Mai 2025. Știrile despre inundarea Salinei Paid curg pe toate canalele. Și când scriu cuvântul curg, mi se pare că greșesc pomenindu-l. „Salina Praid din județul Harghita a fost inundată, după ce debitul pârâului Corund a crescut de 100 de ori, din cauza ploilor abundente din ultima perioadă” transmite Agerpres, iar presa continuă povestea acestui dezastru.
„Dacă inițial s-a încercat să se intervină pentru a ameliora situația, în prezent sunt sistate orice lucrări din cauza pericolului mare. Se așteaptă momentul în care se vor retrage apele, pentru a evalua situația. Pentru localnici este ca și cum „vine sfârșitul lumii”, a declarat și prefectul județului Harghita, Petres Sandor.
Situația este disperată pentru comunitate deoarece anual vin să viziteze Salina Praid circa 400.000 de turiști, care au dus la dezvoltarea a numeroase mici afaceri locale turistice.
„Din păcate, am pierdut lupta cu natura. Debitul estimat astăzi, în cursul orelor dimineţii, al pârâului Corund, a fost de peste 100 de ori (mai mare decât – n. r.) debitul normal, un debit cum nu s-a văzut, cel puţin în ultimii 30 de ani. Şi materialele purtate de această viitură au afectat într-un mod aproape ireparabil lucrările de amenajare efectuate în cursul ultimelor săptămâni. Apa a început să intre iarăşi în salină, cu un debit care nu poate să fie stăpânit la momentul actual”, a afirmat prefectul Petres Sandor, citat de Agerpres și preluat de G4Media.
Salina Praid a fost resursă de sare sute de ani. Transformată apoi în obiectiv turistic, loc de relaxare și tratament, mina a continuat să țină în viață și chiar să ofere prosperitate locuitorilor din Praid.
Când sarea încă se mai exploata în Salina din Praid, acum zece ani, am coborât în mină, la 300 de metri sub pământ și am asistat la ultima explozie din vara aceea.
Redăm aici reportajul realizat atunci în revista Sinteza, pentru ca Praidul și drama prin care trece să fie, sperăm, mai bine înțelese.
Am fost la 300 de metri sub pământ
„Astupaţi-vă urechile și deschideţi gura… să nu vă apropiaţi! Va fi praf și fum, aveți grijă să nu-l înghiţiţi”, a fost sfatul inginerului Moldván, înainte de ultima „împușcare” din vara aceea, în mina Praid. Un vuiet străpunge mina și apoi un tremur mărunt înfioară carnea sării de sub picioare. Urletul pământului seamănă cu cel de dinainte de cutremur…
La greci, la evrei, la arabi, ca şi la români, sarea este şi un simbol al ospitalităţii şi al prieteniei, având valoarea unei legături de frăţie. Sarea este considerată şi element primordial, deoarece lichidul amniotic, în care se scaldă embrionul, este sărat, ca marea din care a apărut viaţa pe planetă.
Cel mai mare zăcământ pe care-l are România este cel de sare. Ne poate ajunge o mie de ani. Dar exploatarea lui în prezent este minoră. Prin comparaţie, dacă într-un an, Germania exploatează 55 de milioane de tone de sare, noi, doar două și ceva.
Radiografia unui minerit pe cale de dispariție
În vara anului 2014, în minele de sare din ţară, exploatarea abia mai pâlpâie. În iunie, activitatea de extragere a sării din Mina Transilvania, de la Ocna-Dej, s-a întrerupt, iar minerii s-au blocat în subteran, refuzând să mai iasă din schimb. Când citiţi aceste rânduri, va fi închisă, pentru nu se știe cât timp, și exploatarea de la Praid. După iarna cumplită din 2012, România, la fel ca ţările din jur, a crezut că și iarna 2013 va fi la fel și și-a comandat cantităţi uriașe de sare pentru deszăpezire. Banii au intrat în vistieriile Societăţii Centrale Salrom.
Iarna a fost blândă, iar sarea a rămas nefolosită în depozitele companiilor de drumuri. În anul 2013, după ce iarna s-a dovedit foarte blândă, companiile de drumuri n-au mai cerut sare, au depozitele pline. Așa că minele n-au mai avut pentru cine să muncească, iar minerii au fost puși să întreţină și să repare utilajele sau să-și ia concedii. Unele saline cu potenţial turistic și-au mutat atenţia pe ștranduri și amenajări turistice, dar munca în mină presupune altceva. Și asta nu poate fi înlocuită cu nimic.
Sub pământ
Când munca era mai grea, minerii oboseau și se culcau transpiraţi pe sare, se îmbolnăveau, apoi făceau reumatism. Unii au murit în urma exploziilor, se întâmplă, iar pe cei mai de demult, dacă mureau, nu-i mai știa nimeni. Ocnașii erau coborâţi în mine cu frânghiile, uneori fără posibilitatea de a mai ieși vreodată, și pentru multe găleţi cu sare, li se cobora o găleată de mâncare. În Evul Mediu, dar și ulterior, sarea era extrasă aproape numai cu deţinuţi. Ultimele ţări europene care au mai folosit deţinuţii pentru extragerea sării au fost Germania în timpul războiului și Uniunea Sovietică.
Celor din Salina Praid le place să creadă că aici n-au fost folosiţi niciodată deţinuţi. De altfel, ei pot avea oarecare dreptate, începuturile exploatării sării în Ţinutul Secuiesc sunt legate de cavalerii teutoni, cărora Imperiul le dă voie să extragă sarea și să o trimită cu plutele pe râuri și, chiar dacă erau vămuiţi, ei rămâneau oameni liberi.
Apoi, minele au devenit proprietatea Imperiului, dovadă că cea mai importantă galerie poartă numele împăratului în timpul căruia a fost săpată: Mina „Iosif”. Austriecii au început exploatarea în subteran pentru că aveau tehnologie, dacă așa îi putem spune.
Mina are acum ( n.a. 2014) plafonul surpat, prin crăpătura lui, hăul întunecat a vrut să vadă lumina și muntele de sare să guste însetat, apa. Spărtura dă undeva printre pajiști, sus, pe Dealul Sării, este împrejmuită, ca nu cumva să scape acolo animale sau oameni, dar ochiul acela de lumină, pe unde îţi închipui fluturi zburând, te înfioară: el face legătura brutală între viaţă și moartea hăului scormonit de om.
În Mina „Iosif” – acum complet dezafectată, n-o vezi decât printr-un perete de sticlă pe care sarea s-a agăţat ciorchine, disperată – înţelegi mai bine mina, nu există intermediari, ca un autobuz sau un lift. A fost ceva care s-a petrecut doar între om și sare.
E ca oriunde şi ca niciunde
Deși galeriile actuale în care se exploatează sarea sunt la 340 de metri sub pământ, pe harta zăcământului, punctul în care au ajuns este la doar un deget mai jos de suprafaţa lui.
István, Albert și Lajos pregătesc de dimineaţă o „împușcare”, vor disloca un perete de vreo 700 de tone de rocă.
Spaţiul pare golit de aer, tăcut și ușor, ca într-o bulă de timp. Pereţii cenușii sunt departe și aproape – stranii și umili, iar gândul omului în mină se strecoară perfid între aici e ca oriunde și aici e ca niciunde. Învinge primul ca să poţi respira mai departe. Oamenii se mișcă în voie, cu treabă, la fel ca deasupra pământului. Parcă ar lucra într-un șopron unde e cald și ţi se face somn.
Încet-încet, peste mintea ta se lasă pâcla oboselii: este efectul de mină din lipsă de oxigen. Mașinile merg cu prudenţă, se deplasează ca elefanţii. Au fost băgate aici cu liftul, după ce au fost dezmembrate bucăţi-bucăţi. Apoi s-au sudat, s-au îmbinat. Un burghiu imens străpunge peretele de sare. Face găurile în care Albert introduce explozibilul. Și el din import, la fel ca toate utilajele.
După ce minerii termină de perforat peretele și de îndesat găurile cu praful lui Nobel, ne îndepărtăm. Mai mult, mai mult… „Astupaţi-vă urechile și deschideţi gura… să nu vă apropiaţi. Va fi praf și fum după, aveți grijă să nu înghiţiţi”, ne spune inginerul Moldván. Un vuiet străpunge mina și apoi un tremur mărunt înfioară carnea sării de sub picioare. Urletul pământului seamănă cu cel de dinainte de cutremur…
Labirintul de sare se umple cu un nor gros de praf și fum, își face loc peste tot, pe mineri nu-i mai vedem. Într-un târziu îi întâlnim la lift. Minerii tac, poate e ultima împușcare din vara asta. Mai târziu, când se așază praful, vor coborî să încarce sarea.
Pășim pe platforma deschisă a liftului, încercat de rugină. Sarea mănâncă cu poftă fierul, nu-l suportă. Un vagonet lăsat în carieră, pentru aducere aminte, stă cu burta pe patul de sare, mâncat de jos. Seamănă cu un hoit năpădit de furnici. Ne prindem de niște ochiuri de lanţ și liftul pornește scârţîind. E tras în sus din sala mașinilor. Prin casa îngustă a liftului, peretele de sare coboară pe măsură ce noi urcăm. Aici, anii se numără în metri de galerie săpați în sare. Un an, doi, trei… călătoria e în timp. Și timpul a fost viaţa lor. Și a bunicilor lor.
În Praid, numele minerilor aproape că nu s-au schimbat. Între statele de plată de acum cincizeci de ani și cele de azi nu e mare diferenţă. Ambrus este fiul, Ambrus era tatăl și Ambrus a fost bunicul.
Ambrus
Ambrus Endre are 92 de ani. Merge cu bicicleta. Se așază pe scară, îl așteaptă pe Filip Albert, prietenul lui. Au fost colegi. Dă pisicile la o parte din prag și pune pălincă pentru musafiri. Când a ieșit la pensie? Stai să socotească… parcă prin… 74! Adică acum 40 de ani. Era greu atunci, că tăiai cu haveza, mai dădeai și la târnăcop, încărcai cu lopata, șapte vagoneţi pe zi era norma, 1.800 de kile de sare… Împingeai vagoneţii cu mâna, până la moară. Dar nu le era urâtă munca, se duceau la mină ca la ei acasă.
Unii veneau din minele de cărbune din Valea Jiului și spuneau că aici li se pare ca la sanatoriu! Într-un fel chiar era sanatoriu, căci în timpul lui Ambrus Endre, au început experimentele cu bolnavii.
Erau aduși în mină, lăsaţi să respire aburii de sare și doctorii îi controlau după o vreme, să vadă cum le mai e. Constatau că asmaticii și tuberculoșii se făceau bine. Apoi s-a umplut mina de bolnavi, veneau și sănătoșii, din precauţie. Uneori veneau femeile și se puneau la gura galeriei, când tăiau ei cu haveza și inhalau de acolo praful de sare. Sarea intră în om și-l curăţă. Îl întărește și-l păstrează așa, intact. Lui nu-i dă nimeni 92 de ani. Arată de 60. Sarea a făcut asta. Dar sarea te poate și omorî. Poate s-o facă și pe asta.
Accidentul
„Era seară, pe 18 mai, ora 11.00. Stăteam în apartament, vizavi, în blocurile minei. Eram gata să mă culc când m-au anunţat că a avut loc un accident în mină și au dispărut trei oameni. Eu și încă doi colegi eram în echipa de salvatori, ne-am îmbrăcat și am intrat”, povestește Vincenţiu Doșa, acum manager de personal la Salina Praid. Lucrează aici de 42 de ani.
În seara aceea au pornit spre mină să-i caute, el, Doșa Vincenţiu, subinginerul Emil Moldovan și tehnicianul Rozsa Imre. „Înainte să intrăm, la gura minei, am vrut să măsurăm nivelul gazului metan. Aveam niște metanoame rusești, destul de robuste, dar n-au reușit să măsoare nimic, așa era de mare concentraţia că acul s-a dat peste cap. Dar am pornit totuși, mai departe. Eram conștienţi că orice scânteie ar fi produs o catastrofă, cu atât mai mult cu cât, pe galerii aveam depozitat explozibil, dacă se aprindea ceva, muta dealul peste comună. Nu puteam folosi utilajele, numai cu lopeţile și cu mâinile. Numai noi trei. De la gura minei, unde veniseră șefii de la partid și de la securitate, tot făceau presiuni să le spunem ce vedem. Le răspundeam că, dacă am fi Mafalda am ști, dar după câteva zile vom afla. Spuneam asta și pentru familiile colegilor noștri, care erau acolo, dar noi, de când am ajuns ne-am dat seama că nu mai putea fi vorba de om în viaţă. Răbufnise marna acumulată într-un perete, erau galeriile pline de nămol cu sare, nu era loc de un stat de om între marnă și tavan, nu mai putuse scăpa nimeni… Dar trebuia să-i scoatem, este o lege nescrisă a minelor: nu rămâne nimeni în urmă! Am săpat trei zile cu mâinile. Nu aveam aer, ne moleșeam… În ziua a treia am găsit un coleg. Era tăiat pe jumătate. Am simţit că ni se face rău și-n mină n-ai voie să vomiţi că ţi se înfundă masca. Atunci am dat ordin să ieșim cu primul cadavru și apoi să coborâm iar. L-am înfășurat în pătură și am pornit. Între timp mai veniseră câţiva mineri să ne ajute. I-am spus directorului că mergem să bem un coniac, știţi, alcoolul este recomandat minerilor când pleacă la salvare, să le taie greaţa. Dacă vomită și-și scot masca, sunt terminaţi. Am comandat aici, peste drum, coniacul, dar n-am ajuns să-l bem că am fost chemaţi: îi găsiseră și pe ceilalţi doi tot în locul acela, unde săpasem noi. Am coborât din nou în mină și i-am adus. Erau doar bucăţi…”. Nămolul și sarea explodaseră cu putere, i-au izbit pe mineri de peretele opus, i-au zdrobit cu presiune. Evenimentul a fost unic în lume, în istoria exploatării sării nu s-a mai întâmplat așa ceva. Șocul a fost atât de puternic, încât a dus o basculantă de zece tone la 40 de metri distanţă. Sterilul de acolo a fost cărat cu o garnitură de 120 de vagoane a câte cinci tone. „Noroc că era schimbul trei, în care lucrau mai puţini, dacă era schimbul unu sau doi, mureau mult mai mulţi.”
Vincenţiu Doșa se oprește și-și rotește privirea prin birou. Bunicul lui a fost miner, a luptat la Vulcan, unde a fost rănit în luptele greviste… Tace și, după o vreme în care puteai bănui la ce se gândește spune: „Nu putem zice că nu merge treaba, dar mai încet. Totul se hotărăște la București, iar piaţa sării s-a pierdut din birouri… acolo a fost buba! La bulgari nu le mai dăm noi, că-și iau din Turcia, la sârbi la fel. Peste noi vin ucrainenii, ne-au topit. Numai la unguri le mai dăm, că ei nu au saline, cea mai mare cantitate de sare de la noi se duce în Ungaria. Dar Ungaria e mică, nevoile ei nu sunt prea mari, iar noi dăm sare numai pentru drumuri, că a noastră are impurităţi, nu e bună de masă. Ar trebui purificată și asta costă…” .
Turismul „nu e de ajuns”
Salina Praid a investit în turism. A separat intrările în mină: turiștii nu mai pătrund pe același loc cu minerii și s-au redus considerabil riscurile. A amenajat partea turistică la nivel european, cu săli de joacă, restaurante, cramă cu 300 de sorturi de vin, cafenele, cinematograf 3D, internet, telefonie mobilă, curent electric, apă, ventilaţie. „Acum câţiva ani am avut un vârf de 460 de mii de turiști, de atunci au mai scăzut, anul trecut un pic mai puţini pentru că am avut un incendiu și am închis mina o perioadă, dar anul acesta sperăm la mai mulţi. Deschidem noul ștrand, l-am modernizat, am investit un milion și jumătate de euro și avem trei sute de locuri. Pe lângă faptul că în galerii avem tot mai mulţi vizitatori, se dezvoltă și comerţul cu suveniruri, cu produse din sare și plante, cu sare de baie, avem un magazin propriu, iar de la moară vindem sare localnicilor și și-au lansat și ei mici afaceri cu sarea și amestecurile aromate. Ajută și turismul, dar și localitatea”, spune directorul Seprodi Zoltan.
„Dar, doar din turism nu putem trăi, adaugă directorul, nu e destul! Problema este că activitatea sezonieră nu aduce siguranţă, nu există stabilitate… Noi suntem socotiţi bugetari și intrăm pe legea salarizării bugetare. Minerii nu au salarii mari, între 1.200 și 1.800, noi nu decidem asupra bugetului chiar dacă avem venituri peste cheltuieli. Ar trebui ca acolo unde sunt venituri, să existe posibilitatea de a stabili și conducerea salinei cum se repartizează, că poate vreau să dau compensaţii salariale sau să investesc în altceva, aici știm mai bine ce trebuie să facem”.
Ce e de făcut
O cădere masivă a extracţiei sării s-a produs odată cu dispariţia industriei chimice care folosea sare, apoi au intrat pe piaţă ucrainenii, cu costuri mici, apoi au venit interesele mari, directivele europene care nu mai permit, din motive de mediu, extragerea sării care are anumite componente chimice, așa cum este cea din Germania și Austria, dar se poate extrage cea din România. Se pare că lupta se duce între Austria și Germania, iar oamenii din industria sării spun că s-ar fi decis: Germania merge spre Ucraina, iar Austria se îndreaptă spre România.
Surse din lumea politică spun că industria farmaceutică este cu ochii pe salinele în care nu se mai exploatează: galeriile lor cu mediu uscat sunt excelente pentru depozitarea substanţelor toxice pentru care se caută cu disperare soluţii. Ba mai mult, se pare că există un plan de deschidere a unor noi exploatări pe teritoriul ţării noastre nu pentru nevoia de sare, ci doar pentru astfel de depozite. O altă variantă vehiculată în mediile politice se referă la depozitarea rezervelor de gaze, salinele fiind de asemenea, foarte potrivite pentru așa ceva.
Cei din industria turismului cred însă că amenajarea și modernizarea salinelor pentru recreere ar fi viitorul lor, un exemplu în acest sens fiind Salina Turda, recent declarată „Cel mai frumos loc subteran din lume”.
Oamenii din sare
Încep să treacă anii și ei să se obișnuiască, să spună că e bine. Oricum, ce altceva ar putea să facă? Și, cu fiecare zi, cu fiecare noapte, încep să privească întunericul altfel, ajung ca între pereţii de sare să se simtă mai în siguranţă decât afară.
Încet-încet au început să-și bage în cap ideea că ce fac ei e simplu, că merită și că, fără sare, oamenii n-ar putea trăi. Își spun că cei douăzeci de ani trec repede și când or să scape de întuneric o să se şi culce afară, sub cerul liber… Dacă-i întrebi cum e și câtă frică mai are loc în ei, îţi spun că nu întunericul îi sperie, ci apropierea zilnică de locul unde oamenii se duc definitiv. Acolo, tăcând în adâncuri, au sentimentul că s-au îngropat de vii. Își spun că e un loc de muncă la fel ca toate celelalte, dar la intrarea în mină nu uită niciodată să-și facă cruce.
Şi Dumnezeu coboară în mină
Sarea i-a făcut pe oameni mai răbdători, mai sensibili şi mai atenţi la cele nevăzute. Viaţa de miner însemna mai mult decât muncă. Întunericul, oboseala şi singurătatea îi făceau pe mineri să aibă arătări în stare de trezie, iar când se întâmpla vreo nenorocire în mină, atunci năpădeau din adâncul sufletului îndoieli superstiţioase, credinţe străbune pe care minerii le aduceau cu ei din folclor, din lumea din care proveneau sau temeri că nu au fost respectate datinile străvechi: nu s-au purtat talismane la piept, nu s-au închinat la intrarea în mină, nu şi-au ales un sfânt protector, nu au respectat reguli de magie a muncii. Toate acestea aveau ca scop îndepărtarea Vâlvelor rele care pot aduce nenorociri.
Tocmai de aceea, în timp, aproape fiecare mină a căpătat o capelă, un loc de rugăciune de ei amenajat. La Praid este o biserică ecumenică, unde se roagă minerii de trei culte, la Dej una ortodoxă, iar în Polonia, la Wieliczka, o adevărată catedrală săpată în sare de ocnașii intelectuali azvârliţi acolo de regimul comunist.
Digul construit în subteran a cedat la presiunea apei
Digul construit în subteran de către angajații Salrom a cedat, joi, la presiunea apei, sectorul minier Telegdy nu mai poate fi salvat de pătrunderea apei iar stocurile de sare aflate în subteran au fost compromise, a anunțat Societatea Națională a Sării SA, potrivit Agerpres.
„Pe fondul precipitațiilor abundente produse în întreaga țară, la Salina Praid, debitul pârâului Corund a crescut semnificativ. Astăzi, 29.05.2025, în jurul orei 10.52, digul construit în subteran de către angajații Salrom, cu eforturi deosebite, a cedat, la presiunea apei care a pătruns pe sub acest dig. Sectorul minier Telegdy nu mai poate fi salvat de pătrunderea apei. Stocurile de sare aflate în subteran au fost compromise, inclusiv echipamentele și utilajele care nu mai pot fi recuperate. În ultimele două zile, în subteran s-a lucrat continuu pentru ridicarea a două diguri (baraje de izolare din beton), acestea fiind finalizate ieri seară. Unul dintre acestea a fost construit în interiorul minei Telegdy și unul pe galeria de acces în mina turistică”, se arată în comunicatul companiei.
Digurile aveau rolul de a opri pătrunderea apei, de a proteja atât mina Telegdy (unde se desfășoară activitatea de producție și unde se afla instalația de preparare și combina minieră), cât și baza de agrement (mina turistică), inclusiv stocurile de sare existente.
Pefectul județului Harghita, Petres Sándor, a explicat în direct la Digi24 că „nu există un pericol iminent de prăbușire”: „E adevărat că în ipoteza în care mina va fi complet inundată și apa stă acolo ani de zile, fenomenul de dizolvare a sării în apă ar putea să ducă la slăbirea pilonilor, pereților, astfel încât să intervină acel fenomen nedorit”, a menționat el.
„Noi credem că există soluții. Am discutat în Comitetul Județean pentru Situații de Urgență și această hotărâre a fost transmisă Comitetului Național și se va discuta cât de curând. Acolo, în primul rând, există o investiție cu contract de lucrări semnat în urma unei licitații și cu o autorizație de construire în regim de urgență, investiție care ar pune în siguranță aproximativ 1,7 kilometri de pe albie a pârâului Corunt. Porțiunea care trece printr-o vale foarte îngustă deasupra muntelui de sare și care ne cauzează probleme”, a mai explicat Sándor, pentru Digi24.
Petres Sándor a mai declarat că „toate zonele minei sunt afectate la momentul actual”. Despre zona turistică care este închisă, acesta e precizat că „acolo toată mina este închisă și va fi închisă până în momentul în care activitățile se vor putea relua în condiții de siguranță”.
„În zonă există, din păcate, un sentiment de sfârșitul lumii. Cam toată zona trăiește în mod direct sau indirect după existența minei și este legată strâns de ea. Aș îndemna oamenii să nu renunțe la ideea de a avea sejururi în zonă, pentru că sunt lucruri de văzut și de experimentat. Mina a fost și sunt convins că o să fie una din aceste lucruri”, a mai spus prefectul.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
(FOTO: Lorand Vakarcs)
