Să fondezi o editură în România – în contextul unui ecosistem al pieţei de carte ostil sau cel puţin demotivant – poate părea o decizie extrem de riscantă. ZYX Books a împlinit, recent, trei ani. Am vorbit cu Alexandra Rusu, directorul editorial al ZYX Books, despre cum s-a născut această editură, despre problemele cu care se confruntă editorii de carte de la începutul acestui an şi despre cine şi cum ar trebui să cultive educaţia pentru lectură în România. Am discutat, de asemenea, în contextul acestui interviu, despre cum arată consumul de carte la noi în ţară, despre motivele pentru care românii cumpără şi citesc extrem de puţine cărţi într-un an, precum şi despre cum e să trăieşti, în România actuală, dintr-o meserie umanistă, dedicată cărţii, o meserie rutinantă, expusă greşelii. „E o muncă din care se vede doar greșeala. Ce ai făcut bine nu se vede. Un redactor profesionist, dacă este foarte bun, nu se simte, nu se vede. Dar, dacă ți-a scăpat o greșeală, se vede. Și te expune foarte mult. Meseria asta are multe laturi, care nu sunt tocmai sexy”, spune Alexandra Rusu. Tot ea este de părere că, în momentele grele ale umanităţii, cărţile încă oferă o anumită consolare şi ne mai aduc împreună.
Ada CODĂU: Cum v-a venit ideea fonderii unei edituri, în contextul în care, în România, condițiile sunt dintre cele mai ostile, iar ecosistemul pieței de carte este demotivant?
Alexandra RUSU: Nu a fost neapărat o idee originală sau un vis pornit de la zero, ci a venit ca o nevoie de conţinut în print într-un trust media, ZYX Group, care deja exista și care avea un număr de site-uri. Nevoia de a publica și carte a venit dinspre public. E vorba despre o comunitate de părinți, de mame, care au descoperit ceea ce se numește parenting cu blândețe, adică niște principii de parenting care nu se bazează pe pedeapsă și recompensă. Și asta a fost o mică revoluție în generația mea de mame. Pe ideile astea au început să se publice cărți și ce am făcut eu a fost să continui, în prima fază, această direcție editorială deja existentă. Doar că am făcut-o sub o altă formă. Am reeditat niște clasici, am găsit niște autori noi de parenting și asta a fost prima direcție a editurii, care a venit dinspre această nevoie.
Apoi ne-am dat seama că, de fapt, nu vrem să facem doar publishing de nișă și am identificat noi zone de interes și atunci s-a născut ZYX Books, odată cu visul nostru de a face ceva puțin mai mare. O editură mică, dar mare (n. r. zâmbeşte). O editură mică, dar cu titluri multe. N-am mers neapărat pe autori cunoscuți. Avem câțiva autori cunoscuți, clasici, în special în colecţia de parenting, dar în zonele pe care le-am deschis ulterior, adică societate, cărți pentru copii sau sănătate, am mers mai degrabă pe descoperiri. În colecţia Societate, am început să explorăm un anumit gen de eseistică, derivat din jurnalism, în care intră poate o biografie, intră și memorii, intră un anumit tip de reportaj – l-am putea numi jurnalism narativ foarte accesibil și pe teme foarte actuale.
Ne-am îndreptat și spre o direcţie de sănătate a femeii, care decurge, și ea, tot din parenting, din interesul pentru sănătatea mintală și emoțională a mamei. Dar am început să ne uităm panoramic și spre alte vârste, de exemplu, spre menopauză, premenopauză, toată zona asta de mijloc. Unde se pare că, într-adevăr, chiar exista o nevoie mare de informaţie ştiinţifică recentă, judecând după faptul că cele trei titluri pe care le-am scos chiar au avut succes.
Iar direcţia de carte pentru copii a început ca un mic experiment, tot legat de zona de parenting, dar între timp a devenit un segment de sine stătător care chiar a luat fața celorlalte. Așa că ce-mi place în continuare la meseria asta (n. r. editor de carte) e că te surprinde mereu și că, oricâtă experiență ai avea și oricât ai zice că ai analizat şi ai învăţat, se schimbă mereu contextul, se schimbă piața. Internațional se întâmplă mereu câte ceva, care afectează în bine sau în rău mersul cărții în România, iar local se adaugă propriile provocări, de la instabilitate politică, la lipsa de interes pentru educaţie. Și toate astea te ţin mereu în mişcare.
„Pandemia a părut că va fi o catastrofă pentru lumea cărții și a fost, de fapt, un paradis. Oamenii s-au întors către citit”
„Nu lucrăm cu «specialiști» de Instagram și cu oameni care vorbesc despre o temă fără să aibă o educație foarte solidă în domeniul respectiv”
Ada CODĂU: V-aţi asumat nişte titluri curajoase: „Cum să înfrunţi un dictator” – Maria Ressa, „Lumea fraţilor Tate. Patru ani de investigaţie în manosferă” – Jamie Tashin şi Matt Shea. Care sunt criteriile în funcţie de care decideţi să publicaţi un titlu, un autor?
Alexandra RUSU: Sunt multe criterii, dar toate se învârt în jurul ideii de relevanță pentru lumea de azi, pentru ziua de azi. Sunt cărți care merg pe discuțiile zilei, dar ziua în editarea de carte înseamnă ultimii 3-5 ani. Și ne-am asumat zona asta care e puțin periculoasă, pentru că unele cărți care vin pe temele zilei se datează destul de repede. Și atunci, cumva, secretul ar fi acela de a alege titluri pe temele zilei, care nu se datează. Este destul de complicat, dar există teme de felul ăsta care ne urmăresc de ani, aşa cum sunt manosfera sau criza climatică. Și, apropo de cărți curajoase, cea mai curajoasă și polarizantă carte a noastră nu a fost „Cum să înfrunţi un dictator” a Mariei Ressa, nu a fost „Lumea fraţilor Tate”, deși acolo chiar ne-a fost teamă de reacții și de aceea nici nu i-am făcut lansare. Cred că a fost singura noastră carte căreia nu i-am făcut lansare în zona de societate. Cea mai polarizantă a fost „Căldura te va ucide prima”, de Jeff Goodell, care este o carte despre criza climatică. Este jurnalism științific, dar se citește ca un thriller. E foarte accesibilă și corelează un număr de lucruri care s-au întâmplat, cele mai multe din Europa şi din spaţiul învecinat nouă, despre ce se petrece, din punctul de vedere al încălzirii climei, fără să ne dăm seama. Nu ne-am așteptat niciodată, dar asta a fost cartea care a născut cele mai puternice reacții și pro, dar și contra.
Revenind la întrebare, toate criteriile se învârt în jurul ideii de relevanță pentru lumea de astăzi. Bineînțeles, există şi un criteriu ce ţine de – nu i-aș spune originalitate – un unghi mai puțin abordat, mai puțin frecventat din care poate fi privită o temă anume.
Pe lângă asta, nu alegem decât autori care au expertiză în domeniu, care au studii academice și, eventual, și practică de peste zece ani în domeniul respectiv. Nu lucrăm cu „specialiști” de Instagram și cu oameni care vorbesc despre o temă fără să aibă o educație foarte solidă în domeniul respectiv.
Criteriile au legătură şi cu stilul, cu felul în care sună cartea respectivă, pentru că nu scoatem cărți academice. Tema trebuie abordată pe limba publicului larg. Adică un fel de popularizare a științei, într-un limbaj accesibil.
Ada CODĂU: Luați în calcul să publicați, la un moment dat, și ficțiune? V-ați gândit, în acest sens, la niște autori?
Alexandra RUSU: Eu sunt, de fapt, editor de ficțiune. Asta am făcut 20 de ani: editare de carte de ficțiune. Nici nu am crezut că o să ajung vreodată să editez non-ficțiune, dar e mereu surprinzătoare meseria asta. Nu mă așteptam să descopăr zona și să îmi placă atât de mult, să simt o miză mai mare în ea, la un moment dat, decât simțeam în ficțiune. Ca să răspund la întrebare, asta este o dispută pe care sper s-o câștig. Eu îmi doresc să facem și ficțiune la ZYX Books. Cred că e prima oară când spun asta, dar e o discuție internă, e o discuție în redacție și sper să ajungem s-o facem, dacă o să mă conving că ne putem face loc pe o piață care este deja foarte plină. Se publică multă ficțiune foarte bună în România. Se publică aproape tot ce apare afară. E un domeniu foarte aglomerat, însă ca o deltă în continuă reorganizare, în care dispar unele teritorii şi apar unele noi.
„În piața de carte se fac puține sondaje, rar și pe segmente mai degrabă înguste”
Ada CODĂU: Cum arată arhitectura umană, echipa de editori de la ZYX Books?
Alexandra RUSU: Cred că echipa este cel mai mare avantaj strategic pe care îl avem. Echipa e mică, dar experimentată şi cu o sumă de skill-uri rare în domeniu, pentru că nu există un loc de formare editorială completă în România. Și sunt oameni foarte versatili. Adică, sunt editori care nu stau doar la birou, cu manuscrisul în faţă – nu că asta ar fi uşor! Pot să facă o carte de la zero, într-adevăr, dar în același timp înțeleg și marketing, și design, și vânzări. Suntem şase oameni în total, foarte versatili şi energici, şi nu obosim să ne entuziasmăm când e vorba să aducem anumite idei la care ţinem către public.
Ada CODĂU: Cum i-ați descrie pe cititorii editurii dumneavoastră? Sunt încă cititori conjuncturali sau i-ați fidelizat deja, în speranța unei complicități de lungă durată, întreținută de pasiunea pentru lectură?
Alexandra RUSU: Cred că avem deja o comunitate mică, dar foarte fidelă de oameni care ne știu și care au toate cărțile ZYX, care vin la târguri și spun „O am și pe asta, o am și pe asta, și pe asta”. E ceva care ne face să simțim că suntem mici, dacă o au și pe asta, și pe asta, și pe asta. E clar că nu avem un portofoliu de sute de cărți. Dar, în același timp, simțim și apreciere, ca şi cum fiecare carte contează. Cred că cei care vin spre noi, cititorii ZYX, sunt într-adevăr oameni care rezonează cu majoritatea titlurilor noastre și asta e ceva destul de rar și de prețios. Cu siguranţă există o complicitate cu acești oameni. Sigur, pe măsură ce o să creștem, lucrurile se vor diversifica și s-ar putea să se schimbe. Dar în momentul ăsta, simt că avem un nucleu de cititori care ne urmăresc și care chiar știu tot ce scoatem, pe care îi întâlnim la târguri și la evenimente. Noi mergem la foarte multe evenimente în persoană și acolo luăm pulsul. E, de fapt, locul în care te întâlnești faţă în faţă cu cititorii și un prilej incredibil de a înțelege foarte multe lucruri despre ce caută oamenii, cum, de ce. Nu știu exact ce aș face fără genul ăsta de contact direct. Pentru că în piața de carte, după cum știm, se fac puține sondaje, rar și pe segmente mai degrabă înguste.
Ada CODĂU: Ce presupune procesul de creștere și de consolidare ca editură nouă, tânără, independentă pe piața de carte din România? Care sunt beneficiile – dacă acestea există – și care sunt impedimentele în acest demers?
Alexandra RUSU: Modelul de dezvoltare în publishingul de carte e destul de clar, dacă ne referim la cel tradițional. Și chiar și atunci când ești un hibrid, așa ca noi, funcționezi foarte mult și în online și nu ești neapărat un publisher tradițional, principiul este tot ăsta. Nu are cum să fie altul decât unul orizontal, adică să scoți cât mai multe titluri în așa fel încât să ai o listă cât mai mare în spate.
La fel funcţionează și publishingul de nișă, până la urmă, doar că teritoriul este mai clar delimitat şi publicul mai îngust. Așa că, pentru noi, să creștem înseamnă să ajungem la o bază de câteva sute și, la un moment dat, câteva mii de titluri, ca să ocupăm acest teritoriu pe care am început să-l definim. Asta va însemna să creștem. Noi, fiind mai degrabă un model hibrid și un pic atipic, nu ne propunem să publicăm sute de titluri pe an. Cel puțin în următorii cinci ani, o să menținem un număr de câteva zeci de titluri, ceea ce ne va păstra o editură mică.
E important ca fiecare titlu să ajungă la publicul lui. Înseamnă că îți dă timpul să te ocupi mai mult de fiecare titlu. Iar pentru noi asta înseamnă să creăm evenimente, adică să avem și genul ăsta de contact direct, în care nu obosești să promovezi o carte și să o arăți publicului. Ce se întâmplă, de obicei, cu cărțile – şi asta pentru mine e ceva dureros – este că, la o carte, un editor lucrează cel puțin nouă luni sau un an, uneori și mai mult. Apoi cartea are o viață foarte scurtă pe rafturile librăriilor, de câteva luni, într-un caz bun. Este pusă pe raftul principal atunci când este noutate şi poate să rămână acolo o lună, trei luni, cinci luni, în funcție de cât succes are la public. Dar, dacă nu are foarte mare succes din prima lună, ea nu mai rămâne pe primul raft, dispare din atenția oamenilor. Și atunci noi, ca editură, trebuie să suplimentăm eforturile și să menținem titlul respectiv în atenție mai mult decât o lună sau două. Pentru că, dacă vom compara cât s-a muncit la acea carte și dacă ne gândim la cei 8-10 oameni care muncesc la o singură carte, dacă vom compara, deci, tot efortul ăsta cu durata atât de scurtă de viață a cărţii, obținem un model destul de trist, aș zice, și de consumerist. Ca editură mică, îți permiți să te ocupi mai mult de fiecare titlu, adică îl ajuți să trăiască mai mult în atenția oamenilor. După lansare, când apare cartea, trebuie să fii strategic și creativ. Dezbaterile sunt o idee foarte bună atunci când ai cărți pe teme incitante şi pe noi portofoliul ne ajută foarte mult. De exemplu, cu „Lumea fraţilor Tate”și cu Maria Ressa, „Cum să înfrunţi un dictator”, am fost în licee luni de zile. Le-am vorbit adolescenţilor despre cele două teme și chiar și am constatat că acolo este un public pentru cărțile astea pe care noi nu l-am luat în considerare iniţial, atunci când am făcut strategia editorială. Apoi, se pot face tot felul de campanii de conținut, pentru că o carte înseamnă o bogăție foarte mare de subiecte, nu este doar tema principală, sunt multe teme secundare şi detalii care merită aflate. Ar mai fi articole, interviuri cu autoarea sau autorul, sondaje, carusele. Toate astea se pot întinde pe luni de zile, în așa fel încât interesul pentru cartea respectivă să nu se stingă. Promovarea unei cărţi nu se termină odată cu lansarea clasică. Abia atunci începe dansul şi asta mi se pare o parte foarte satisfăcătoare și plină de sens pentru noi: faptul că, pentru fiecare carte pe care o alegem, ne gândim în perspectivă la toate lucrurile pe care le vom face cu ea, cel puțin în decurs de un an de la publicare. Altfel e foarte greu, când publici douăzeci de titluri pe lună, să te ocupi de fiecare. Nici măcar lansări nu poți să le faci tuturor. De aceea, modelul de a publica mai puțin mi se pare foarte ofertant în direcția asta de durată de viață a cărții.
ZYX Books e un proiect comercial, scoatem cărți care s-au vândut bine sau cu un potenţial de vânzare. Evident că facem cercetarea asta, ca orice editor. Dar titlurile noastre au şi o misiune puternică de educare, de conștientizare pe o anumită temă, lucru evident din selecţie. Și, atunci, modelul ăsta de nişă ne permite chiar să ne îndeplinim misiunea, să facem cartea cât mai cunoscută prin discuții.
„Anul ăsta, din ianuarie încoace, editorii de carte au înregistrat scăderi de 25%, 30% în vânzări”
Ada CODĂU: În ultimii 30 de ani, în România au dispărut câteva mii de biblioteci publice, dintre care multe şcolare. Aveţi în vedere, la ZYX Books, colaborări cu bibliotecile, eventual, sub forma donării unor cărţi?
Alexandra RUSU: Eu cred că acesta e un proiect în sine, un proiect important și cu posibil impact în societate. În același timp, pot să spun cu sinceritate că pe agenda noastră nu s-a înscris relaţia cu bibliotecile, pentru că suntem o echipă mică și trebuie să „stingem incendii”. Încă suntem în faza în care „stingem incendii”, în munca noastră de zi cu zi. Dar, dacă ar fi venit cererea asta spre noi sau dacă va veni, cu siguranță vom face donații, pentru că face parte din misiunea de educare despre care vorbeam.
Să inițiem noi, să ne ducem înspre biblioteci – asta nu am făcut. Pur și simplu, din lipsă de timp și pentru că suntem încă la început și cred că trebuie să ajungem să fim noi stabili ca să ne putem duce și spre asemenea proiecte. Sigur că e necesar, multe lucruri sunt. Mai sunt niște subiecte de lobby care mi se par foarte urgente pentru toți editorii din România. TVA-ul, care nu ne-a ajutat deloc pe niciunii. Și, dacă mai punem și inflația la socoteală, începem să ne explicăm de ce anul ăsta, din ianuarie încoace, editorii de carte au înregistrat scăderi de 25%, 30% în vânzări. Tocmai s-a încheiat Bookfest și asta spun atât discuțiile informale, cât și cifrele oficiale, spre exemplu cele care privesc prezenţa publicului la târg.
Ada CODĂU: Credeți că în România există o educație pentru lectură? Cine trebuie să cultive această educație?
Alexandra RUSU: Complicată întrebare. Cred că sondajele ne arată destul de clar că nu există o educație pentru lectură. Ele sunt dramatice, dacă nu chiar tragice, dacă ne uităm la acel ultim loc în Uniunea Europeană din punctul de vedere al consumului de carte pe an și la faptul că o treime dintre români citesc mai puțin de o carte pe an (conform Eurostat). Inegalitățile, faliile din societate între zona rurală și centrele urbane și chiar și cele din orașe, între zonele mai bogate și cartierele de periferie, sunt uriașe – și cred că asta reflectă acest sondaj.
Aici ajungem mereu să vorbim despre școală. Bineînțeles că în școală copiii sunt încurajați să citească, în sensul că nu sunt descurajați. Sunt fericită că nu sunt descurajați, dar, ca să-i încurajezi cu adevărat, trebuie să vorbim despre plăcerea şi gratuitatea lecturii, despre motivația pe termen lung, despre lucruri mai delicate. Și nu cred că cei mai mulţi profesori au timpul necesar pentru a se gândi la moduri creative și din universul lor de a-i face pe copii să descopere bucuria asta, concurând și cu lucruri precum tehnologia. Cred că modelul meu preferat, apropo de încurajarea lecturii, este cel din UK, acolo unde se fac niște campanii la nivel național, pe fonduri de stat. Nu e nimic gândit pe mai puțin de un an, iar în acel an are loc o concentrare de forțe din toate zonele societății și care iau în considerare nu doar Londra, ci alte 15-20 de orașe, şi presupun festivaluri, lecturi publice cu scriitori importanți, concerte, ateliere.
Sunt sute de evenimente care se desfășoară în toată țara, în același timp. Dar, repet, asta se face cu fonduri de stat, ceea ce la noi nu se întâmplă. Este o desfășurare de forțe uriașă, ceea ce ne arată că și ei au problema asta, doar că o adresează și, cu siguranță, au și cu ce să o adreseze. Au și disponibilitatea, și capacitatea de strategie, şi de implementare.
Revenind la întrebare, educația pentru lectură trebuie făcută, în primul rând, de școală, de profesori. Eu asta tind să cred, pentru că evit, în general, să pun responsabilitatea asupra familiei. Fiecare familie face ce poate cu mijloacele pe care le are, cu timpul pe care îl are. Sigur că da, totul începe în familie și ajută să citești cu copilul, dar nu are cum să rezolve tot. Și până la urmă, când ajung la adolescență, copiii sunt mult mai tentați să asculte păreri și să prindă influențe din afara familiei. De asta mi se par importante școala, grupul de prieteni și de asta m-aș duce mai mult spre sistemic, decât să punem din nou responsabilitatea asupra familiei. „Citește cu copilul, că totul va fi bine!”. Va fi bine când el are 3 sau 5 ani şi, într-adevăr, stă să te asculte și poți să îi iei tableta sau telefonul din mână. La 15 ani nu mai poți să-i iei nimic din mână.
„Nu cred că cititul e pus într-o zonă pragmatică, adică de sănătate psihologică de primă instanță, deşi el chiar te vertebrează”
Ada CODĂU: Dar care credeți că sunt motivele pentru care românii au acest comportament de consum, motivele pentru care investesc atât de puțin în cărţi?
Alexandra RUSU: Cred că e vorba și de bugete, în primul rând, de bugetul familiei și de faptul că trăim într-un climat social destul de instabil, în ultimii ani. Și când zic ultimii ani, mă refer din 2020 încoace. Ăsta este cu siguranță un motiv. Dar și din punctul de vedere al obiceiurilor sănătoase, al vieții intelectuale, pentru români lectura nu e niciodată în capul listei. Cumva, cred că e asociată mai degrabă cu o zonă din asta pleziristă, în care OK, dacă ai timp și de asta, înseamnă că ești puțin poet, nu ești foarte pragmatic, îţi permiţi. Cred că, dacă s-ar face un studiu pe mentalități privind cititul în România, am constata niște lucruri interesante. Nu am concluziile pregătite, dar mi s-ar părea interesant de văzut cu adevărat ce credem despre asta, ce convingeri am moștenit din familie. Nu cred că cititul e pus într-o zonă pragmatică, adică de sănătate psihologică de primă instanță, deşi el chiar te vertebrează. Cred că în imaginarul nostru lectura e mai degrabă o floricică. E ceva ce faci atunci când ai terminat toate treburile, ți-ai asigurat ziua de mâine, ești safe, ești bine și la un moment dat mai citești şi o carte. Nu e un obicei asociat cu sănătatea mintală, așa cum eu cred că ar trebui asociat. Chiar cred că cititul te ajută să fii mai sănătos la minte și mai sănătos emoțional. Senzația mea e că „Pune şi tu mâna și mai fă la matematică!” e mai valoros decât „Uite, ia o carte și vezi dacă îți place!”. Parcă mai des le zicem copiilor „Pune mâna și fă la matematică!”, îngroziți că vine Capacitatea, îngroziți că vine examenul la facultate sau nu știu ce lucrare de control. E greu – în condițiile astea – să dobândești o plăcere a lecturii.
Eu cel mai mult am citit în copilărie şi în adolescenţă. Bineînțeles, pentru că nu aveam nimic altceva de făcut, nu exista tehnologie. Cred că, dacă ar fi existat, viața mea ar fi arătat diferit. Dar am citit și pentru că am fost copil singur la părinți și am experimentat niște ani de izolare, în urma unor probleme de sănătate. Și, într-adevăr, a fost singura portiţă, un lucru pe care l-am făcut mai mult de nevoie. Era singura evadare și recunosc asta deschis. Adică, nu era ca şi când aveam de ales între 50 de lucruri minunate și am ales cititul, nu. Cred că, în cazul lor (n.r. copiii din prezent), asta nu mai e valabil. Și e foarte bine că nu mai e valabil – și nici măcar nu cred că toți copiii trebuie să citească mult, enorm, să îi vezi non-stop cu o carte în mână. Ar fi și ciudat, la cât sunt de bombardați de conținut și la câte opțiuni interesante au în jur, ar fi straniu. Însă un minimum de educație care privește efectiv înțelegerea unui text, fie că acel text este un mesaj de WhatsApp, fie că este un text de ficțiune sau un articol, mi se pare că ar fi esențial, ca ei să poată decoda stilurile, registrele, să poată vedea un pic ce e dincolo de o anumită exprimare, ce emoție e acolo sau, până la urmă, ce intenție e acolo. Pentru că și manipularea informației, de exemplu, în social media, pornește cumva tot de la o interpretare a spuselor sau a scriselor cuiva. Acest grad zero de educație în privința decriptării unui text mi se pare un life skill, un bun pe care îl ai toată viața. Ce simt eu când vorbesc cu mulți adolescenți – pentru că și fiul meu e adolescent – este că nu au foarte bine dezvoltat simțul ăsta al textului și subtextului. Mi se pare că de aici ies și multe neînțelegeri în comunicarea lor, care se desfășoară, culmea ironiei, foarte mult în scris.
Ada CODĂU: Cum credeţi că pot fi seduşi de lectură tinerii din Generaţia Z şi Generaţia Alpha, care petrec chiar şi zece ore pe zi pe TikTok?
Alexandra RUSU: Aici cred că ne-ar ajuta să ne gândim că nu toți tinerii stau zece ore pe TikTok, așa cum nu toți tinerii citesc romane de o mie de pagini. Dar sunt și tineri care citesc romane de o mie de pagini și cei care stau zece ore pe TikTok. Mai este şi o plajă foarte largă între aceste extreme.
Eu cred că trebuie câștigați cei care pot fi câștigați, adică e mai înţelept să ne alegem luptele. Aici, iarăși mă întorc un pic la școală, pentru că în clase – indiferent că sunt clase de școală generală, liceu, facultate – are loc contactul direct cu ei, iar cei care știu cel mai bine ce este într-o anumită clasă, cine are acest potențial de a se dezvolta în direcția cititului de plăcere sunt profesorii. Dacă un profesor intuiește că 5%dintre elevii dintr-o clasă sunt atrași într-o oarecare măsură de citit sau sunt interesați de lumea din jur, atunci, îi poate câștiga printr-o temă, vorbindu-le despre o temă. Eu nici măcar nu sunt o fanatică a cărții, în sensul în care să cred că un conținut foarte relevant și important nu poate fi livrat decât între două coperte și pe trei sute de pagini. Nu cred asta. Cred că ideile dintr-o carte pot fi livrate și într-un video de 10 sau 15 minute, în care cineva pur și simplu le explică detaliat, argumentat și poate puțin amuzant. Și ăsta este un câștig. Poate că, din cei 5%, 1% se vor duce să citească toată cartea, dar și restul de 4% au dat cu nasul de ideile respective şi și-au lărgit un pic orizontul. Ce vreau să spun este că un conținut nu trebuie să fie neapărat sub formă de carte, dacă vedem că ei nu răspund la asta. Putem să le organizăm dezbateri, dacă simțim într-o anumită clasă că ar fi mai interesant așa. Dar să se audă ideile alea, să le treacă pe la ureche. Asta mi se pare important, până la urmă. Cărțile sunt, și ele, niște vehicule. Adică da, poți să conduci vehiculul sau poți să fii pasager. Sau poți măcar să știi că există și, cumva, în viața ta, să te întorci la titlul respectiv.
„Undeva după vârsta de 40 de ani am început să mă simt confortabil cu meseria asta, nu la un soi de periferie elitistă a societății”
Ada CODĂU: Ați lucrat ca redactor la mai multe edituri: Humanitas, All, Nemira, iar atunci când nu vă ocupați de cărțile altora, scrieți propriile cărți. Cum este să trăiești dintr-o profesie umanistă dedicată cărților în România actuală?
Alexandra RUSU: E greu și, mai ales la început, este extrem de greu. Cred că undeva după vârsta de 40 de ani am început să mă simt confortabil cu meseria asta, nu la un soi de periferie elitistă a societății. Meseria asta are paradoxul că, într-un fel, ești elitist (eşti educată, ai citit mult, ţi-ai permis să lucrezi mult timp fără să îţi faci din câştigul financiar un scop în sine). Nu e o meserie din care să te îmbogățești, cu siguranță, dar în anumite etape te poţi afla chiar la limita supravieţuirii. Cred că după 20 de ani de meserie am început să mă simt confortabil cu poziţia mea și am ajuns la un fel de maturitate, dar am avut niște contexte favorabile.
La început, însă, este extrem de greu. Eu am fost privilegiată să locuiesc în București şi să pot sta până târziu cu părinţii mei. Nu cred că mi-aș fi permis, în primii cinci ani de meserie, să plătesc și o chirie, să şi trăiesc. Aş fi fost nevoită, probabil, să mă orientez spre altceva, ceva din care se câștiga mai bine. Sigur că, pe măsură ce crești și înveți să faci mai multe, lucrurile se pot schimba, în funcţie de puterea de adaptare a fiecăruia. Și a crescut și piața (n. r. de carte), dar a fost un proces extraordinar de lent și mărturisesc că sunt îngrijorată pentru cei care intră acum în branșa asta, care oricum sunt foarte puțini.
„Industria cărții în România este destul de îmbătrânită, dacă ne uităm în interiorul ei. Nu e o meserie sexy”
Din păcate, industria cărții în România este destul de îmbătrânită, dacă ne uităm în interiorul ei. Nu e o meserie sexy. Tuturor, atunci când aud că ești editor de carte, li se pare ceva foarte frumos. Adică citești, câștigi bani citind. Dar nu e chiar adevărat, pentru că redactarea nu înseamnă citit. Redactarea e o muncă destul de grea, extraordinar de monotonă și de rutinantă, foarte supusă greșelii. E o muncă din care se vede doar greșeala. Ce ai făcut bine nu se vede. Un redactor profesionist, dacă este foarte bun, nu se simte, nu se vede. Dar, dacă ți-a scăpat o greșeală, se vede. Și te expune foarte mult. Meseria asta are multe laturi, care nu sunt tocmai sexy.
Pe de altă parte, dacă eşti introvertit şi îşi prinde bine rutina de a sta în textele astea, s-ar putea să nu doreşti sau să-ți fie greu să te reprofilezi.
Eu simt nevoia să mă mişc, am învățat să fac de toate în cadrul unei edituri, de la vânzarea la casa de marcat, la planuri de marketing. M-am mutat dinspre ficțiune spre non-ficțiune, am făcut niște schimbări destul de mari. La un moment dat am ieșit (n. r. din meseria de editor de carte) şi timp de cinci ani am făcut marketing digital pentru industria ospitalităţii, adică, ceva complet diferit. Scriam despre destinaţii turistice, m-am distrat, mi-a plăcut. Nu cred că aș fi putut să fiu redactor 20 de ani, nu mă ajută temperamentul. Îmi place să redactez, însă rar. Câteodată mi-e dor și mă reapuc. Dar nu aș fi putut să fac doar asta, pentru că pe mine mă închide foarte mult, simt că mă izolează social, intru foarte mult în manuscrisul respectiv. Trec orele, trec zilele, trec săptămânile, nu mai văd, nu mai aud. E o formă de izolare, așa o simt eu. Cât lucrez pe texte, sunt foarte închisă în respectivul manuscris. De asta am simțit nevoia mereu să ies spre alte zone și cumva să stăpânesc cât mai mult din procesul ăsta, începând cu partea de copyright – momentul când se negociază drepturile de autor, care e o parte mai pragmatică, mai de business, dar e interesantă pentru că se fac licitații, trebuie să te gândești cât licitezi, cam cât o să vinzi. Uneori participă patru, cinci edituri, uneori se scriu scrisori autorului. E o latură foarte interesantă, asta de drepturi de autor, și influențează foarte mult viitorul unei edituri. E zona-cheie, pentru că acolo se stabilesc titlurile pe care le vei publica. De asemenea, nu aş putea să nu fac toată munca asta de promovare, de marketing, de conținut legat de cărți. Pentru mine e un proces organic. Ai scos o carte, e firesc să vorbești despre ea. Mi se pare foarte important să vorbească despre cărți, atunci când vor şi le face plăcere, oamenii care chiar au participat la facerea lor din momentul zero: traducătorii, redactorii, editorii și designerii. Ei vorbesc despre cărți cu o naturaleţe şi o grijă care merită auzite, ca perspectivă din interior. La ea se adaugă apoi perspectiva din exterior a unui om de agenție sau de marketing, mereu diferită. Ceea ce e foarte bine, dar e bine să-i auzim și pe oamenii dinăuntru. E un moment jos (n. r. în piaţa de carte) și nu ne ajută nimic, în momentul ăsta. Nici contextul, nici tehnologia, nici AI-ul, nici lipsa oricărei subvenții, nimic.
(Sursă foto: creaZYX)
