Vă mai amintiți conflictele sângeroase dintre imigranți și localnici în Irlanda de Nord, la Ballymena? Mi-am zis atunci că ura revărsată din toate gurile de canale ale propagandei poate izbucni peste tot, că „Ballymena” poate fi oriunde.
Și n-a trecut mult, la o altă scară, ura lovește cu un pumn în fața unui livrator din Bangladesh, la București. Și mai apoi în cantonul romilor de la marginea Clujului, unde un muncitor asiatic este bătut până intră în comă. Nu par cazuri de ură rasială, ci de respingere a străinilor, a „invadatorilor”, a celor care pătrund în spațiul localnicilor, indiferent de culoarea pielii. Sunt atacuri alimentate ideologic și conflicte izbucnite din neînțelegeri locale, dar la bază au același fond: teama de străin. Străinul este „dușmanul”. Această spaimă ni se trage din istorie, când năvălitorii îți puteau lua totul. Din străfundurile memoriei colective, teama recidivează. Și peste ea se adaugă frustrări noi: sărăcia, lupta pentru locurile de muncă, pentru un acoperiș deasupra capului, pentru mâncare. Pentru supraviețuire.
Citește și: Organizațiile civice au strategie pentru diaspora. Cine le aude?
În timp ce nenorocirile astea se întâmplau, scriam la o carte despre conviețuire. Împreună cu Sofia Folberth, care are 103 ani, dezgropăm istoria traiului împreună dintre sași și români, maghiari, țigani, italieni, ucraineni și toate națiile care au sosit cândva în satul lor, multe secole închis ca o cetate de teama năvălitorilor.
Cum a fost când au deschis prima dată poarta satului Criț (Deutsch-Kreuz), județul Brașov, pentru „străini”. De ce i-au primit, cum au decis să o facă, cum i-au integrat și cum au conviețuit. Vorbind limbi diferite, având credințe diferite, obiceiuri diferite. Cum au funcționat relațiile în comunitatea autoguvernată, așa cum era cea a sașilor? Cine i-a învățat să trăiască împreună? Și unde am pierdut intuiția acestei legături umane care face ca viața să meargă firesc, înainte?
Cu aceste întrebări am pornit să scriem o carte despre relațiile dintre cei care stau și cei care vin, punctul de plecare fiind satul sașilor. Ei, sașii, fiind, la rândul lor, coloniști aduși cu mai bine de 800 de ani în urmă din centrul Europei în Transilvania, pentru ca în timpul comunismului să plece înapoi, trăind și migrația inversă, cu toate greutățile și pierderile ei. Poate că, tocmai de aceea, sașii știu cel mai bine să ne spună cum e să trăiești venirile și plecările, dezrădăcinarea, adaptarea și supraviețuirea, dorul față de o țară căreia îi vei spune și mult după ce o părăsești: Heimat. Patrie.
Citește și: Analiză: De ce tace România? Și câți bani a dat Ucrainei?
Într-una din diminețile în care lucram împreună la cartea despre traiul lor împreună cu alte naționalități, Sofia Folberth îmi spune: „E ceva la care m-am gândit în noaptea asta. Că noi facem aici o funie. Luăm un fir de in, unul de cânepă, unul de lână, luăm și unul de volbură că și de el e nevoie și le spălăm, le curățăm pe fiecare. Le punem laolaltă și împletim cu ele o funie, în care o dată vine unul sus și altul jos, apoi celălalt sus și ăla jos, așa cum a fost viața noastră. Și, la sfârșit, cu funia asta facem o horă în care toată lumea stă într-un cerc. Și cercul ăsta nu are colțuri, nu are margini”. Și Sofia desenează cu mâinile în aer împletitul funiei, cercul care se face horă, în care nimeni nu rămâne pe margine, în timp ce-mi descrie metaforic conviețuirea despre care vorbim, istoria care ne unește.
Cartea este în lucru și va merge spre editură în curând, dar mă grăbesc să vă împărtășesc câteva concluzii – sper, relevante – pentru zilele acestea.
După ce am dezgropat amintiri ale satului, din toate graiurile lui, am înțeles că una dintre condițiile și determinările migrației și ale integrării a fost și este meseria, priceperea: adică ce știi să faci! Toți cei care se pricepeau să facă ceva util erau bine primiți, își făceau loc în comunitate, erau respectați, făceau chiar avere. Românii se pricepeau la oi, secuii la vite, romii la cărămidă, țiglă, fierărie, italienii la parmezan, ucrainenii la doage de butoaie… Ce aduci nou și bun cu tine, munca pe care o faci în comunitate era condiția esențială ca să fii bine primit, baza integrării. Sau ar trebui să fie și în lumea de astăzi.
Citește și: Grevă japoneză la ANCOM, unde salariul mediu este de 5.000 de euro pe lună
Redau aici un fragment, considerând că trecutul poate ajuta la înțelegerea lumii în care trăim:
„În seara zilei de 9 mai, în anul 1809, la poarta Crițului a bătut primul român. «Vămașul», pus să vegheze la intrarea în sat de către administrația maghiară, a chemat comitetul sașilor să decidă dacă-l primesc sau nu. Pe atunci, era lege de la stăpânirea austro-ungară să nu intre nimeni noaptea în sat, iar ungurul Șomu era vămașul lor. Românul nu știa deloc săsește, sașii nu știau nici ei multe cuvinte românești. Unul singur l-au înțeles de la român: Munte. Asta repeta nou venitul și acest cuvânt le-a atras atenția. Pesemne că vine de la munte și trebuie să fie cioban, și-au zis crițenii și l-au angajat păstor la oi – spune Sofia Folberth povestea auzită de la bunica sa.
Românul a păstorit cu pricepere turma de oi toată vara, iar toamna, când a trebuit să plece, crițenii i-au arătat pe degete că-n primăvara următoare să vină nu unul, ci trei, și să-și aducă și nevestele, pentru că era nevoie de ei. „Preotul săsesc, Schuster, a notat asta pe marginea istoriei bisericii”, spune Sofia. „Era după pestă și multe case rămăseseră goale. Românii au venit trei în primăvara ailaltă și cu nevestele, cum li s-a zis”, spune Sofia. Crițenii i-au așezat în casele care erau goale sau cu câte un bătrân rămas singur, ca să aibă grijă de el și de gospodărie.
În Cartea bisericii luterane din Criț, preotul Schuster nota, la începutul anilor 1800, că timp de 12 luni avusese 31 de înmormântări și un singur botez. Satul rămăsese cu multe case goale. De aceea, Sofia Folbert crede că fiind nevoie de oameni, și având unde să-i găzduiască, i-au chemat pe români în satul lor.
Românii îngrijeau de oi sau mai lucrau și la câmp, se gospodăreau împreună cu nevestele. Pentru munca lor erau plătiți așa încât au început să-și construiască sau să-și cumpere case. „Sașii nu au avut niciodată slugă român, doar angajat cu plată”, precizează Sofia.
Primului român venit în sat, de la care au înțeles un singur cuvânt – munte – i-au spus Munteanu. Și astăzi se știe că familiile Munteanu sunt cele mai vechi și cele mai numeroase în sat.
Așa a început conviețuirea sașilor cu românii în Criț (Deutsch-Kreuz), satul care a fost înființat de coloniștii flamanzi în secolul 13”.
Urmăriți canalul „PRESShub” pe WhatsApp. Cele mai importante știri ale zilei sunt disponibile aici
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
