Sunt jurnalist, mă ocup de politică, de Turcia, de Ucraina, vorbesc 8 limbi străine, printre care turcă și rusă, deci am mai fost numită spion (mai în glumă, mai în serios) – odată chiar și de poliția ucraineană, care, în prima lună de război, era la vânătoare de vrăjitoare prin Odessa, neștiind pe cine să dea vina pe scurgerile frecvente de informații strategice.
Cu toate acestea, nici măcar în Turcia, cu toate articolele critice pe care le scriu de peste 6 ani despre regimul de la Ankara, nu am fost catalogată drept membru al unei organizații criminale (nu încă, cel puțin!), deși mulți colegi de breaslă au avut și au încă parte de un astfel de tratament din partea regimului.
Însă observ cu stupoare că această acuzație colectivă nici măcar nu vine azi din Turcia, unde a devenit oarecum firească pentru opozanții guvernului, ci de la partidul lui George Simion, AUR, un partid ce se vrea luptător pentru libertate, dar este condus în mod autoritar de un fost lider de galerie de fotbal, ce își insulta agresiv orice critic. Viitorul sună bine, nu-i așa? Asta ar fi libertatea pe care oamenii ieșiți în stradă o scandau în decembrie 1989? N-aș prea crede.
Citește și: Istoricul Dennis Deletant – „Românii au de ales între Europa şi neant. Este un moment crucial. / Ceea ce reprezintă domnul Simion este politica Moscovei față de România
Plecând de la aceste afirmații și premise, pentru mine este clar în ce direcție se va orienta președinția lui George Simion. Libertatea, începând cu libertatea de expresie, este în serios pericol. Avem de-a face cu un candidat ce se pretinde anti-sistem, însă abia așteaptă să-și impună propriul dictat și să-și elimine criticii.
Cei care l-au votat și care îl vor vota în acest weekend (diaspora sau ba), nu cred că văd lucrurile în perspectivă – de altfel, o boală colectivă la noi, popoarele balcanice fără istoria milenară a imperiilor cu care ne învecinăm.
De aceea, pentru că circul constant între Germania și Turcia, aș propune o paralelă cu regimul actual de la Ankara.
Este exemplul unui vecin prea puțin luat în seamă în general în România, care a preferat mereu să privească la Franța, și mai puțin la ceea ce are loc pe Bosfor, deși avem mult mai multe în comun cu acesta din urmă.
În cazul Turciei, avem de-a face cu un popor ce exista încă dinainte de formarea Imperiului Otoman, la sfârșit de secol XIII, dar cu un tânăr stat național, apărut abia în 1923, 5 ani după România Mare.
Deși nu pare, Erdoğan este un dictator desăvârșit – oprimă și ucide în mod perpetuu, dar prin alte mijloace, mult mai insidioase. Iar atunci când nu poate rezolva o criză economică, provoacă o criză politică pentru a distrage atenția norodului (Libia, Siria), și își creează inamici imaginari, combătuți cu miliarde de lire turcești (deja devalorizate). Între timp, inamicul public principal PKK a predat armele (13 aprilie 2025), dar guvernul tot mai emite știri conform cărora celule răzlețe mai sunt încă de eliminat.
Așadar, dacă liderul suprem dorește să-și găsească un dușman pentru a speria și a polariza poporul, îl găsește.
Presa, de exemplu, căci am început taman cu acest aspect, pentru a nu se transforma în dușman, a fost privată de orice fel de libertate în Turcia – un exemplu concludent, ziariștii ce îl critică pe Erdogan sau pe vreun alt membru al guvernului ori partidului său, AKP, este automat învinuit de difuzare de fake news, fiind condamnat la 3-5 ani de carceră.
Dar cum a ajuns Erdoğan să se bucure de această putere? În 2017, având și majoritate în Parlament, a reușit să convingă și poporul să schimbe Constituția și să abolească funcția de prim-ministru pentru a „ușura” munca președintelui atotputernic aflat în constant pericol din pricina „puciștilor” omniprezenți.
Și George Simion poate convoca un referendum privind trecerea la republica prezidențială – exact așa cum a făcut Erdoğan în 2017, după „lovitura de stat” (cronică nu a unei morți, ci a unei lovituri de stat așteptate) din 2016, care i-a dat posibilitatea de a „face curățenie” în rândurile opozanților, dar mai ales în cadrul armatei, „dușmanul” secular al oricărui regim cu tentă autoritar-islamică.
Deși aici putem înlocui Islamul cu orice credință – dat fiind că în astfel de cazuri, religia este doar un instrument politic.
Ce „păcat” însă că naționalismele nu prea țin de foame – economia Turciei nu o duce bine, inflația în Turcia este (de ani de zile!) în continuă creștere, iar populația, din ce în ce mai săracă – în timp ce inegalitățile din societate cresc, iar oligarhii / oamenii de afaceri afiliați regimului prosperă.
Cam așa cred că se vor petrece lucrurile și în România, dacă Simion ajunge la putere – fără un plan pentru a redresa economia și fără intenția de a contribui la bunăstarea țării, aflate deja pe un parcurs european.
Lingușirea liderilor suveranisti europeni și a lui Trump nu ține de plan de țară și experiență administrativă.
Dragi cititori, vă imaginați că România s-ar putea transforma într-o Turcie? Eu da. Deși Turcia, chiar și în situația sa curentă, are unele avantaje: o bună reputație printre țările arabe, infrastructură și companii puternice, în plus și cea mai mare armată din NATO după SUA. România însă are nevoie de UE pentru a supraviețui, economic, dar mai ales ideologic.
Altfel revenim rapid la anii 80 din cealaltă epocă de AUR.
Citește și: Biasul cognitiv și disonanța cognitivă sau…cum ne joacă mintea feste în alegeri
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
