Balanța liberală

Data:

Anul electoral 2024 ridică printre altele și problema partidelor liberale și a politicilor liberale, în Europa și în Romania. Dar să facem puțină istorie.

La fel ca „libertate”, „liberal” derivă din latinescul liber, iar înainte de secolul al XIX-lea era folosit în mod obișnuit cu sensul de generos sau tolerant, o atitudine potrivită unui adevărat domn.

Printr-o extindere a acestei utilizări comune, liberal a devenit o etichetă aplicată celor care căutau o societate mai tolerantă și mai deschisă, o societate ai cărei membri ar fi liberi să-și urmărească propriile idei și interese, fără amestec din partea statului.

Acest lucru s-a întâmplat pentru prima dată în Spania, când o facțiune a Cortesului spaniol din 1810-1811 a adoptat numele de Liberales.

Ulterior, termenul s-a răspândit rapid în Franța și Marea Britanie, unde partidul cunoscut sub numele de Whigs a evoluat în Partidul Liberal.

Consulul, avocatul și oratorul roman Marcus Tullius Cicero folosește termenul „arte liberale” în cartea sa „De Inventione” pentru a descrie educația pe care ar trebui să o acordăm unui om „liber”, astfel încât să poată participa la viața publică într-un mod util.

Aceasta ar include studiul unor discipline ca literatura, retorica, matematica, științele naturii, etc.

Magna Carta rămâne un eveniment foarte important, care trebuie să apară în orice istorie a liberalismului. Termenul „liber” a fost folosit acum foarte explicit într-un document politic.

Ulterior, în 1534, Henry al VIII–lea s-a declarat șeful suprem al Bisericii Angliei. Acesta a fost un eveniment esențial în istoria engleză și europeană.

A marcat o ruptură clară cu autoritatea religioasă și stabilirea unei autorități seculare asupra bisericii. Supremația statului asupra bisericii, care este un principiu de bază pentru liberali.

În secolul al XIX-lea, gândirea liberală a susținut ideea unui stat național puternic.

Statele naționale au fost considerate ca fiind mai susceptibile de a reflecta aspirațiile poporului său și de a apăra interesele cetățenilor decât imperiile eterogene.

Nostalgia pentru o nouă Romă, care a existat în mare parte din Evul Mediu, a dispărut, iar opiniile liberalilor erau în favoarea statelor naționale.

De la mijlocul secolului al XIX-lea până la mijlocul secolului al XX-lea, liberalismul s-a schimbat.

Ne referim aici la deplasarea de la individual la colectiv și la accentul din ce în ce mai mare pus pe egalitatea în societate.

Citește și: Piața transferurilor politice pare să fi atins fundu’. Despe Mihai Neamțu în AUR

Un punct de cotitură a fost criza din 1929–1933.

Marea Depresiune poate fi privită ca un punct în care gândirea liberală a devenit în mod clar paternalistă, odată cu îmbrățișarea reformelor „New Deal” din SUA și apariția neoliberalismului parțial etatist în Europa.

Din punct de vedere istoric, patria liberalismului este Anglia.

Partidul Liberal s-a înființat în 1859, fiind rezultatul unei coaliții între rebelii whigi și alți politicieni radicali.

Cel mai performant guvern liberal britanic a fost cel existent între 1906–1915.

Acest guvern a pus bazele statului social modern sau statului modern al bunăstării (Welfare state).

Au fost introduse pensiile pentru limită de vârstă, a fost creat sistemul național de asigurări sociale, au fost reduse sărăcia și șomajul.

Din păcate rivalitatea între liderii liberali Lloyd George și Herbert Asquith a dus la divizarea și declinul partidului.

La alegerile din 1918 și 1922, facțiunile conduse de cei doi s-au luptat între ele. După alegerile dezastruoase din 1924, partidul a fost retrogradat pe locul trei, după conservatori și laburiști.

Din 1916, nu a mai existat un guvern pur liberal

Abia în 1988 a fost creat Partidul Liberal–Democrat, rezultatul fuziunii între Partidul Liberal și Partidul Social-Democrat (desprins din Partidul Laburist).

Aceasta a însemnat alunecarea partidului spre centru – stânga.

Între 2010 și 2015, Partidul Liberal Democrat a făcut parte din guvernul de coaliție condus de Partidul Conservator.

Liberal–democrații sunt adepții apartanenței Marii Britanii la Uniunea Europeană. La ultimele alegeri parlamentare din 2019, au obținut 11, 6 % din voturi.

În Franța, nu putem vorbi despre un liberalism autentic, deși tradiția sa revoluționară părea la început să ofere un teren propice gânditorilor liberali.

Dar trecutul revoluționar, de care mulți din Franța sunt încă atașați, nu pare să se transforme vreodată în liberalizarea statului.

Chiar și în mai 1968 s-a cerut mai mult progres social, fiind în principal o respingere a tradiției gauliste și o dorință pentru liberalism social mai degrabă decât o dorință de reformă a statului.

Dacă liberalismul este acceptat pe scară largă ca o aspirație societală în lumea anglo-saxonă, a fost și este în mare parte un subiect de dezbatere în rândul intelectualilor francezi.

Ramura radicală a intelectualității franceze sugerează că ar putea exista o formă de gândire liberală construită pe baza tradiției revoluționare și a refuzului acesteia de a se conforma ordinelor date de autoritatea centrală a statului.

Dar, din păcate, nu a condus către un sistem mai liberal, ci a fost în favoarea marxismului și comunismului.

Nu a existat niciodată, în Franța, o tradiție a intelectualilor care pledează pentru mai puțin „dirigism” din partea statului.

Cea mai puternică breșă în această direcție a fost făcută de Nicolas Sarkozy, care a căutat cu adevărat să imprime un nou ritm țării sale.

A căutat să ofere Franței mijloacele de adaptare la o lume în schimbare; a considerat că modalitatea corectă de a face acest lucru sunt reformarea sistemului fiscal (pentru a reduce poverile asupra întreprinderilor mici și mijlocii, precum și asupra capitalului), flexibilizarea pieței munciireforma universităților, introducerea regulii bugetelor echilibrate obligatorii, etc.

Aceasta a fost o agendă liberală care se aseamănă cu cea a lui Valéry Giscard d’Estaing din 1974.

Cu toate acestea, agenda lui Sarkozy a fost criticată ca derivând într-un stat polițienesc cu control asupra mass-media, represiuni împotriva imigranților și măsuri în favoarea celor bogați.

Iar înfrângerea lui Sarkozy amintește și de Giscard d’Estaing.

Franța poate fi cu siguranță liberală din punct de vedere social, dar nu este din punct de vedere politic și instituțional un sistem deschis infuzat cu un anumit grad de liberalism.

Nu există o tradiție liberală.

Elementele sale liberale, atunci când sunt prezente, nu au reușit să atragă prea mult interes.

În schimb, liberalismul a fost văzut în mod tradițional ca trăsătura societății anglo-saxone, iar țara rămâne mai atașată de o concepție bonapartistă a statului.

Tradiția liberală anglo-saxonă dă putere individului; pentru a lua inițiativa și a merge mai departe. În Franța, oamenii se bazează pe stat, pentru a evita schimbarea.

În prezent, președintele francez Emanuel Macron, în cadrul uneia din multiplele sale piruete politice, și–a declarat partidul, Renaissance, ca fiind liberal.

Asta deși atât el, cât și alții din guvernul lui sunt socialiști la bază. Agenda neoliberală, întruchipată, de exemplu, de reforma nepopulară a pensiilor de anul trecut, merge mână în mână cu o atitudine din ce în ce mai iliberală.

Cu toate acestea, există o coerență în agenda sa neoliberală, ceea ce îl apropie de dreapta, precum și de alte partide importante din grupul liberal din UE.

În Germania, istoria partidelor liberale datează din 1861, când a fost înființat Partidul German pentru Progres (DFP).

Germania învinsă după 1918 a arătat puțin semne de a merge pe calea liberalismului, iar von Mises a observat că Republica de la Weimar era „o lume în afară de spiritul liberalismului” și, de fapt, „ura față de liberalism” a fost singurul punct în care toți germanii au fost uniți.

Ulterior, tabăra liberală a fost împărțită între linia „național-liberală” și cea „de stânga-liberală”, Partidul Popular German (DVP) și Partidul Democrat German (DDP).

Ambele partide au jucat un rol important în guvernare în perioada Republicii Weimar. În cei 12 ani de conducere a lui Hitler, unii foști liberali au colaborat cu naziștii.

După război, Partidul Liber Democrat (Frei Democratische Partei – FDP) a fost înființat în decembrie 1948.

Referitor la cele mai importante probleme economice, sociale și naționale germane, FDP a fost de acord cu partenerii lor de coaliție, CDU/CSU.

FDP a votat în parlament la sfârșitul anului 1950 împotriva procesului de denazificare introdus de CDU și SPD.

La conferința lor de partid de la München, în 1951, ei au cerut eliberarea tuturor „așa-numiților criminali de război” și au salutat înființarea „Asociației soldaților germani” a foștilor membri ai Wehrmacht-ului și SS.

Din 1969 până în 1974, FDP l-a sprijinit pe cancelarul SPD Willy Brandt, care a fost succedat de Helmut Schmidt.

În toamna lui 1982, FDP a renunțat la acordul său de coaliție cu SPD și, în schimb, și-a oferit sprijinul  CDU/CSU.

FDP și CDU/CSU au reușit să-l înlăture pe Schmidt și să-l înlocuiască cu președintele  CDU, Helmut Kohl, ca noul cancelar.

În toate campaniile electorale federale începând cu anii 1980, partidul a fost de partea CDU și CSU, principalele partide conservatoare din Germania.

La alegerile din 2013, după 4 ani în guvernul de Coaliție Merkel II, FDP nu a mai intrat în Bundestag.

A revenit în legislativul federal abia în 2017. Iar din noiembrie 2021 face parte din guvernul Scholz.

Un alt punct de divergență este înțelesul termenului liberal peste ocean

Se poate pune întrebarea de ce liberalii din SUA sunt de stânga, dar în Europa sunt de dreapta.

În Statele Unite, din anii 1930, liberalii au fost asociați cu New Deal, apoi cu Great Society a lui Lyndon Johnson, fiind și susținătorii intervenției statului în economie.

Aceste poziții (opinii) sunt de obicei asociate cu stânga, așa că în politica americană „liberalii” sunt considerați a fi de stânga, sau cel puțin de centru-stânga.

Există câteva motive pentru care spectrul politic din SUA este mult mai departe la dreapta decât în Europa.

Unul dintre motivele majore este că mulți europeni foarte religioși, cum ar fi  puritanii, au părăsit Europa și au ajuns să se mute în America, înclusiv pentru a scăpa de persecuția religioasă.

Spre deosebire de Europa, unde această formă de manifestare a religiei a fost una dintre multele, pe teritoriul american puritanii au ajuns să formeze o parte foarte mare a societății coloniale timpurii.

Ideile derivând din mentalitatea puritană rămân înrădăcinate în societatea americană de astăzi.

Acesta este motivul pentru care SUA este încă semnificativ mai religioasă și mai conservatoare din punct de vedere social decât Europa de Vest.

În SUA, a apărut și s-a dezvoltat o cultură a încrederii în sine și a neîncrederii în guvern care nu există în Europa.

O parte din aceasta se datorează atitudinilor creștine față de muncă, care au fost predominante în America colonială timpurie  și din cauza istoriei americane. SUA au fost transformate în ceea ce sunt astăzi de către pionierii care au trebuit adesea să se bazeze pe ei înșiși, pe familiile și pe comunitățile lor, pentru a-și câștiga existența.

Europa are o densitate a populației mai mare decât Statele Unite, iar decalajul era și mai mare acum 200 de ani.

De fapt, liberalii americani nu sunt de stânga. Sunt centriști în cel mai bun caz.

Pe lânga aceasta, trebuie făcută deosebirea între liberalismul economic și liberalismul social.

În cazul Statelor Unite, cuvântul „liberal” se referă la oamenii care au o interpretare mai îngăduitoare și flexibilă (adică „liberală”) a valorilor sociale.

Acest lucru se opune „conservatorilor” americani, care au o abordare mai tradiționalistă (întemeiată în mare parte pe principii religioase).

În cazul Europei, termenul se referă la liberalismul economic.

În economie, liberalismul se referă la entitățile economice care sunt mai puțin constrânse de interferența guvernului și astfel li se permite să opereze mai liber.

Aceasta implică un aparat administrative mai redus, o impozitare mai scăzută și alte măsuri legale, ceea ce  este în concordanță cu poziția economică a conservatorilor americani.

Deși este adevărat că există și diferențe de politică economică între cele două partide principale, acestea nu sunt la fel de pronunțate precum ruptura dintre așteptările respective ale electoratului în materie de politică socială.

Liberalismul din SUA și-a pierdut acest sens, deoarece principalele facțiuni politice de-a lungul istoriei sale au fost în general liberale.

Liberalismul din SUA a fost lipsit de opoziție din partea unei aristocrații sau teocrații înrădăcinate, care au existat în Europa.

Mai târziu, prosperitatea relativă a SUA a limitat dezvoltarea mișcărilor populiste și socialiste iliberale.

Deci, dezbaterile politice din SUA au fost, în general, legate de conflictele din cadrul gândirii liberale și de cât de departe să ducem idealurile liberale.

Liberalismul economic, referitor la economia de piață și drepturile de proprietate, fusese în mare măsură stabilit și acceptat ca o normă societală, dar liberalismul social, referitor la drepturile civile, mai avea încă mult de parcurs.

A apărut un conflict în gândirea liberală, deoarece mulți au început să simtă că economia de piață, în loc să ofere tuturor șanse egale de a prospera, creează o societate mai puțin egală și mai puțin dreaptă.

Pe măsură ce pozițiile asupra acestei diviziuni politice s-au consolidat, cei care au acordat prioritate drepturilor economice au devenit „conservatori”, iar cei care au acordat prioritate egalității au devenit „liberali”.

Spre deosebire de socialiști, liberalii au căutat să creeze o societate mai egală și mai justă în cadrul economiei de piață.

Odată cu alegerea lui Reagan ca președinte, liberalul a căpătat un sens mai peiorativ.

Reagan a pus în contrast „liberal” cu idealul „Americii adevărate”. Termenul „liberal” a ajuns să reprezinte naivitatea de stânga, elitismul și lipsa de patriotism.

Ca atare, a devenit un epitet pentru orice poziție vag de stânga care a fost în contradicție cu pozițiile Partidului Republican.

În perspectiva alegerilor europene din vară, Bruxelles-ul ar putea fi nevoit să se adapteze la noile circumstanțe politice, pe măsură ce componența ideologică a Parlamentului European se îndreaptă către o dreaptă conservatoare, mai sceptică față de federalismul european.

Centrul-dreapta european, reprezentat de grupul Partidului Popular European (PPE), se va confrunta probabil cu dilema cu care se confruntă mulți dintre membrii săi în întreaga Europă.

Dilema este dacă să stabilească sau nu coaliții cu partide de dreapta conservatoare din Grupul Conservatori și Reformiști (ECR) sau cu partide din grupul Identitate și Democrație.

Cu alte cuvinte, să alegi între euro–sceptici și anti–europeni, adică între răul mai mic și răul mai mare.

Această dilemă va fi modelată și de modul în care diferitele blocuri europene de dreapta se poziționează înaintea scrutinului din 2024.

În acest moment, ECR este grupul care beneficiază cel mai mult de contextul politic. Probabil nu se mai poate conta pe grupul politic liberal cunoscut sub numele de RENEW.

Autoproclamații liberali au preferat să demonizeze Stânga, care reprezenta o alternativă reală la politicile lor neoliberale, decât să stopeze extrema dreaptă, așa cum promiseseră să facă de ani de zile.

Conform tuturor prognozelor, grupul liberal RENEW va scădea ca pondere în Parlamentul European (inclusiv Renaissance, partidul lui Emanuel Macron).

Green Deal – care a devenit țapul ispășitor favorit al Partidului Popular European Creștin-Democrat (PPE), precum și al extremei drepte, este un test al unității grupului liberal.

Când vine vorba de problemele climatice, RENEW iar se desparte.

Citește și: Listele uriașe de semnături pentru candidați, un obstacol anti-democratic. Țările UE au praguri simbolice

Din păcate, pe plan european (inclusiv la noi), liberalii cochetează iliberal cu extrema dreaptă.

Acest joc dublu are efecte pe plan electoral. Aria de activitate a liberalilor europeni se reduce automat, deoarece elemente de liberalism au toate partidele în politicile lor.

Iar politicieni ca Emanuel Macron trec de la socialism la liberalism în țări fără tradiții liberale.

Concluzia este că liberalismul trebuie să-și cerceteze istoria și să-și redefinească principiile.

Libertate sau egalitate?

Naționalism democrat sau internationalism (globalism) ?

Libertatea religiilor sau ostilitate față de religie ?

Urmăriți PressHUB și pe Google News!


„Cel mai potrivit sistem social-politic este liberalismul. Pentru că asigură elita conducătoare, triumful personalităţii, triumful elitei conducătoare, nu-i aşa, şi nu deranjează cu nimic mersul dogmatic al lumii creştine.

În climatul creat de liberali se poate respira spiritual şi se poate progresa material, valorile mişcîndu-se nederanjate de nimeni. Democraţia înseamnă mai puţin decît liberalismul, care are într-un anume fel şi un aspect aristocratic.

Indiferent cine conduce Partidul Liberal astăzi, poporul român nu poate să evite liberalismul, fiindcă îi datorează crearea statului român modern şi a societăţii române moderne.” –  Petre Ţuţea

„Liberalismul este încrederea poporului temperată de prudență. Conservatorismul este neîncrederea în oameni temperată de frică.” – William E. Gladstone

„Cel care este educat în spirit liberal întâmpină ideile noi fascinat şi curios. Cel care nu este educat în spirit liberal, le primeşte cu teamă.” – James B. Stockdale

„Liberal este cel care simte o datorie imensă faţă de apropiatul său, datorie pe care işi propune să o plătească cu banii tăi.” – G. Gordon Liddy

spot_imgspot_img
Ovidiu Maican
Ovidiu Maican
Lector universitar doctor, Departamentul de Drept, Academia de Studii Economice - Bucureşti

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

spot_img

Distribuie articolul

spot_img

Știri de astăzi

Mai multe articole similare
Related

Un premiu prestigios

Un premiu prestigios. Meritul revine, în primul rând, ziarului,...

Eșecul Marelui Plan PSD-PNL | Revista22

Eșecul Marelui Plan PSD-PNL. Coaliției PSD-PNL i s-a năruit...

Extrema dreaptă, oficial sub controlul serviciilor statului. Se întâmplă în Germania

Planuri privind expulzarea celor considerați insuficient de germani. Vechi...

Populismul şi obsesiile extremiste | Puterea a Cincea

Populismul şi obsesiile extremiste par să renască, după o...