Ce am învățat după un an de război

Data:

Februarie este luna în care se fac bilanțurile după un an de război ruso-ucrainean. Pe lângă analizele privind rezistența militară ucraineană și ce ar trebui să facă în continuare ca să nu cedeze în fața agresiunii rusești, câteva întrebări devenite clasice pentru cei care urmăresc relația comunității vestice cu Rusia încă persistă:

  • cum ar trebui să se comporte comunitatea vestică față de Federația Rusă?
  • a greșit Vestul, după terminarea Războiului Rece, în deciziile sale față de Rusia, ca în prezent să avem de-a face cu o contrareacție a acestei puteri revizioniste, așa cum explică neorealistul John Mearsheimer?
  • „A provocat” comunitatea trans-atlantică reacția războinică a Rusiei?

După dizolvarea URSS, teama de a nu ostiliza Rusia a fost pulsiunea care a bântuit toate cancelariile marilor puteri europene și administrațiile prezidențiale americane, iar ea apare transpusă inclusiv la nivelul documentelor strategice ale NATO.

De reamintit că în conceptele strategice ale NATO din 1999 și 2010, Rusia a fost considerată partenerul alianței, având un „rol unic” pe anumite teme de cooperare și abia după anexarea ilegală a Crimeii din 2014, Consiliul NATO-Rusia a fost suspendat la inițiativa NATO.

Administrația Bill Clinton, de pildă, cea care a decis primul val de extindere a NATO către Est, a încurajat în același timp un parteneriat cât mai stabil cu Federația Rusă. O politică asemănătoare au aplicat și administrațiile americane ulterioare – George W. Bush (prin invitația adresată Rusiei de cooperare în lupta împotriva terorismului) sau Barack Obama (prin celebra politică a Reset-ului în relația bilaterală cu Rusia).

Nu mai vorbim de Franța și Germania, care și-au menținut tradiția istorică și au abordat o politică externă împăciutoristă față de Rusia.

Privind retrospectiv, încercările asidue ale Vestului de a găsi formule de cooperare cu Rusia privind securitatea Europei s-au lovit în final de zidul dur al eșecului.

Ar fi putut Vestul să preîntâmpine războiul din Ucraina, se întreabă mulți analiști de politică externă aplicând o grilă critică nu asupra comportamentului Rusiei, ci asupra deciziilor comunității de securitate a Europei?

Da, doar dacă ceea ce definim drept comunitatea euro-atlantică ar fi renunțat cu totul la propria sa identitate, la propriile sale valori, reguli și norme.

Din punctul meu de vedere, cea mai mare greșeală a constat tocmai în aceste încercări repetate ale Vestului de a găsi formule de cooperare/compromis în materie de securitate cu Rusia.

Spectrul larg al relațiilor internaționale, cum și cât interacționeze statele între ele, suportă multe nuanțe. Nu e obligatoriu, de pildă, ca două state să fie democrații ca să dezvolte anumite schimburi economice, energetice, culturale, motivate de rațiuni strict pragmatice.

Securitatea, în schimb, este un domeniu special, iar alianțele dintre state pentru menținerea păcii și prosperității unei regiuni nu pot da rezultate dacă statele respective nu împărtășesc, la modul cel mai profund, valori comune.

Citește și: Lech Walesa, liderul sindicatului anticomunist Solidaritatea: „Trebuie să trăim în prietenie cu rușii, dar să îi facem să înțeleagă ceea ce este just”

Paradigma neorealistă, atât de curtată de intelectualii americani în timpul Războiului Rece, ar fi trebuit să fie condamnată ferm, după terminarea Războiului Rece, tocmai pentru că nu responsabilizează niciodată statele în comportamentul lor pe scena internațională.

Argumentul anarhiei, stare care ar defini scena internațională, pentru că așa au statuat câțiva teoreticieni ai relațiilor internaționale în perioada conflagrațiilor mondiale, cum a fost și Hans Morgenthau, la rândul său influențat de contextul internațional în care a trăit, invită liderii autoritari să creadă că numai capabilitățile militare și interesele statelor mari contează cu adevărat.

Inclusiv dreptul internațional, în paradigma neorealistă, este relativizat și politizat puternic, fiind considerat un simplu instrument al marilor puteri în disputa competițională a balanței de puteri.

Nu întâmplător Vladimir Putin a statuat că marile puteri au un comportament asemănător, cu scopul evident de a justifica acțiunile abuzive ale Rusiei și chiar o disculpă.

Fiind anarhie, pe scena internațională, etica nu se aplică.

Sigur că și Statele Unite au încălcat dreptul internațional, de-a lungul timpului (cum ar fi invazia din Irak), dar în plan intern, democrația a încurajat disputele puternice, iar în final, istoria Statelor Unite asumă fără menajamente atunci au luat decizii greșite în politica externă.

Perioada 1997-2014, interval de timp în care au existat mai multe formule oficiale de cooperare între NATO și Rusia, arată că încercările pragmatice de a coopera punctual acolo unde interesele comune converg, iar în rest fiecare să ia decizii după propria filosofie, nu funcționează.

NATO a încercat să împace și capra și varza: de pe o parte a încurajat politica Open Door pentru extinderile către statele central, est-europene și pentru cele din zona Balcani, decizie care de altfel nu putea fi oprită tocmai pentru că exprimă principiile tratatului fondator al NATO.

Pe de altă parte, NATO a încurajat în paralel cooperarea cu Rusia, în ideea ca această putere să nu se simtă ostilizată, umilită sau marginalizată pe scena internațională. Ba chiar, până la venirea lui Putin la puterea, politica externă a Federației Ruse și-a asumat traseul de integrare în sistemul vestic.

Paradoxal, după terminarea Războiului Rece, în toate documentele oficiale ale Federației Ruse privind politica externă și de securitate, extinderea NATO către Est a fost considerată o amenințare.

Extinderea NATO înseamnă NATO, câtă vreme este stipulată în mod expres la Articolul 10 din tratatul de înființare al NATO din 1949: „Prin acord unanim, părțile pot să invite să adere la acest Tratat orice alt stat european aflat în poziția de a urma principiile acestui Tratat și de a contribui la securitatea zonei nord-atlantice (..)”.

Practic, în timp ce NATO precepea în mod naiv Rusia drept partener, Rusia la rândul ei, îi transmitea prin toate documentele oficiale că NATO reprezintă o amenințare pentru Rusia pentru că se aproprie de granițele sale.

Niciodată Rusia nu a privit NATO printr-o lupă prietenoasă, în ciuda documentelor oficiale pe care le-a semnat cu NATO (Actul fondator privind relațiile reciproce de cooperare și securitate între NATO și Federația Rusă din 1997 și mai târziu, în 2002, actul în baza căruia s-a înființat Consiliul NATO-Rusia), pentru că de un prieten nu te ferești să-ți devină vecin, ci doar de unul pe care îl percepi drept dușman.

Citește și: Organizațiile anti-trafic de persoane semnalează carențe grave în Mecanismul de recunoaștere și protecție a victimelor traficului de persoane

NATO, la rândul său, a închis de nenumărate ori ochii în numele cooperării cu Rusia, un astfel de moment fiind chiar războiul din Georgia din 2008, peste care a trecut repede cu vederea și a decis suspendarea cooperarea instituțională a Consiliului NATO-Rusia abia în 2014, când Federația Rusă a anexat ilegal Crimeea.

Reacția militaristă a Rusiei, ca urmare a promisiunii NATO făcută la summitul de la București, în 2008, Georgiei și Ucraina de a deveni state membre (fără însă a oferi o dată anume și garanții de securitate a acestor state până la momentul aderării) a demonstrat că, în realitate, regimul de la Kremlin nu a crezut niciodată în principiile pe care le asumase prin semnarea actelor de cooperare cu NATO. În ele, ambele părți asumau că nu mai există sfere de influențe care să limiteze deciziile suverane ale statelor.

Anul 2022 a arătat adevărata față a acestei puteri revizioniste.

În atingerea obiectivelor militariste, această putere e capabilă de crime de război, de crime împotriva umanității, de deportări forțate, de eradicarea unor întregi orașe ucrainene. E capabilă să provoace multă suferință și moarte.

Cum ai putea să oferi încredere unei astfel de puteri autoritare și să o inviți să participe la deciziile privind securitatea Europei?

Indiferent cum se va termina acest război, există totuși o certitudine: cu un stat agresor nu dezvolți relații de cooperare în materie de securitate, pentru că nu faci decât să încurajezi o relație maladivă și disfuncțională din care nimeni nu câștigă nimeni nimic, ci doar legitimează un regim abuziv.

Indiferent cât de superior euro-centristă ar suna această condiționalitate a Vestului de a respecta valorilor democratice pentru a deveni un partener credibil în crearea arhitecturii de securitate, nu există în lume o alternativă mai bună față de acest tip de guvernare.

Da, istoria ne arată că democrațiile cooperează mai ușor între ele, își reglează disputele în mod pașnic și reprezintă singura soluție pentru menținerea perpetuă a păcii. Nu există state sacrificate între blocuri cu interese diferite, nu există buffer states, așa cum ar dori Federația Rusă să fie percepută Ucraina.

Din contră, un an de război ne-a arătat că România are ca vecin un popor dârz care își dă viața pentru niște valori care, pentru mulți dintre noi, deveniseră simple clișee sforăitoare.

Urmăriți PressHUB și pe Google News!

spot_imgspot_img
Sidonia Bogdan
Sidonia Bogdan
Sidonia Bogdan este un jurnalist cu peste 17 ani de experiență în presă. A publicat anchete, reportaje, interviuri, analize sau opinii în Libertatea, Newsweek România, Vice România, Eastern Focus Quarterly, Dilema Veche, România Liberă, Digi24 și Jurnalul Național.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Distribuie articolul

spot_img

Știri de astăzi

Mai multe articole similare
Related

Elita politică și diplomatică și promovarea interesului național al României în politica externă

Elita politică și diplomatică și promovarea interesului național al...

Îi va mitralia America pe migranții de la granița cu Mexicul?

Trump n-a dat înapoi de multe ori cât a...

Scrisoare către diasporeanul șoșocar

Nu. Șoșoacă nu a venit pe un nouraș alb...

Cel mai rău mi-e frică de hărnicia prostului

A fost nevoie ca două spitale mari din București...