În politica românească, o secțiune de comentarii se confundă ușor cu un referendum. Un grup de oameni care repetă aceeași acuzație ajunge prezentat drept „societatea care și-a pierdut răbdarea”. Între „câteva conturi spun” și „românii cer” e o distanță pe care dezbaterea publică o sare des, fără să mai întrebe cine vorbește și câți sunt.
Aici se ascunde una dintre formele discrete ale puterii politice: capacitatea de a stabili despre ce discutăm și ce poziție pare deja acceptată de toată lumea. Un partid poate câștiga o asemenea confruntare înainte să convingă majoritatea. Îi ajunge ca oamenii lui și comunitățile din jur să ocupe destul din spațiul vizibil al conversației.
Puțini vorbesc, mult mai mulți citesc
Dante Donati și Lena Song, autorii lucrării The Influence of the Vocal Few: Evidence from Social Media Comments, au făcut un experiment pe Facebook care a ajuns la aproximativ un milion de utilizatori americani. Participanții vedeau postări ale unei organizații pentru justiție rasială, însoțite de comentarii favorabile, potrivnice, mixte sau de niciun comentariu.
Comentariile potrivnice au crescut reacțiile, comentariile și accesările linkurilor cu 15–43% față de varianta fără comentarii. Cele favorabile au avut un efect mic. Într-un experiment complementar, comentariile ostile au împins atitudinile într-o direcție mai puțin progresistă și au redus donațiile către organizație. Iar cifra care ar trebui să dea de gândit oricărui consultant e alta: 86% dintre respondenți spun că citesc comentariile măcar din când în când, iar peste jumătate le citesc des sau foarte des.
Pentru politica românească, întrebarea este cât din puterea unui mesaj îi rămâne celui care îl publică și cât trece la cei care îi dau interpretarea de dedesubt. Un politician anunță o măsură fiscală. Cititorul dă imediat peste un al doilea discurs, care îi explică ce să creadă despre ea: că e un jaf sau, dimpotrivă, singura soluție rămasă.
Din momentul acela, autorul postării nu mai controlează singur sensul ei. O comunitate ostilă îi poate folosi chiar pagina ca să-și construiască propria versiune a evenimentului. Iar numărul mare de interacțiuni, cu care echipa de comunicare se va lăuda luni dimineață, poate fi o victorie contabilă care ascunde o înfrângere politică.
Cum poate o comunitate de partid să facă agenda
Mecanismul poate funcționa fără ca fiecare participant să fie plătit sau fiecare cont să fie fals. Membrii de partid, simpatizanții sinceri, administratorii de grupuri și comentatorii apropiați politic pot ajunge la aceeași interpretare pe căi diferite. Unii o fac din convingere, alții pentru că așa le cere interesul sau grupul. Asemănarea mesajelor nu dovedește, de una singură, că există un centru de comandă.
Efectul politic e însă același: o temă capătă o prezență mult peste numărul celor care o susțin activ.
Să luăm o decizie administrativă oarecare. Într-o comunitate apropiată unui partid, ea devine un atac la pensionari. În tabăra adversă, e dovada că statul trebuie curățat de privilegii. Mai încolo, cineva descoperă că e ordin de la Bruxelles. Faptul e același; diferă vinovatul și ce înseamnă politic.
Noi am văzut asta în 2024
Vă aduceți aminte de campania pentru prezidențialele din 2024. Cu vreo două săptămâni înainte de primul tur, aproape orice clip politic deschideai pe TikTok avea dedesubt aceleași comentarii: „Călin Georgescu președinte”, „Votăm Călin Georgescu”, „Doar Georgescu”. Nu trebuia să-l urmărești, nici măcar să te intereseze. Numele apărea peste tot, până când începeai să ai impresia că un candidat marginal devenise, între timp, un curent care cucerise o bună parte din țară.
Pentru asta nu trebuie să convingi milioane de oameni că un candidat este bun. Uneori ajunge să-i convingi că alte milioane îl susțin deja. Repetiția aduce vizibilitate. Din vizibilitate se naște senzația de amploare, iar de acolo până la relevanța politică mai e un pas mic.
Studiul lui Donati și Song nu a fost despre alegeri, dar se potrivește cu ce am văzut atunci: o minoritate foarte vocală poate schimba felul în care un mesaj e primit de toți ceilalți. În politică, asta contează enorm, pentru că oamenii își ajustează pozițiile și după ce cred că gândește majoritatea.
„Toată lumea spune” – o sintagmă periculoasă
Pericolul apare când vizibilitatea e luată drept reprezentativitate. O comunitate foarte activă poate da impresia unei nemulțumiri generale, deși cei care citesc sunt mult mai mulți și mult mai diverși decât cei care comentează.
Un politician își poate schimba prioritățile din cauza asta. O redacție poate alege alte subiecte. Iar cetățeanul obișnuit poate ajunge să creadă că e singur cu părerea lui. Așa ajunge o minoritate vocală să influențeze conversația și prin cei care încearcă să se alinieze la ce cred ei că vrea majoritatea.
De aici și problema cu formule comode ca „internetul a explodat” sau „românii sunt revoltați”. Cine s-a revoltat, mai exact? Câți oameni, în ce comunități? Fără răspunsuri la întrebările astea, o relatare poate transforma activitatea câtorva grupuri în vocea unei țări.
