Nu știu dacă ați observat, dar la noi, în campanie, unii politicieni scot Biblia mai repede decât scot programul de guvernare. Pentru fanii lui Călin Georgescu, fraza „Democrația neancorată în Dumnezeu nu există” e ca un „Amin” spus la final de slujbă. Frumos, rotund, emoționant… dar și periculos.
De fapt, e o cascadorie retorică: ia o idee frumoasă – credința personală – și o bagă direct în sertarul unde ar trebui să stea Constituția. Numai că statul nu e strană, iar legile nu sunt predici. Și dacă le amesteci, iese terci.
Credința e a ta, legea e a noastră. Credința e treabă intimă. Ține de ce faci tu când te trezești dimineața, cui îi mulțumești înainte de culcare, unde îți pui genunchii și ce rugăciune rostești. Sau, de ce nu, dacă alegi să nu rostești niciuna.
Legea însă… aia trebuie să fie la rece. Fără tămâie, fără lumânări, fără „slavă ție” la începutul ședinței de guvern. Dacă o încălzești prea tare cu dogme, se înmoaie și se strâmbă după bunul plac al celui care ține lingurița.
România e republică, nu parohie. Republică, nu altar. Constituția noastră e un fel de gard viu între stat și religie. Nu ca să alunge credința, ci ca să o protejeze pe toată, pentru toți. Că ești creștin ortodox, catolic, musulman, evreu sau ateu, în fața legii ar trebui să fim egali.
Dar dacă spui „statul trebuie să fie ancorat în Dumnezeu”, în traducere liberă asta înseamnă „statul trebuie să fie ancorat în religia mea”. Și atunci, gata cu egalitatea.
Nu vă amăgiți: când un politician se pozează prea des cu preotul lângă el, nu o face pentru că îl preocupă mântuirea ta. E campanie electorală, frate. |Am văzut asta de nenumărate ori: politicieni cu icoana în mână și șpaga în buzunar. La biserica din sat, la catedrala din capitală, la orice eveniment cu popor și lumânări. Icoana e decor, iar în culise se discută afaceri.
Țineți minte anii ’90? Mulți candidați își lansau campaniile la biserică. Și după aia… hop! contracte cu dedicație, prieteni puși în funcții și „minuni” pe bani publici.
Întrebarea nu e „În ce Dumnezeu e ancorată democrația?”, ci „În ce reguli e ancorat statul?”. Și răspunsul e plictisitor, dar adevărat: votul liber (nu cu sacoșa), separația puterilor (nu toate în buzunarul șefului), lege egală pentru toți (nu „prietenii noștri au prioritate”), transparență și răspundere (nu ședințe cu ușile închise și contracte ascunse). Astea țin un stat pe picioare, nu icoana din biroul primarului.
În Europa avem destule lecții. Spania lui Franco, Polonia de azi, Ungaria lui Orbán… toate au testat rețeta „politică + religie” și au obținut același rezultat: libertăți tăiate, voci reduse la tăcere, opoziție etichetată drept „trădătoare”. Mereu așa s-a întâmplat când s-a amestecat Evanghelia cu Codul Penal.
Și hai să fim sinceri: și comunismul, deși ateu, a folosit aceeași schemă. O dogmă absolută, în care cine nu crede e dușman. Diferența era doar la icoane.
Democrația nu se predică, se păzește. Democrația nu se ține la amvon. Se ține la urne, în tribunale și, dacă e cazul, în stradă. Cruciulița din buzunar nu ține loc de coloană vertebrală. Și nici rugăciunea nu înlocuiește transparența guvernării.
Un stat neutru îți lasă credința neatinsă. Un stat confesional ți-o poate impune pe a altuia. Și atunci nu mai e democrație, ci teocrație mascată în „tradiție”.
Trebuie să alegem: vrem un stat arbitru, care veghează la joc corect? Sau un stat preot, care îți spune și cum să-ți faci semnul crucii? Dacă lăsăm democrația pe mâna politicienilor „cu lingurița”, într-o zi n-o să mai știm dacă ne iartă Dumnezeu sau procurorul. Și, cel mai probabil, n-o să ne ierte niciunul.
Urmăriți canalul „PRESShub” pe WhatsApp. Cele mai importante știri ale zilei sunt disponibile aici
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
