Chiar dacă mă repet, voi spune că Berlinul este raiul operaticilor. Și pentru avizi, dar și pentru novici. Cu trei opere în oraș (Komische Oper Berlin este în renovare și funcționează momentan la Teatrul Schiller), practic, sunt satisfăcute toate gusturile și pretențiile. De costul biletelor am mai vorbit. N-au concurență, nici măcar la noi (sic!). Excelență artistică, varietate, A List distribuții.
Personal, nu puteam lipsi la această nouă premieră a Adelei (aprilie-mai), de la Komische Oper Berlin), în condițiile în care și regia era semnată de Kirill Serebrenikov, a cărui operă Lohengrin o savurasem atât de tare la Paris, cu doi ani în urmă.
Mai cunoscut la noi ca regizor de film, ultimele sale pelicule „Soția lui Ceaikovski” (citește AICI) și „Limonov-Balada” au putut fi vizionate și aici. La Cannes, tocmai și-a lansat noul film, „Dispariția lui Josef Mengele”, pe care sperăm să-l putem vedea, de asemenea. Tot săptămânile acestea a fost decorat cu Ordinul Cavaler al Legiunii de Onoare.
Este un regizor caracterizat de o energie interioară și un romantism ieșite din comun. Sau, cel puțin, are acest unic dar de a le declanșa în spectator.
La Komische Oper Berlin, de ani buni, de când Barrie Kosky este director artistic (vreo 13 ani), se întâmplă lucruri fenomenale. Nu odată am plecat „pe trei cărări” de la spectacolele lor. Anul trecut mi s-a întâmplat cu MESSIAH de Handel, regia Damiano Michieletto, dirijor George Petrou, o montare monumentală realizată într-un fost hangar aviatic. Sau, acum doi ani, la un festivalul Handel, când am văzut Saul, Semele, Xerxes. Halucinant.
Viață. Vise. Viziuni. Moarte. Izbăvire
Don Giovanni este cea mai recentă montare Serebrenikov, care, cu aceasta, a încheiat trilogia Mozart–Da Ponte. Anunțul producției, Don Giovanni/Requiem, a nedumerit. Dar iluminarea a venit odată cu premiera. După aceasta, cu siguranță, doar cei cu idei puține, dar fixe au mai avut comentarii.
Conceptul noii dramatizări, abstractizând limbajul vizual (atenție, nu trecere de la istoric la zilele noastre s.a.), renunță la încadrările tipice moraliste și transformă totul într-o călătorie de salvare a sufletului.
Toate mijloacele subscriu acestui demers. Limbajul vizual simbolic, însemnând lumini, mișcare, costume, videografie, COREGRAFIE, scenografie- echivalent Pământ, lemn. Am scris coregrafie cu majuscule pentru că ce se întâmplă acolo e imposibil de imaginat. Ca figură de stil, e clar că, cuiva nu i-a fost chiar imposibil.
Citește și: Bucharest Fashion Week a intrat în circuitul internațional al prezentărilor de modă
Scenografia intră în logica minimalistă. Bloc de cuburi, din același lemn natur ca sicriul lui Don Giovanni, conturate cu neon, ca vechile firmamente ale motelurilor, sugerând acele sertărașe despre care ni se povestește metaforic că ar fi în creierul nostru. Pentru spectator, paralelipipedele puteau fi văzute ca ferestre, o subtilă pedalare spre voyeurismul din fiecare sau ca obiective de cadrare foto, doar papparazo este deja un modus vivendi.
Încă de la uvertură, suntem conduși în ceea ce va însemna stilistica dramaturgică, respectiv, mijoacele care vor fi folosite. Serebrenikov îți smulge zâmbete în cel mai pur stil mozartian de dramma giocoso, deschizând acțiunea cu înmormântarea lui Don Giovanni, la care participă, firesc, cei cu care a intrat în contact (sic!). După care, inima începe să-și reia bătăile pe patul de spital unde este îngrijit de o Zerlină gravidă (doar actul întâi).
Ideea dramaturgiei, cum o spune chiar Serebrenikov, are la bază Cartea tibetană a morților (există tradusă și la noi, Editura Dyonisos, prefață Mircea Eliade). Un text budist esențial în înțelegerea spiritualității acestei religii. Nu ceva tocmai familiar. În esență se vorbește despre stări intermediare memorie, vise, viziuni, moarte. Bardo.
Dar nu e nicio problemă, caietul program acoperă foarte bine desfășurarea scenelor și intențiile regizorului.
Actul I – Bardo-urile Viața și Visele
În amintirile evocate din Viață apar Donna Anna, Comandorul, Don Elviro (sic!), Zerlina, Masetto. Acesta din urmă îi reproșează Zerlinei că acordă prea mult timp pacientului Don Giovanni.
Visele. Don Giovanni acționează în stilul caracteristic, încercând să o seducă pe Zerlina, dar este împiedicat de Don Elviro, Donna Anna, Don Ottavio. Zerlina revine la Masetto, dar pe acesta gelozia îl roade în continuare. Don Giovanni, sub influența atracției față de Zerlina și mânat de obiceiurile sale de a-și umili dușmanii, care îi blurează judecata, începe să realizeze că i se apropie sfârșitul.
Actul II- Bardo urile Viziunile și Moartea
Prima viziune- Schimbarea identității cu Leporello într-o primă încercare de a păcăli moartea. Se îndrăgostește de Donna Barbara, personaj introdus de Serebrenikov, prietena lui Don Elviro.
A doua viziune- bătaia cu Masetto pe care Zerlina îl îngrijește și îl consolează.
Iar în cea de-a treia viziune, Leporello este demascat și pedepsit.
Moartea- Don Elviro realizează ce pedepse chinuitoare îl vor aștepta pe Don Giovanni după moarte, în timp ce acesta, la mormântul Comandorului, încercând, în continuare, să facă glume pe socoteala sa, terifiant, primește răspunsul Comandorului de dincolo de mormânt. Tot în zeflemea, Don Giovanni stabilește să se vadă cu el la cină. Comandorul chiar apare și îl va lua cu el în lumea de dincolo. Insistențele pentru pocăință și decență venite din partea celor vii n-au avut niciun efect asupra sa.
Serebrenikov renunță la sextetul final și continuă cu REQUIEM-ul.
Bardo-ul morții:
- Intro.Kyrie. Clipa morții
- Dies Irae. Separarea conștiinței
- Tuba Mirum. Viziunea lumii iradiante
Bardo-ul cunoașterii:
- Rex Tremendae. Recunoașterea sufletului
- Recordare. Confutatis. Apariția zeităților pașnice și mânioase
- Lacrimosa. Eliberarea
Poate suna complicat. N-a fost. Totul s-a desfășurat cursiv și memorabil. Puternic și cathartic.
Schimbarea de gen a Donnei Elvira, scoasă din contextul celor 1,003 („Madamina, il catalogo è questo”) de femei ale lui Don Giovanni, este, într-adevăr, un punct cheie. Precizarea personală este că, dintotdeauna, ceva nu mi se lega. Pentru un guru al hedonismului, presupui că a încercat toate plăcerile posibile. Nu numai cu femei. M-am gândit că erau prejudecățile, conveniențele vremii pe care Mozart nu le putea încălca, dar, pur și simplu, Donna Elvira mi s-a părut un personaj, cumva, ”îndesat”. Nu l-aș scoate niciodată de dragul muzicii. Aveai, ca tipare, căsătorită, îndrăgostită. Nu spun că regizorul a gândit ca mine, dar de-abia acum, cu un Don Giovanni bisexual, opera a căpătat limpezime și mai mare pentru mine. S-a profilat mai clar personajul.
Don Elviro trebuia să aibă și un corespondent feminin, a apărut Donna Barbara. Iar suprastructura gândită de Serebrenikov ne mai aduce două personaje, alter ego-ul Comandorului, actorul Norbert Stöß, și sufletul lui Don Giovanni, Fernando Suels Mendoza, fostul dansator și colaborator al Pinei Bausch în trupa Tanztheater Wuppertal. Plecând de aici, poate că e inutil să mai precizez că toată partea de Requiem a fost coregrafie în stare pură, ilustrând prin fiecare mișcare zbuciumul, nebunia, păcatul, devălmășia din capul și sufletul lui Don Giovanni.
Într-un tablou, nici nu mizai pe altceva, în scena festinului final, regizorul le bate un fin apropo acelora care au început un hiper scandal vizavi de inexistenta „Cină cea de taină” dintr-una din scenele de dans de la deschiderea Jocurilor Olimpice de la Paris, 2024. Vă aduceți aminte? Încă puțin și intra lumea în război pentru ceva care n-a fost. Întreg spectacolul e presărat cu momente inspirate din prezentul imediat, cum ar fi tăierile de la bugetul berlinez al culturii. Iar umorul inteligent e omniprezent de la uvertură la final. Chiar Adela Zaharia deschide balul.
O distribuție funcționând la cote maxime
Aș începe chiar cu „cuplul” de baritoni, Don Giovanni și Leporello interpretați de Hubert Zapiór și Tommaso Barea, nu numai tineri și sexi (sic!), SI și NO, dar și cu voci și prestații artistice excelente. Totuși. Mai special pentru mine, a fost Barea, poate și pentru că Zapiór, spre final, s-a diluat puțin. O forță foarte bine strunită, transformată în multe nuanțări, Barea a construit personajul profund. Zapiór are un timbru frumos, catifelat, are prezență și o frazare frumoasă, însă, vizavi de însușirile lui Don Giovanni, la capitolul fizic și sex appeal e oricum premiant, mă așteptam la ceva mai aspru.
Următorul cuplu, Masetto și Zerlina, în care dominantă a fost Zerlina. Penny Sofroniadou face un rol excelent. Vocea sa prinde toate subtilitățile personajului, deloc ușor, adaptând volumele, și venind chiar peste Zapiór în „Là ci darem la mano”, sau chiar peste Barea, în duetul cu Leporello. Nu că nu mă așteptam, mă uimise deja odată în Messiah de Handel. Philipp Meierhöfer își coordonează bine rolul, fără excese sau excelări la vreun capitol. Tijl Faveyts cu vocea unui comandor impunător, deși producția îl îmbracă într-un costum asiatic, semănând mai mult cu un nobil negustor din serialele sud coreene.
Don Elviro, surpriza serii, sopranistul Bruno de Sá. Reacția primară tinde să-ți blocheze ascultarea, dar interpretarea sa a fost atât de bună că, pur și simplu, uiți instantaneu de ce ai fost intrigat. Notele înalte impecabile, umbrele mediilor luate fără nicio ezitare, frazare impecabilă, o interpretare care, posibil, va rescrie rolul.
Augustin Gomez, Don Ottavio, a avut o interpretare îngrijită, însă doar cu eleganța nu împingi sunetele spre inimi. I s-a mai tăiat și aria „Il mio Tesoro” din cauza „tăierilor de fonduri la cultură”… cum se preciza în spectacol, hahaha.
Donna Anna
Adela Zaharia a fost strălucitoare la toate capitolele. Sunt subiectivă, dar n-a fost numai părerea mea că domină scena. În pauză, toată lumea întreba cine e soprana care cântă Donna Anna. Este ceea ce le rămăsese în memorie, iar reacția fețelor și gestica nu pot fi fake. Nu înțelegeam ce comentau, dar numele era clar, la fel și personajul, iar aplauzele de final n-au făcut decât să-mi întărească convingerea. Și vorbim de un public care are trei teatre de operă și tot ce e mai bun la ora asta în lume.
Ambitusul său vocal iarăși a excelat. Când spuneam că e Donna Anna deceniului, era după ce o mai văzusem la Paris, iar acum nu pot decât să întăresc, să decretez acest lucru. „Or sai chi l’onore” sau „Non mi dir bell’idol mio” interpretate de Adela te ung pe suflet. Cu tehnica sa impecabilă nuanțează fiecare frază, dă culoare fiecărei note din orice registru. O agilitate și delicatețe ieșite din comun. Nu cred că cineva își poate dori mai mult. Interacțiunile în duete, trio… excepționale. Și, da, a fost vocea cea mai grandioasă. Fără nici cel mai mic efort. Cel puțin pentru ochii noștri. Nu mă mai satur de acest rol al ei. De-abia aștept toamna când va relua rolul la Viena. Și, să nu uit actoria. Serebrenikov i-a construit o prezență scenică puternică. Versatilitate totală, jonglând între atracția sa pentru Don Giovanni și ura, dorința de răzbunare care o cuprinde. Nivel de premiu Oscar.
Orchestra dirijată de maestrul James Gaffigan este actor principal. Și datorită stilului interpretativ, dar și comunicării cu scena, incluzând aici și un cor extraordinar, dar și grupurile de dansatori. O abordare explozivă, în concordanță cu montarea, cu culori ce țin mai degrabă de trend decât de interpretarea tradițională, o forță transmisă din primul moment. Multă energie, tonul potrivit fiecărei scene și să nu uit, trecerea de la operă la Requiem, în care, paradoxal, se păstrează întregul. Am rămas fascinată mult timp după terminarea spectacolului.
Unic, inedit, genial, spectacol total. Nu știu ce aș mai putea spune. Schimbare de optică și descifrare.
Informații aici .
Dirijor: James Gaffigan | Regizor/scenograf/costume: Kirill Serebrennikov | Don Giovanni: Hubert Zapiór | Leporello: Tommaso Barea | Donna Anna: Adela Zaharia | Don Elviro: Bruno de Sá | Zerlina: Penny Sofroniadou | Don Ottavio: Agustín Gómez | Il Commendatore: Tijl Faveyts | Masetto: Philipp Meierhöfer | Coregrafie: Evgheni Kulagin
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
(foto: Komische Oper Berlin)
