Iuliu Maniu nu a fost un salvator mesianic, iar tenacitatea curajului său a fost dublată de politeţea intransigentă a unui gentleman ce refuză invectiva. În secolul rătăcirilor, Iuliu Maniu a ilustrat, până în clipa sacrificiului său, o idee despre politica la scară umană: demnitatea individului şi libertatea au fost valorile pe care nu le-a abandonat, niciodată.
Şi poate că, astăzi, mai mult ca oricând, ne întoarcem la Iuliu Maniu spre a putea învăţa seninătatea ludicităţii patriotice. Drumul pe care Iuliu Maniu îl urmează este cel al credinţei în posibilitatea guvernării care să aducă împreună crezul creştin şi pragmatismul administrării comunităţii de cetăţeni.
Mai mult decât un inamic implacabil al tiraniei, Iuliu Maniu a fost o natură vizionară. În mijlocul vuietului de cazarmă al totalitarismului, el a desluşit sunetul acelui timp care să se întemeieze pe centralitatea personalităţii umane. Împotriva colectivismului amorf Iuliu Maniu a ales, mereu, matricea comunităţii.
Iar seninătatea stoică cu care a întâmpinat martiriul de după 1947 nu era decât cel din urmă semn al îmbrăţişării destinului său. Laşitatea compatrioţilor săi era răscumpărată, cu modestie tragică, de Iuliu Maniu. Poporului cu care s-a confundat el îi oferea un îndrumar etic, spre a putea zări, peste decenii, un cer al libertăţii.
Politica la scară umană imaginată de Iuliu Maniu se revendică din mesajul profetic al Declaraţiei de la Alba-Iulia. Vreme de trei decenii, Iuliu Maniu a apărat acest legat al Unirii: mai mult decât un miracol al istoriei noastre, 1918 era, pentru Iuliu Maniu, nucleul unei viziuni despre om, societate şi politică.
Continuarea în Puterea a Cincea
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
(sursa foto: putereaacincea.ro)
