Scandalurile de abuz sexual apărute în presă în 2024, în care au fost implicați profesorii Alfred Bulai și Marius Pieleanu de la SNSPA, au adus schimbări importante în materie de prevenire și combatere a hărțuirii sexuale la nivel universitar, prin adoptarea Codului-cadru de etică și deontologie universitară și a unui nou Regulament al comisiilor de etică, acte normative care au introdus posibilitatea depunerii sesizărilor anonime, au încadrat abuzul de funcție în scop sexual ca abatere etică gravă și au obligat universitățile să sesizeze organele de urmărire penală fără a opri investigațiile interne.
Problema majoră rămâne însă, așa cum precizează cercetătoarea Adela Alexandru de la Centrul FILIA, implementarea deficitară a Codului-cadru de etică de către universități și lipsa unui mecanism eficient de control de la nivel ministerial. Universitățile își păstrează în continuare un grad de autonomie ridicat în privința gestionării cazurilor de hărțuire sexuală, iar acest lucru poate însemna deficiențe precum un proces greoi de raportare a incidentelor, lipsa accesului la informație pentru părțile implicate sau nerezolvarea sesizărilor de către comisiile de etică în termenul legal stabilit de Codul-cadru.
În România nu există încă o cultură instituțională sănătoasă la nivel universitar care să prevină și să combată eficient hărțuirea sexuală, susține Adela Alexandru. O astfel de cultură presupune o serie de măsuri care ar trebui implementate de către conducerile universităților, măsuri menite să înlocuiască climatul fricii și al nesiguranței care predomină în unele medii universitare, așa cum a reieșit din cel mai recent caz de abuz sexual apărut în presă, cel al lectorului universitar de la Iași, Alexandru Toader.
Lucruri de făcut
Printre măsuri se numără: accesul facil la codurile de etică, diseminarea informației despre hărțuirea sexuală și despre raportarea ei prin mesaje vizuale în universități, sesiuni de informare pentru studenți, traininguri specializate pentru întreaga comunitate academică și, nu în ultimul rând, suport specializat pentru victime.
Faptul că în prezent nu există o statistică națională a numărului de sesizări de hărțuire sexuală la nivel universitar, întrucât universitățile nu au adunat aceste date, iar Ministerul Educației nu le-a centralizat, indică, în opinia cercetătoarei Adela Alexandru, o ignorare a problemei hărțuirii sexuale de către factorii de decizie. În plus, resursele alocate de stat în vederea sprijinirii victimelor, nu doar în universități, ci și în afara lor, sunt extrem de limitate.
Cele mai importante declarații:
„În 2024 s-a adoptat Codul-cadru de etică și deontologie universitară, iar la finalul lui 2024 s-a aprobat Regulamentul de funcționare a comisiilor de etică. Ca urmare a noilor reglementări, a apărut posibilitatea de a sesiza în mod anonim o situație de hărțuire sexuală. O altă schimbare a fost aceea că în acest Cod-cadru a fost formalizată folosirea abuzivă a funcției în scop sexual.”
„Faptul că din 2024 există un Cod-cadru nu înseamnă că universitățile au integrat deja normele lui în propriile regulamente și că le aplică eficient.”
„Nu există o procedură standard, unitară, de raportare a situațiilor de hărțuire sexuală.”
„Faptul că există CNEM-ul (Comisia Națională de Etică a Managementului Universitar) nu garantează, totuși, că fiecare universitate este verificată periodic sau că fiecare sesizare ajunge să fie examinată și de un organism extern. Prin urmare, universitățile își păstrează în continuare un grad de autonomie destul de ridicat.”
„Din păcate, nu există o statistică oficială [a numărului de cazuri de hărțuire sexuală în universități – n.r.] la nivel național. […] Nici Ministerul Educației nu cred că ar putea oferi o astfel de statistică, pentru că datele pur și simplu nu se centralizează.”
„Într-adevăr, este vorba despre o perioadă foarte îndelungată în care acest lector [Alexandru Toader – n.r.] a putut folosi autoritatea didactică pentru a exercita presiuni asupra studentelor. Această situație transmite un mesaj clar despre cine poate să își facă dreptate și cum arată aceasta.”
„Este important să depășim întrebarea „Cine știa?”, deși, de obicei, atunci când există o situație cu un profesor despre care se știe pe la cursuri — când studenții își șoptesc și se avertizează reciproc despre cum să se comporte în relația cu el —, acesta este deja eșecul instituțional al universității de a crea un climat în care toată lumea să se simtă în siguranță.”
„Universitățile privesc totul doar ca pe o criză — o criză de comunicare pe care vor să o rezolve repede, completând rapid câteva hârtii. În spatele acestor episoade tragice nu rămâne însă o cultură instituțională care să garanteze cu adevărat siguranța studentelor și a studenților.”
„Chiar mă uitam la exemplul celor de la University College London, care au un serviciu dedicat de sprijin pentru studenții care au trecut prin astfel de situații. Acesta le permite să discute confidențial despre opțiunile pe care le au înainte de a lua o decizie formală.”
„Din nou, avem nevoie de proceduri clare care ar putea fi comunicate simplu, sub forma unui mesaj vizual, spre exemplu, extrăgând dintr-un document tehnic și extins, cum este cel al codului de etică, informațiile referitoare la raportare, la termenele de soluționare și la măsurile provizorii de protecție. Universitățile ar trebui să aibă astfel de afișe la toate avizierele, dorindu-și o comunitate care să cunoască acest traseu instituțional.”
„Din păcate, vorbim despre o penurie generală de resurse pentru victimele violenței de gen. La fel se întâmplă și când vine vorba despre hărțuirea sexuală: resursele dedicate sunt extrem de puține.”
Interviul integral
PressHub: În 2024, discutând despre cazul Bulai de la SNSPA, afirmați că acesta ar trebui să reprezinte un punct zero pentru reformele universitare în prevenirea și combaterea hărțuirii sexuale. Ce schimbări concrete s-au produs din 2024 până astăzi?
Adela Alexandru: O primă schimbare a fost aceea că în 2024 s-a dat o hotărâre de Guvern prin care s-a adoptat Codul-cadru de etică și deontologie universitară, iar la finalul lui 2024 s-a aprobat Regulamentul de funcționare a comisiilor de etică prin Ordinul Ministrului Educației. Ca urmare a noilor reglementări, a apărut posibilitatea de a sesiza în mod anonim o situație de hărțuire sexuală.
O altă schimbare a fost aceea că în acest cod-cadru a fost formalizată folosirea abuzivă a funcției în scop sexual, interdicție preluată din Codul Penal și integrată explicit ca abatere etică gravă în mediul universitar.
Totodată, conform noilor reglementări, comisia de etică are obligația de a înștiința conducerea universității în vederea sesizării organelor de urmărire penală atunci când este informată despre fapte ce pot constitui infracțiuni (cum ar fi hărțuirea sexuală, agresiunea sexuală sau violul). De precizat că desfășurarea cercetării penale nu nu împiedică o comisie de etică să deruleze propria anchetă internă și să sancționeze faptele din perspectiva abaterilor de la etică universitară, așa com se menționează în codul-cadru.
PressHub: Care este opinia dumneavoastră cu privire la eficiența Codului-cadru de etică și deontologie universitară, referitor la combaterea agresiunii sexuale?
Adela Alexandru: Faptul că din 2024 există un Cod-cadru, nu înseamnă că universitățile au integrat deja norme lui în propriile regulamente și că le aplică eficient. Spre exemplu, nu există o procedură standard, unitară, de raportare a situațiilor de hărțuire sexuală. Dacă ar fi să mă refer la cazul lectorului Alexandru Toader, apărut recent în presă, m-am uitat pe site-ul Universității “Alexandru Ioan Cuza” din Iași legat de posibilitatea de a sesiza online incidentele. Practic, sesizările se pot face prin e-mail. Deci, ca eu să fac o sesizare anonimă, trebuie să-mi creez un e-mail separat care să nu-mi dea identitatea de gol. Vorbim de niște pași puși în seama persoanelor care sunt deja vulnerabile, care au trecut deja printr-o situație neplăcută, pentru a putea aduce în vederea comisiei de etică ceea ce s-a întâmplat, deşi aceste sesizări s-ar putea face foarte simplu prin completarea unui formular online. Totodată, accesul online la codurile de etică al universităților este, cel mai adesea anevoios, fiind necesară accesarea mai multor pagini până la găsirea acestui document. Informațiile referitoare le codurile de etică ar trebui să fie simplu de găsit, de exemplu, prin coduri QR lipite pe holurile facultății.
Ar trebui să existe sesiuni de informare pentru studenți la început de fiecare an academic. În codul de etică se explică deja ce înseamnă hărțuirea sau abuzul sexual, iar studenții ar trebui să știe exact ce pași au de făcut dacă trec prin astfel de situații. Au trecut mai bine de zece ani de când eu ca cercetător repet aceleași lucruri în interviuri.
Mai trebuie spus că, deși legea prevede 45 de zile calendaristice pentru soluționarea unei sesizări, în realitate, lucrurile se petrec altfel. De exemplu, potrivit anchetelor de presă în cazul lectorului Alexandru Tudorel, comisia de etică din universitate nu a finalizat analiza nici la un an de la autosesizare.
PressHub: Există un mecanism de control la nivel ministerial care să verifice cum aplică efectiv universitățile Codul-cadru de etică și deontologie universitară?
Adela Alexandru: Există un organism care se numește Comisia Națională de Etică a Managementului Universitar, care este reglementată abia din anul 2023. Din 2026, aceasta poate să auditeze, dacă este nevoie, comisiile de etică universitară, poate să constate încălcări ale obligațiilor legale de către universități și poate propune modificări ale Codului-cadru de etică și deontologie universitară. Dar, deși ne putem raporta la acest organism ca la un mecanism de control prevăzut de lege, rămâne totuși obligația universităților de a se autoreglementa. Faptul că există CNEM-ul nu garantează, totuși, că fiecare universitate este verificată periodic sau că fiecare sesizare ajunge să fie examinată și de un organism extern. Prin urmare, universitățile își păstrează în continuare un grad de autonomie destul de ridicat.
PressHub: Câte cazuri de hărțuire sexuală au fost raportate la nivel universitar din 2024 până astăzi, aveți o statistică?
Adela Alexandru: Din păcate, nu există o statistică oficială la nivel național. Mi-aș dori ca universitățile să colecteze singure aceste date și să le facă publice din proprie inițiativă, fără să fie nevoie ca organizațiile sau cercetătorii independenți să facă cereri pentru a le obține. Publicarea acestor date ar arăta o deschidere reală, faptul că problema este tratată cu seriozitate și că universitățile își asumă transparența, protejând totodată identitatea celor implicați. Nici Ministerul Educației nu cred că ar putea oferi o astfel de statistică, pentru că datele pur și simplu nu se centralizează. Până acum nu a existat nicio inițiativă din partea Ministerului de a cere universităților aceste informații și de a le aduna într-o bază de date națională.
PressHub: În condițiile în care comisiile de etică universitare sunt alcătuite în proporție de 75% din colegi ai profesorilor cercetați, cât de imparțial mai mai poate fi procesul de analiză a cazurilor de hărțuire sexuală?
Adela Alexandru: Da, membrii pot fi colegi și atunci, pentru a evita un conflict de interese, respectivul membru ar trebui să se abține de la soluționarea cazului. Ideea este că, la nivel legislativ, membrii comisiilor de etică au deja obligația de a declara orice relație personală sau profesională relevantă pentru un caz.
PressHub: Atat in cazul Alfred Bulai, cât și în cel mai recent caz apărut în presa, cel al cel al lectorului Alexandru Toader de la Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iași, acuzat de viol într-un dosar în care au depus mărturie șapte victime, este vorba despre un comportament al agresorului perpetuat în decursul mai multor ani, ducând la un climat al fricii și la un adevărat „cod de conduită” nescris în rândul studenților. Cum poate fi crezută ipoteza necunoașterii, invocată atât de des de conducerile universitare, când vorbim despre un fenomen repetat pe parcursul a mai multor generații de studenți?
Adela Alexandru: Într-adevăr, este vorba despre o perioadă foarte îndelungată în care acest lector a putut folosi autoritatea didactică pentru a exercita presiuni asupra studentelor. Această situație transmite un mesaj clar despre cine poate să își facă dreptate și cum arată aceasta. Atunci când studentele trec prin situații de hărțuire, apare teama că nu vor fi crezute, rușinea, presiunea socială, gândul că pot exista repercusiuni academice, dar și frica de întrebări intruzive sau de a fi etichetate. Toate aceste bariere le descurajează pe victime să vorbească. Totuși, în momentul în care își găsesc curajul, fac o plângere și ies în față să povestească prin ce au trecut, ajung să fie bombardate cu alte tipuri de întrebări, iar faptul că o comisie de etică nu vine cu un răspuns după o perioadă de un an transmite mesajul că nu luăm neapărat lucrurile acestea foarte în serios.
Este important să depășim întrebarea „Cine știa?”, deși, de obicei, atunci când există o situație cu un profesor despre care se știe pe la cursuri — când studenții își șoptesc și se avertizează reciproc despre cum să se comporte în relația cu el —, acesta este deja eșecul instituțional al universității de a crea un climat în care toată lumea să se simtă în siguranță. Când există aceste discuții pe la colțuri și avertizări transmise din generație în generație despre un profesor, e clar că sistemul a eșuat.
PressHub: Credeți că prioritatea universităților rămâne protejarea reputației instituționale în defavoarea victimelor hărțuirii sexuale?
Adela Alexandru: Da, absolut! De fiecare dată când apare un nou scandal în presă, prioritatea zero a universităților este să-și reașeze cravata și să-și repare imaginea, în loc să se întrebe serios ce ne-a adus în această situație și cum putem preveni astfel de cazuri pe viitor. Universitățile privesc totul doar ca pe o criză — o criză de comunicare pe care vor să o rezolve repede, completând rapid câteva hârtii. În spatele acestor episoade tragice nu rămâne însă o cultură instituțională care să garanteze cu adevărat siguranța studentelor și a studenților.
PressHub: Ce ar presupune o cultura instituțională serioasă?
Adela Alexandru: Mă gândesc, pe de o parte, la posibilitatea de a sesiza incidentele printr-o platformă online. Este extrem de util să existe un canal securizat și anonim, mai ales că acum, spre deosebire de 2024, cadrul legal permite depunerea sesizărilor anonime.
Pe de altă parte, este esențial accesul la consiliere psihologică, la îndrumare specializată și la măsuri concrete de protecție. Chiar mă uitam la exemplul celor de la University College London, care au un serviciu dedicat, de sprijin, pentru studenții care au trecut prin astfel de situații. Acesta le permite să discute confidențial despre opțiunile pe care le au înainte de a lua o decizie formală. Poate fi o persoană specializată din cadrul universității sau din afara ei – un specialist pe care universitatea să îl subcontracteze. În plus, este foarte importantă instruirea, informarea și sensibilizarea periodică.
Așa cum spuneam, începutul anului universitar este un prilej excelent de a reaminti ce este permis și ce nu este permis în universitate: modul în care ne raportăm la hărțuire, la discriminare, la limitele relațiilor profesionale sau ce poți face din postura de martor. Acestea sunt lucruri pe care trebuie să le audă întreaga comunitate academică – deopotrivă studente, studenți, cadre didactice, personal auxiliar.
Din nou, avem nevoie de proceduri clare care ar putea fi comunicate simplu, sub forma unui mesaj vizual, spre exemplu, extrăgând dintr-un document tehnic și extins, cum este cel al codului de etică, informațiile referitoare la raportare, la termenele de soluționare și la măsurile provizorii de protecție. Universitățile ar trebui să aibă astfel de afișe la toate avizierele, dorindu-și o comunitatea care să cunoască acest traseu instituțional.
PressHub: Dincolo de mecanismele interne din universități, ce resurse externe au la dispoziție victimele hărțuirii sexuale? Există ONG-uri capabile să le asigure asistență juridică și sprijin psihologic și cum poate fi accesat acest suport?
Adela Alexandru: Este complicat, pentru că, din păcate, vorbim o penurie generală de resurse pentru victimele violenței de gen. La fel se întâmplă și când vine vorba despre hărțuirea sexuală: resursele dedicate sunt extrem de puține. Totuși, funcționează o linie telefonică națională gratuită pentru victimele violenței domestice și de gen: 0800 500 333. Oricine are nevoie de îndrumare către servicii locale — fie că vorbim despre consiliere psihologică, sprijin social sau asistență juridică — poate suna la acest număr pus la dispoziție de Agenția Națională pentru Egalitatea de Șanse între Femei și Bărbați (ANES).
În prezent, sunt foarte puține organizații non-guvernamentale care mai reușesc să ofere servicii directe. Colegele de la Sibiu, de la Asociația A.L.E.G., încă oferă consiliere online, dar sunt absolut supraîncărcate – o spun cu cea mai mare onestitate. Mai există niște structuri la nivelul universităților, cunoscute sub denumirea de CCOC (Centrele de Consiliere și Orientare în Carieră). Între timp, unele și-au mai schimbat denumirea sau atribuțiile, însă ele făceau mai degrabă activități axate pe orientare profesională și carieră, nu pe gestionarea traumelor sau a cazurilor de hărțuire sexuală. Chiar dacă CCOC-ul nu este axat direct pe sprijin și consiliere psihologică în caz de traumă sau hărțuire, ci pe orientare în carieră, ar putea reprezenta o alternativă de prim contact. Din păcate, stăm extraordinar de prost la capitolul resurse — situația este de-a dreptul critică.
Portret de invitat
Adela Alexandru este cercetătoare și organizatoare comunitară la Centrul FILIA, unde coordonează programe de egalitate de gen și organizare comunitară. Lucrează pe tema hărțuirii sexuale încă din 2015, de pe vremea când era studentă, și are peste un deceniu de experiență în societatea civilă și advocacy.
Este doctor în Științe Politice la SNSPA, iar cercetarea sa despre gen și infrastructură în comunități rurale marginalizate a stat la baza cărții „Drumul nedreptății: gen și infrastructură”. În activitatea sa, îmbină cercetarea cu munca de teren, alături de femei și comunități, pentru promovarea drepturilor și construirea unor schimbări concrete.
