Expoziția „Brâncuși: surse românești și perspective universale” este, cum era și firesc, centrul de interes al tuturor activităților desfășurate sub egida Timișoară Capitală Culturală Europeană.
De ce era firesc? Pentru că, alături de George Enescu, Constantin Brâncuși face parte dintre acei creatori români cunoscuți în întreaga lume și pentru că o expoziție Brâncuși cu lucrări aflate în muzee din afara țării nu a mai avut loc în România de mai bine de 50 de ani.
Prima expoziție care îl plasează în context românesc pe Constantin Brâncuși, domnul Brâncuși, cum l-a numit ghida noastră de la Muzeul Național de Artă din Timișoara, cuprinde opere aparținând Centrului Pompidou din Paris, Tate Galery din Londra, Fundația Guggenheim din Veneția, Muzeul Național de Artă al României, Muzeul de Artă Craiova și colecții particulare.
Pentru a oferi o imagine de ansamblu a creației artistului român, expoziția cuprinde pe lângă sculpturi și fotografii, documente de arhivă, dar și materiale filmate chiar de către Brâncuși, ce intră într-un dialog inedit cu operele expuse.
Brâncuși lansează o punte către zona de est
După cum declara Ovidiu Șandor, comisarul expoziției și președinte al Fundației Art Encounters, este o expoziție „care explorează atât inspirația românească cu care sculptorul ajunge la Paris, cât și metamorfoza prin care trece până la a deveni artistul universal pe care îl apreciază toată lumea.”.
Iar Doina Lemny, curatoarea expoziției, cea care se ocupă de Atelierul Brâncuși de la Centrul Pompidou, sintetizează: „Din inima Europei, unde dialoga cu marii artiști ai avangardei pariziene, Brâncuși lansează o punte către zona de est, unde se află patria sa, dar pe care o situează, conform concepției sale cosmogonice, într-o lume fără frontiere, în care toate elementele naturale – de la ființe și plante la fenomene geologice – contribuie la armonia creației, așa cum scria el într-o notă de atelier: «Patria mea, familia mea.
Este pământul care se rotește, adierea de vânt, norii plutitori, râul care curge, focul mistuitor, iarba verde – iarba uscată -, țărâna, zăpada.»
Această însemnare este expresia viziunii sale despre lume, care stă la baza operei sale atunci când este privită în ansamblu, și pe care expoziția de la Timișoara încearcă să o transmită.”
Ce spun experții și jurnaliștii de profil
Ruxandra Dreptu, critic și istoric de artă, expert în artă modernă românească
O expoziție Constantin Brâncuși este mereu o bucurie. Muzeul Național de Artă din Timișoara a prilejuit revederea operelor marelui sculptor, de această dată sub conceptul surselor românești și a perspectivelor universale. Scenografia expunerii a fost, însă, o surpriză deoarece am pășit într-un spațiu învăluit în întuneric printre fotografii sepia, documente și sculpturi.
Pereții încăperilor erau acoperiți cu draperii negre cu falduri egale, într-o atmosferă teatrală. Spoturile luminau doar lucrările care păreau de un alb strălucitor care, la rândul lor, iradiau lumina. Spectatorii se dizolvau fantomatic în bezna unde străluceau marmura, piatra, bronzul polisat.
Contrastul lumină-întuneric direcționa și concentra atenția asupra lucrărilor așezate în vitrine pe socluri înalte, la înălțimea ochiului, sau pe platforme.
Nu era zi sau noapte în expoziție, nu exista un marcaj al timpului, întunericul sugerând atemporalitatea și universalitatea creației brâncușiene. O altă realitate se înfățișa, astfel, privirii în care cotidianul era sublimat iar formele reliefate în plină lumină erau ideile coagulate de imaginația unui sculptor-gânditor.
Viața de dincolo de draperiile negre, afară, se desfășura indiferent, anihilată, în timp ce în cele câteva săli de expoziție spectatorii erau martorii unei minuni care a revoluționat arta creând forma abstractă din imboldul unei idei.
Parcursul expozițional urmărește cronologia. Prima lucrare expusă este Ecorșeul de curând restaurat arătând mai degrabă ca un mag costumat decât ca o lecție de anatomie, după cum indică eticheta: Atitudinea clasicului Antinous/Anatomia mușchilor superficiali/lucrat după natură de/prof. dr. D. Gerota și Brâncuș/1902, care prin atitudine și mișcare te invită la un posibil spectacol.
Dacă nu ai fi știut nimic despre Brâncuși ai fi privit Orgoliul, Supliciul, Rugăciunea și bustul avocatului Stănescu, Danaida, portrete din materie rugoasă, puțin șlefuită, ca apoi să vezi Coapsa și Somnul și să începi să înțelegi începutul desprinderii formei alese din materie, urmată de simbolul chintesenței umane în portretele esențializate și triumful ideii de zbor și de mișcare la Măiastra, Pasărea în zbor și Peștele.
Fotografiile, unele făcute de Brâncuși cu lucrări din atelier, altele înfățișându-l pe el, îi completează biografia artistică. Desenele, sau mai bine spus schițele sunt reduse la linia expresivă a unui gest rapid care dovedește lipsa de răbdare a artistului de a reda o imagine finită pe hârtie din moment ce urma să o transpună/sculpteze într-un material dur.
Ultima lucrare expusă este coloana cioplită din lemn de plop lăsând la vedere urmele de daltă mânuită de mâna lui Brâncuși. A lipsit din expunere nietzscheniana Cumințenia/Înțelepciunea Pământului pentru a înțelege rădăcinile creației, adevărata muză și stăpână a rațiunii artistice.
Da, mi-au plăcut scenografia și modul de expunere focalizată pe obiect în concordanță cu specificitatea operelor brâncușiene care invită la meditație.
Arhitectul Attila Kim susținut de Doina Lemny a creat în întuneric o anfiladă de imagini/sală cu accente de lumină într-o atmosferă unitară de vibrație emoțională.
Citește și: Peste 30.000 de bilete rezervate la Expoziția Brâncuşi din Timișoara
Nona Rapotan (bookhub.ro)
De fiecare dată când merg să văd ceva pentru care în prealabil s-a făcut o promovare susținută, am impresia că merg cu sacul la pomul lăudat. Intrând în expoziția Brâncuși nu m-am simțit în elementul meu, nu m-am regăsit în ceea ce echipa care a făcut posibilă expoziția a propus.
De aceea, am căutat să mă apropii cât mai mult de sculpturile lui Brâncuși, să facă să dispară spațiul dintre mine și creațiile lui, tocmai pentru că în acel spațiu mă ciocneam cu tot felul de idei care nu-i aparțin sculptorului, care țin de o contemporaneitate foarte bine ancorată spațial, la care el cu siguranță nu s-a gândit.
Pentru mine, ovoidele, capul de copil, Măiastra și Peștele rămân dovezi ale genialității, forme ale unor gânduri despre care nimeni, niciodată nu va putea da seamă cu adevărat.
Ca să ajungi la perfecțiunea pietrei șlefuită cu atât de multă migală, astfel încât să-ți simți gândul cum alunecă pe suprafața pietrei, trebuie să te numești Brâncuși și nu altfel.
Fie și pentru această intimitate, născută dintr-o nevoie foarte concretă de a anula din agresivitatea unui concept curatorial deloc pe placul meu, tot merită să revăd expoziția Brâncuși. Da, merită și un drum la Centrul Pompidou, unde, sunt convinsă, Brâncuși e mai acasă decât la Timișoara.
Diana Popescu, jurnalist:
Poate dacă am avea toate lucrările astea sub ochi, în oricare zi din an, nu ni s-ar mai părea fabuloase. Dar ele SUNT fabuloase. Și așa, văzute când și când, ici și colo, uneori la mii de kilometri de casă, își păstrează misterul, noblețea, aura.
Retrospectiva de la Muzeul Național de Artă e o combinație de știință și viață. De matematică și sentiment. Profunda cunoaștere a operei lui Brâncuși, dublată de un adevărat devotament, asta e „alchimia” Doinei Lemny.
Designul semnat de Attila Kim funcționează ireproșabil, ca și la precedenta expoziție-eveniment care i-a fost dată în grijă: „Victor Brauner: Invenții și magie”. Pentru că întunericul din care „izbucnesc” exponatele, învăluite în halouri, te face atent, prezent, îți sporește concentrarea și emoțiile.
Apropo de emoții: am ieșit din muzeu cu un nod în gât. Cu încântare. Și cu recunoștință.
Anda Docea, jurnalist:
Plimbându-mă la pas, chiar de mai multe ori, prin spațiul expoziției Brâncuși de la Muzeul Național de Artă Timișoara, gândit de arhitectul Attila Kim încât să semene cu un atelier imens, ascultând explicațiile istoricului de artă Doina Lemny (care a declarat, în repetate rânduri, că aproape îl are pe sculptor tovarăș de viață, de trei decenii), mi-am dat seama că, în cazul lui Brâncuși, omul și opera nu pot fi separate.
Că fiecare lucrare, simplă și sofisticată în același timp, imposibil de încadrat concret într-un curent anume, este o bornă în destinul lui Brâncuși, în legătura lui cu țara, în iubirile lui, în căutările lui artistice, în raportul său tandru cu materia, pe care a tratat-o mereu cu nesfârșită creativitate.
Mi-a fost ușor să mi-l imaginez transformând un bloc de piatră în „Sărutul”, spunându-i domnișoarei Pogány să se miște încontinuu și să-și țină părul prins, pentru a-i surprinde mai bine privirea mereu spre sine, încercând să sfideze gravitația prin „Peștele” sau șlefuind ani în șir „Măiastra”, până a devenit „Pasărea în văzduh”. Operele lui nu trebuie însă explicate, ci privite, așa cum invita el însuși oamenii să o facă. Privite mult, până le deprinzi esența, semnificațiile și misterul.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
