În contextul actualului conflict de lângă noi, se pune problema aplicabilității unui principiu al dreptului internațional, „uti possidetis juris”.
”Uti possidetis juris” este un principiu al dreptului internațional conform căruia statele suverane nou formate ar trebui să își păstreze granițele interne pe care le aveau înainte de independența lor.
În esență, este vorba despre conservarea granițelor administrative existente.
Acest lucru ajută la prevenirea disputelor transfrontaliere și promovează stabilitatea între noile state.
Cronologic, acest principiu s-a aplicat în cazul fostelor colonii.
S–a aplicat și în cazul fostelor republici sovietice după destrămarea URSS.
Frontierele statelor nou apărute, fostele republici unionale, au reprezentat unul dintre aspectele centrale ale cadrului juridic al dizolvării.
În Acordul de la Minsk din 8 decembrie 1991 și în Declarația de la Alma Ata din 21 decembrie 1991, aceste republici ale Uniunii au acceptat să respecte „integritatea teritorială a fiecăreia dintre ele și inviolabilitatea frontierelor existente”.
Multe foste republici ale URSS au încheiat tratate bilaterale de frontieră, care au urmat în mare măsură fostele granițe sovietice. Acolo unde au avut loc modificări minore, acestea s-au întâmplat în virtutea consimțământului reciproc.
Nici una dintre aceste foste republici sovietice nu a formulat revendicări teritoriale bazate pe inaplicabilitatea principiului „uti possidetis” în momentul independenței, iar granițele sovietice, chiar dacă trasate uneori arbitrar, au fost recunoscute internațional.
Aceasta a asigurat recunoașterea rapidă a noilor state, dar a lăsat „bombe cu ceas” în zonele cu populație etnic mixtă, pretexte la îndemână pentru conflicte „înghețate” (regiunea transnistreană din R. Moldova, Abhazia și Oseția de Sud, regiunile separatiste din Georgia) sau „fierbinți”, ca războiul din Ucraina, provocat de invazia la scară largă a Rusiei în februarie 2022.
Experiența fostelor republici unionale este deosebit de relevantă aici, deoarece numeroase schimbări teritoriale au avut loc între republicile unionale în timpul existenței Uniunii Sovietice.
Citește și: Aktual24 | Cedarea Donbasului, „centura fortăreață”, ar permite Rusiei să declanșeze o nouă ofensivă spre Europa
Un grad de stabilitate
Unele republici unionale au câștigat teritoriile în detrimentul altora și invers.
În Asia Centrală, republicile unionale au fost create abia după formarea Uniunii Sovietice în 1922.
Cu toate acestea, la dizolvarea URSS, toate statele din Asia Centrală au acceptat aceste granițe în conformitate cu „uti possidetis”. Granițele sovietice dintre republicile Uniunii din Asia Centrală au fost adesea ambigue și prost definite, ridicând multe controverse pentru negocierile de delimitare post-independență.
Astăzi, cu excepția Kârgâzstanului și Tadjikistanului, aceste state au încheiat tratate bilaterale de delimitare.
O altă dovadă importantă a respectării continue a granițelor este granița dintre R.Moldova și Ucraina.
R. Moldova nu a cerut restituirea teritoriilor separate din Basarabia istorică și transferate Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene (RSS Ucraineană) în 1940.
În mod similar, Ucraina nu a cerut restituirea districtelor situate anterior în RSS Ucraineană și transferate Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești (RSS), formând Transnistria de astăzi.
Totodată, Belarus a încheiat tratate de frontieră cu Letonia, Lituania și Ucraina, dar nu și cu Rusia.
Cazul statelor baltice este distinct din punct de vedere juridic, deoarece aceste state și-au continuat suveranitatea de dinainte de anexare și nu au succedat URSS.
Conflictele apărute ulterior dizolvării Uniunii Sovietice fie au urmărit modificarea frontierelor deja existente, fie au implicat tendințe secesioniste care vizau crearea de noi state sau atașarea unei părți din teritoriul unui stat la altul.
Limitele principiului „uti possidetis” sau secesiunile reușite
După cum a statuat Curtea Internațioanlă de Justiție în avizul consultativ privind Kosovo, „domeniul de aplicare al principiului integrității teritoriale este limitat la sfera relațiilor dintre state”.
Schimbarea frontierelor din interior în virtutea unei secesiuni reușite nu este, în general, interzisă de dreptul internațional.
Unei entități secesioniste nu i se interzice să conteste status quo-ul frontierelor din interior în virtutea secesiunii.
„Uti possidetis” este o regulă de determinare a frontierelor externe.
Unele conflicte secesioniste, inclusiv în Nagorno-Karabah (enclava din Azebaidjan, cu o populație majoritar armeană) și Transnistria, datează dinainte de dizolvarea URSS.
Dacă ar fi avut succes înainte de sfârșitul URSS, aceste încercări interne de modificare a granițelor sovietice ar fi putut teoretic duce la schimbarea granițelor interne sovietice. Dar nu au fost tolerate de conducerea sovietică, iar în perioada dizolvării treptate a URSS, nu a avut loc nicio schimbare de granițe între republici.
Principii aplicate selectiv: Rusia și mișcările secesioniste
În practica oficială, Rusia și-a calibrat atent poziția în raport cu aplicarea principiul „uti possidetis” pentru spațiul post-sovietic.
Acest lucru este vizibil din alegere selectivă a justificărilor pentru recunoașterea diferitelor revendicări secesioniste.
De la dizolvarea Uniunii Sovietice, Rusia a respectat granițele stabilite în baza „ uti possidetis”, inclusiv în cadrul CSI, al Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite, dar și prin tratate bilaterale.
Rusia a încheiat tratate de delimitare a frontierelor cu fostele republici sovietice, inclusiv cu foste republici sovietice care, în timpul URSS, câștigaseră teritorii în detrimentul Republicii Socialiste Federative Sovietice Ruse (RSFSR).
Tratatul de frontieră dintre Rusia și Kazahstan din 2005 este un exemplu, deoarece Republica Socialistă Sovietică Kazahă (RSS Kazahă) a fost creată în 1936 din fosta republică autonomă din cadrul RSFSR.
La nivel oficial, până în 2008, Rusia a susținut integritatea teritorială a tuturor fostelor republici ale Uniunii care se confruntau cu acțiuni separatiste.
În ceea ce privește R. Moldova, formal, Rusia nu a recunoscut până în prezent regimul separatist din Transnistria deși îl sprijină economic și are trupe în regiunea separatistă.
Referitor la Nagorno-Karabah, potrivit președintelui rus Vladimir Putin, faptul că nici un stat, inclusiv Armenia, nu a recunoscut Nagorno-Karabah ca fiind independent a însemnat că, în conformitate cu dreptul internațional, „Azerbaidjanul a căutat să recupereze teritorii pe care Azerbaidjanul și întreaga comunitate internațională le consideră teritorii azere ”.
Rusia consideră, de asemenea, fosta frontieră sovietică dintre cele două foste republici ale Uniunii ca bază pentru delimitarea frontierei de astăzi dintre Armenia și Azerbaidjan.
Până în 2008, Rusia a respectat și integritatea teritorială a Georgiei.
Chiar și în discursul său de recunoaștere a regiunilor separatiste georgiene Abhaza și Oseția de Sud, care și-au proclamat independența după scurtul război ruso-georgian din august 2008, președintele rus Dmitri Medvedev a declarat că, Rusia ar fi intervenit ca mediator în conflictele dintre Georgia și Osetia de Sud și Georgia și Abhazia,
Rusia și Ucraina au încheiat mai multe acorduri bilaterale, inclusiv înainte de destrămarea Uniunii Sovietice, în care ambele părți au declarat respect pentru integritatea teritorială a celeilalte părți și au reafirmat inviolabilitatea frontierelor lor existente.
În memorandumul de la Budapesta din 1994, Rusia, Marea Britanie și Statele Unite ale Americii au reafirmat, de asemenea, angajamentul de a respecta „frontierele existente ale Ucrainei ”.
Denumirea oficială a actului este Memorandumul privind asigurările de securitate în legătură cu aderarea Ucrainei la Tratatul de neproliferare a armelor nucleare (semnat la 5 decembrie 1994, intrat în vigoare la 5 decembrie 1994)
Nici unul dintre aceste tratate nu a contestat granița comună ca fiind cea sovietică moștenită, ceea ce înseamnă că atât Crimeea, cât și Donbasul au fost acceptate ca părți integrante ale Ucrainei.
Mai există Tratatul de prietenie, cooperare și parteneriat dintre Ucraina și Federația Rusă (semnat la 31 mai 1997, intrat în vigoare la 1 aprilie 1999; ieșit din vigoare la 1 aprilie 2019) și Tratatul dintre Ucraina și Federația Rusă privind frontiera de stat ucraineno-rusă (semnat la 28 ianuarie 2003, intrat în vigoare la 23 aprilie 2004)
În timpul discursului din 21 februarie 2022, care a precedat recunoașterea Republicii Populare Donețk (DPR) și a Republicii Populare Luhansk (LPR) și agresiunea împotriva Ucrainei, președintele rus a susținut că „Rusia a făcut tot posibilul pentru a păstra integritatea teritorială a Ucrainei ” (fără a menționa anexarea ilegală a pensinsulei Crimeea în 2014).
Într-adevăr, până în acel moment, Rusia susținuse oficial acordurile de la Minsk din 1991, care considerau DPR și LPR ca parte a Ucrainei.
Poziția Rusiei față de secesionismul post-sovietic a evoluat dintr-o atitudine strict anti-secesionistă față de o recunoaștere selectivă a entităților separatiste post-sovietice.
A deschis Kosovo cutia Pandorei?
Se poate argumenta că recunoașterea Kosovo a deschis ușa pentru Rusia de a utiliza aceleași argumente față de teritoriile separatiste din spațiul post-sovietic, chiar dacă acestea nu au fost fundamentate.
Rusia nu s-a bazat pe argumente pentru a-și justifica recunoașterile, ci s-a concentrat pe alte rațiuni, cel mai important fiind dreptul acestor regimuri separatiste la secesiune.
În timpul consultărilor privind Kosovo, regiunea care-și proclamase independența de Serbia, Rusia a fost singurul membru permanent al Consiliului de Securitate al ONU care a susținut că exista un drept limitat de secesiune (inclusiv în contextul autodeterminării popoarelor) în temeiul dreptului internațional.
Din această perspectivă, dacă condițiile ar fi îndeplinite, recunoașterea statelor care se separă de fostele republici ale Uniunii nu ar implica o contestare a status quo-ului din 1991.
Recunoașterile Rusiei au fost prezentate ca fiind în conformitate cu dreptul internațional.
Rusia și-a schimbat poziția oficială cu privire la secesionismul post-sovietic în 2008, când a recunoscut teritoriile separatiste ale Georgiei, Abhazia și Osetia de Sud.
Anexarea Crimeei de către Rusia în 2014 ar putea fi considerată cel mai cunoscut exemplu de redesenare forțată a granițelor.
Această anexare a fost realizată în trei etape, adică declararea independenței „Republicii Crimeea”, recunoașterea acesteia de către Rusia și încheierea unui tratat în care Rusia admite în granițele sale noul „stat”, în urma unui simulacru de referendum.
În discursul președintelui rus Vladimir Putin au fost prezentate rațiuni istorice, combinate cu justificări juridice, bazate pe „referendumul” din Crimeea și pe pretinsul drept la secesiune.
Recunoașterea de către Rusia a celor două republici separatiste ucrainene Donețk și Luhansk, în realitate doar un pretext pentru invazia Ucrainei, a urmat un scenariu similar.
În mai multe apariții publice, și în eseul său „Despre unitatea istorică a rușilor și ucrainenilor ”, publicat în iulie 2021, președintele Putin a prezentat opinia sa despre aspectele istorice ale destrămării Uniunii Sovietice. Istoricii au demontat multe dintre afirmațiile sale.
Este clar acum că această viziune care neagă suveranitatea Ucrainei a format fundalul deciziei președintelui Putin de a o invada.
Întrebarea este dacă declarațiile președintelui Putin ar putea fi văzute ca o contestare oficială a legalității transformării frontierelor fostelor republici ale Uniunii în frontiere internaționale la obținerea independenței lor în 1991.
Citește și: Cel puțin 140 de soldați cu origini românești au murit în Ucraina
Cum să împaci granițele Rusiei imperiale cu cele sovietice?
Discursul oficial al Rusiei a devenit din ce în ce mai revizionist, fără a depăși vreodată linia și a contesta direct principiul „uti possidetis juris”.
În discursul său din 21 februarie 2022 și în eseul său din 2021, președintele Putin a dat vina pentru prăbușirea finală a Rusiei istorice cunoscute sub numele de URSS pe Lenin (pentru adoptarea politicii de autodeterminare națională mai degrabă decât de autonomie și pentru includerea dreptului de secesiune în tratatul Uniunii Sovietice din 1922), pe Stalin (pentru păstrarea dreptului de secesiune al republicilor federale în constituțiile sovietice) și pe liderii sovietici în timpul destrămării URSS.
În toate discursurile președintelui rus, Rusia, nu RSFSR, ci mai degrabă o Rusie imperială pre-sovietică, era prezentată ca fiind jefuită de teritoriile sale istorice.
Când Putin a enumerat presupusele nedreptăți istorice privind pierderile teritoriale ale Rusiei istorice, s-a inclus întotdeauna și precizarea că, la destrămarea Uniunii Sovietice, Rusia a recunoscut status quo-ul, granițele sovietice. Deci valabilitatea principiului „uti possidetis juris”.
Este cert că raționamentele menționate au jucat un rol în deciziile de a încălca, ascuns sau deschis, integritatea teritorială a fostelor republici ale Uniunii.
Rusia nu a fost un spectator neutru în secesiunile post-sovietice.
Cu excepția Nagorno-Karabahului, Moscova a sprijinit regimurile secesioniste politic, economic și militar, chiar și prin utilizarea forței.
Aceste entități nu au atins niciodată statutul de stat. Recunoașterea de către Rusia (și recunoașterea de către un număr limitat de state care i-au urmat exemplul) a încălcat angajamentele specifice din tratate, precum și principiile fundamentale ale dreptului internațional, inclusiv principiul neintervenției în treburile interne și principiul integrității teritoriale.
Niciunul dintre celelalte state post-sovietice (fostele republici ale Uniunii) nu a recunoscut secesiunea Abhaziei, Osetiei de Sud, RPD, LPR sau anexarea peninsulei Crimeea la Rusia.
Cu câteva excepții, aceste regiuni separatiste nu au fost recunoscute de comunitatea internațională, care a susținut în schimb revendicările statelor-mamă la integritate teritorială.
În 2008, după scurtul război cu Georgia, Rusia putinistă a optat pentru o recunoaștere selectivă a teritoriilor post-sovietice separatiste. A abandonat și aceasta strategie în 2022, când a invadat Ucraina. Miza Moscovei, de data aceasta, este schimbarea regimului prin agresiune ilegală, încălcând astfel dreptul popoarelor la autodeterminare.
–––––––––
” Dacă un nebun are cocoașă, nimeni nu o observă, dar dacă un înțelept are un furuncul, toată lumea vorbește despre el ” – proverb rus
” Întunericului nu-i place lumina. ” – proverb rus
” Cu brațele și aspirațiile treaba va fi făcută. ” – proverb ucrainean
” Nu fă un munte dintr-un mușuroi de furnici. ” – proverb ucrainean
” Lupul flămând e întotdeauna mai tare decât câinele sătul. ” – proverb ucrainean
Urmăriți canalul „PRESShub” pe WhatsApp. Cele mai importante știri ale zilei sunt disponibile aici
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
