Trăim într-o țară, România, să nu existe confuzii, în care s-au investit aproape două (2) miliarde de euro în stadioane (construite sau în curs de finalizare) și infrastructură de fotbal, dar care n-a organizat nici o Cupă Mondială și pentru că fotbalul nostru nu contează. În schimb, fără nici o investiție de la stat, s-a organizat, la București, cel de al II-lea Congres Mondial de Istorie a Religiilor, Religions 360. Privind partea plină a paharului, putem fi mândri că încă avem minți românești strălucite pe care ne putem baza. Nu putem spune același lucru despre picioare.
Chiar dacă pe orice căutare cu AI de mari istorici ai religiilor pe care i-a dat omenirea, primul nume care apare e cel a lui Mircea Eliade, statul român n-a găsit justificat să pună din proprie inițiativă bazele unui institut care să servească acestei moșteniri. Dar asta nu e o știre.
În tot acest timp, paradoxal, cercetările istoricilor religiilor și credințelor religioase sunt tot mai mult integrate în viața de zi cu zi. Un singur exemplu și, probabil și cel mai vizibil, este industria cinematografică. Unul din ultimele filme multipremiate la Premiile Academiei, Sinners, regia Ryan Couglar, și ultimul mega succes al lui Christopher Nolan, The Odyssey, și-au construit scenariile având în echipă specialiști, profesori în istoria religiilor și credințelor religioase. Nolan, cel puțin, a avut un întreg escadron de experți, își și permitea. Probabil de aceea au și avut așa mare succes.
Există ceva demonic în organizarea Congresului, putem spune chinurile facerii. Atitudinea mefistofelică a autorităților, de la Academie la Ministerul Culturii, care n-au mişcat un deget, ba din contră, față în față cu insistența și tenacitatea organizatorilor, a celor care au crezut, au simțit și simt destinul nostru de a face parte din familia internațională a cunoașterii umane. Amănunte cât se poate de interesante cu dezvăluiri din culisele organizării sunt povestite de Eugen Ciurtin într-un interviu cu Ovidiu Șimonca și pot fi găsite aici. Interviul a fost realizat înaintea Congresului.
Eu mi-am propus să deschid puțin subiectul spre publicul larg, din perspectiva celui care a avut norocul unor profesori care au stârnit curiozitatea elevului în acest domeniu și pot spune că lumea e mai fascinantă și mai ușor de înțeles din momentul în care aceste lecturi îți intră în univers. Dacă nu ca materie în programă, cel puțin ca materie opțională sau partajată cu orele de istorie, istoria religiilor este o piesă fără de care formarea personalității va fi întotdeauna incompletă.
Eugen Ciurtin, carea răspuns întrebărilor mele, identificat ca ”sufletul petrecerii”, este nu numai profesionistul desăvârșit, dar și activistul neobosit și pasionatul indestructibil. Este obsedat de creația lui George Enescu și e fan Liverpool. Președintele Congresului Mondial de Istorie a Religiilor este membru fondator al Societății și Institutului de Istorie a Religiilor, entitățile care au organizat Congresul.
Mi-a plăcut foarte mult și ideea de brand-uire a Congresului, că, na, trebuie să te adaptezi timpului, Religions360, sună ca Chanel 5. Tradiție. Considerație. Prestigiu. Ținută.
Dana Cristescu: De ce religiile sunt mai „consumate” decât istoria acestora, dacă ne raportăm la modelul din sport, al fanilor, nici măcar practicanți, dar care sapă și în istoria globală a sportului respectiv?
Eugen Ciurtin: Iată o întrebare. Firește că nu sunt tocmai categorii asimilabile prin comparație, dar ceva este. Dacă înțeleg bine, aici avem problema insider/outsider, eticul și emicul, practicantul unei unice devoțiuni și ansamblul – de alt ordin – al tuturor devoțiunilor, de oricând și ale tuturor. Religiile produc și se sprijină pe adeziune, iar istoria religiilor este forma de cunoaștere a lor. Cunoașterea e mereu de alt ordin decât practica. Dar atunci să nu ne gândim numai la practica sportului și cunoașterea istoriei sportului. Ci la mai mult; celule consumăm, în fond, în milisecunde cu toții, dar prea puțini se ocupă cu biologia. Disproporția e fatală. Dar dacă avem celule (faptele religioase), trebuie să știm cum funcționează țesuturile și corpurile. Din două rațiuni simple: ele pot fi sănătoase, și atunci facem cunoaștere fundamentală asupra lor. Sau se pot îmbolnăvi, și atunci încercăm să le reparăm, facem medicamente și tratamente din aceeași formă de cunoaștere numită științele viului. Există numeroase patologii posibile ale religiosului (când intersectează politicul și politicile), de care se ocupă istoricul religiilor, după ce se ocupă cu chestiunile fundamentale din inima religiilor și a științelor umaniste.
Cui e frică de cunoașterea istoriei religiilor?
Tuturor geloșilor și tuturor vanitoșilor. Mai ales în expresia și în gestica lor totalitară. Oricărui antidemocrat. Oricărui fanatic. Oricărui naționalist. Oricărui provincial și parohial. Oricui e mercenar în cunoaștere. Închipuiților, dezorientaților, mediocrilor, întâmplătorilor și rătăciților, precum și academicienilor și politicienilor care sunt ca mai sus. Le e o mare, noduroasă frică, acestora tuturor. Istoria religiilor e o cunoaștere care dislocă. Dar orice cunoaștere veritabilă ajunge să disloce, că d-aia și e cunoaștere, nu mâzgă colmatată de previzibil și carieră carnasieră. E și cunoaștere care pulverizează pretențiile altor forme de cunoaștere și mai ales ale pseudo-cunoașterii. Exemplu: e improbabil ca peștera Sfântului Apostol Andrei din Dobrogea să fie chiar a apostolului. Pretenția asta cadastrală antică nu e atestată și e mai legată de anii 1930 decât de secolul I. Există tradiții inventate și există teologii pe baze fictive. Istoria religiilor, printre atâtea altele, lucrează și cu ceea ce tehnic se numește fraudă pioasă. De pildă, sfinți cu mai mult de două brațe la reunirea tuturor relicvelor lor celebrate după dezmembrare la sute de kilometri și mai multe culturi distanță. De ce ar produce însă asta frică, și anume frică ofensivă? E și foarte amuzant, în fond, după ce că e o pacoste funestă. Frica mai și abolește umorul, ceea ce nu e frumos (nu-i așa, stimate Baudolino?) (n.r. Umberto Eco).
De ce se investește în lăcașe de cult și nu și în lăcașe de cultura religiilor (tot atât de mult)?
Îmi oferiți, prin surprindere, ocazia de a vă vorbi în premieră de un proiect nou la încheierea celui mai mare proiect de cunoaștere în istoria religiilor (și administrare a cunoașterii) din istoria noastră națională: Congresul mondial tocmai încheiat. Proiect bucureștean, deci european, care vine de departe. Din Otto! Rudolf Otto, cu a sa Religionskundliche Sammlung din Marburg! Peste câteva luni, în 2027, devine centenară. E colecția devenită repede muzeu universitar în toată regula, în care Otto, vizionar, a adăpostit multele și marile artefacte religioase aduse din Asia, unele obținute chiar de el însuși, teolog evanghelic și mai ales Religionswissenschaftler. Unicitatea postulată a religiilor, confesiunilor și denominațiilor religioase nu are cum contribui direct, imediat și masiv la cunoașterea mai ecumenică a mai multor denominații și confesiuni religioase în același timp și cu același instrumentar. Pentru muzee ale religiilor îți trebuie deci călătorii, un Otto și un Marburg, pentru a completa protoieriile baștinei. Asta e treaba celorlalți, a savanților și cercetătorilor în studiul academic al religiilor, ceea ce în română poartă de peste 150 de ani numele perfect de Istoria religiilor. În cursul singurului mandat complet și prin concurs de director al Institutului de Istorie a Religiilor al Academiei Române (2022-2026, între 2008 și prezent existând nu mai puțin de alte șase mandate interimare) am avut șansă să discut cu colegi despre înființarea unui astfel de Muzeu al Religiilor la București. Începând cu istoria religioasă a orașului nostru! Cu toată. Am propus și început deja un proiect de cercetare foarte complex asupra Istoriei religioase a României în ultima jumătate de mileniu, restanța principală în științele umane care trebuie canalizate înspre istoria religiilor. Ca și în cazul spațiilor de cult, un asemenea Muzeu e și o problemă de resurse și logistică. Aș fi fericit ca Primăria urbei, Academia, Universitatea, ministerele de resort (cel puțin trei) și intelectualii publici să înțeleagă ce șansă uriașă ar fi, după două congrese mondiale de istorie a religiilor care marchează disciplina, organizate de noi în 2006 și 2026. Și cunoașterea furnizată în București și dezvoltarea orașului, și turismul Bucureștilor au ajuns, iată, la un nivel global bun; asta furnizează ideea Muzeului Religiilor și de aici ar trebui pornit. De altfel, prin Religions 360 le-am propus deja multelor sute de savanți veniți din peste 200 de alte orașe din 6 continente o hartă a principalelor edificii religioase ale Bucureștiului, ca să aibă o experiență științifică, citadină și umană cât mai completă. Zeci dintre ei mi-au scris că, în orele libere, cu site-ul pe telefon, au început să exploreze și le-a plăcut atât de mult, ce fericire. Să vezi în cuvintele și în ochii marilor colegi imaginea din California, Tokyo, Delhi, Sydney și toată Europa a propriilor tale străzi de uz zilnic e o minune de experiență (beneficii 360). Au intrat în biserici de toate felurile și în sinagogi ca și cum ar fi presimțit ideea Muzeului. Aș observa că există o mini-instituție la intersecția dintre lăcașuri și muzee: „capelele” multiconfesionale, spațiile de practică religioasă multiplă din aeroporturi. Dar pentru Muzeul nostru bucureștean aș propune pentru sala de intrare artefacte preistorice și o reproducere completă a picturii Bisericii cu Sibile din strada Sfinților, pentru că sfinții aceia țin de mai multe religii, e cea mai istorico-religioasă biserică din București și nici măcar nu avem o monografie comparativă aptă să o restituie originilor și mesajului ei. Și nici măcar nu știm dacă nu aceea e biserica în care a fost botezat Eliade (cea mai apropiată de casă).
Considerată ca aparținând istoriei ca ramură, de ce nu există în școli ca materie opțională? Și de ce ar trebui părinții să ceară predarea ei chiar în cadrul orelor de istorie?
O lungă și crucială dezbatere, pe care nu o pot nici măcar rezuma aici, poate. Totul se reduce la a înțelege – sau la a nu pricepe deloc – că religia, acest plural, este obiect al cunoașterii, precum sunt limbile, literaturile, filosofiile, istoria și geografia, și așa mai departe. Cultele oficial recunoscute de statul român au făcut tot ce ținea de ele ca, în etapele primare, gimnaziale și liceale, învățământul public să fie, la această rubrică, unul confesional, producând și sprijinind manuale mai aproape de catehizare. Față de acum 15-25 de ani sunt, neîndoios, progrese (a scăzut gradul de grozăvie din această pedagogie), dar elevul care optează pentru manualul creștin ortodox, romano-catolic, greco-catolic, baptist sau penticostal nu înțelege nici imediat, nici bine de ce Iisus (și Isus), în chiar aceste manuale, e în același timp același și foarte diferit. Instalați în perspectiva manualelor, în cazul în care le iau în serios, elevii sunt confruntați cu disonanța educațională vădită: ce învață „la Religie” (elemente de doctrină apodictice) e în contradicție cu ce învață la alte materii cel puțin la fel de riguros prezentate și reprezentate (de la fizică la biologie la filosofie). E disonanță, adică e cunoaștere spartă de contradicții, tocmai pentru că de elementele de tensiune veritabilă – deci de argumentație și de încadrare istorică – nu se ocupă nimeni. Elevul are dreptul, mi se pare, să afle la timp, devreme, că întrebarea dacă universul e creat sau nu este (iată un exemplu) a preocupat omul multe milenii la rând în toate geografiile, că asta face parte din însăși căutarea noastră de ființe imperfecte, de la rudimentele cosmologice arhaice la astrofizica de mâine. Cu asta se ocupă istoria religiilor. Ansamblul manualelor, într-o democrație, nu poate propune decât o circumscriere veritabilă de cunoaștere și de educație. Privite individual, manualele de religie nu oferă nimic care să deretice spațiul disonant dintre cunoașterea de tip religios și oricare alt tip de cunoaștere științifică. Și atunci efectul disonanței e maxim. Cetățenii proiectați de diferitele manuale sunt disonanți, scindați și perplecși. Asta se regăsește apoi peste tot. Până la recensăminte și sondaje diverse. Cel mai mare procent european de apartenență religioasă declarată în societate, dar în aceeași societate avem totodată, incomprehensibil, cea mai mare evaziune fiscală, cea mai mare corupție generalizată, cea mai vastă incompetență (de la analfabetism semi-funcțional la miniștri diverși) și cei mai mulți extremiști (unii: chiar extremiști religioși). Propunerile mai vechi de a introduce un manual opțional de Istoria religiilor (ca în dezbaterile din 2014) au fost blocate. Istoria religiilor are încă parte de prea puțină recunoaștere în societate, după „Epoca Iohannis” (cum o arată indirect și analizele lui Simion Pop din volumul colectiv cu acest titlu).
Cum se face totuși că teme ce țin de munca de cercetare a istoricilor religiilor au ajuns să fie cunoscute, folosite în filme, au creat blockbusteruri, dar, în sine, domeniul nu e popular? Ar trebui regândite formele de prezentare? Sau mediul academic nu e dispus să-și piardă din aură deși Hollywood-ul apelează la cei mai renumiți cercetători în subiectele religioase pe care le abordează?
Ca multe alte divinități, popularitatea e capricioasă. Dar mari teme din cultura populară sunt religioase, în accepție uzuală, și ea produce transformări religioase inclusiv prin filme, jocuri, literaturi mai mult sau mai puțin motivaționale, imaginar sincretic și sintetic. Mediul academic național, european și global știe să atace aceste subiecte, mai ales acum, în virajul epocal al AI: peste 300 de pagini de rezumate ale Congresului mondial de la București (20-25 septembrie 2026) o atestă, începând cu diferitele paneluri despre esoterismele globale, un domeniu foarte vast, contra-cunoaștere sau cunoaștere respinsă, fără instituții în sens clasic, dar omniprezentă în imaginarul mondial curent. E un exemplu bun pentru forme religioase mereu mai fluide, ca la Hollywood, decât doctrinele (sau stricta literă a) acestor forme. Cred că Regatul nostru din a doua jumătate de secol XIX ar fi ideal pentru un blockbuster. Are toate personajele, atmosfera, intriga. Chiar și pe spații religioase mai restrânse. Când Hasdeu devine esoteric spiritist, el care avusese o bună amplasare istorico-religioasă, la ședințele lui de spiritism venea degrabă și Mitropolitul primat Ghenadie Petrescu, figură semnificativă a ortodoxiei (cum a descoperit colegul meu de Institut, Ionuț Băncilă), ca să practice împreună comunicarea spiritistă…
Congresul International de la București se numește Religion 360°, deși, după temele din program, seamănă mai mult cu 720° pentru că apar listate materiale ale căror subiecte țin de prezent și viitor (AI, Robots….) Nu s-ar putea crea o confuzie cu scopul în sine al studierii istoriei religiilor?
Istoria religiilor e cel mai bun nume în română (e tocmai acel History of Religions din numele Asociației planetare) pentru studiul academic al religiilor (cum e numele Asociației continentale). Intră, deci, tot. Toate fenomenele contemporane au rădăcini (sau cel puțin rizomi) și nu pot fi înțelese decât în înșurubarea lor într-o istorie, fie și foarte recentă, fie și numai în istoria proiecțiilor și așteptărilor religioase contemporane.
O întrebare personală: când și cum ați știut că istoria credințelor și ideilor religioase vor fi viitorul Dvs.? Ce le-ți spune copiilor dacă ar vrea să urmeze aceeași cale, ținând cont că nu e o chemare care apare ca în muzica sau sport?
Dar este exact ca în muzică! Este tocmai ca în sportul de performanță! Aceeași universalitate a chemării. Nu sunt numai înzestrări personale depistate și depistabile foarte devreme. Nu sunt numai drumuri personale, acele văioage nemarcate, lipsite de traseu. Ceea ce nu seamănă este numai vizibilitatea, omniprezența copleșitoare a muzicii sau a sportului. Sunt industrii, mari de tot. Muzica și sportul sunt peste tot. Cu greu s-ar putea susține că istoria religiilor, nu, absolut oricare știință umanistă, ar fi peste tot. Ar fi peste tot dacă s-ar citi și s-ar dezbate Istoria religiilor cu frecvența și cu cantitatea umană de public prin care au loc zilnic concerte și meciuri… Vai ce minunat ar fi și ce bine că nu se poate, că nu trebuie. Dar multe altele, structural, seamănă, de-a dreptul. Vocațiile individuale seamănă. Integrarea vocațiilor individuale seamănă. Efectul vocațiilor individuale seamănă. Nu ești un bun muzician tânăr deja fără să fi integrat mari ansambluri de cunoaștere și practică. Nu devii un bun dirijor la 20 de ani, vârstă foarte timpurie la care poți fi însă deja poet, poet în toată puterea cuvântului (gândiți-vă la Claudiu Komartin). Dar nu îți propui din start să devii dirijor, fără să știi bine dirijorul a ce. Trebuie să stăpânești instrumente prealabile, trebuie să asimilezi vocații prealabile, marea vocație integratoare vine mai târziu, pentru simplul fapt că trebuie să aibă ce să integreze. Dar este ea cea care contează. Contează imens că în spate are vocații și asimilări separate și prealabile, de care depind realizările dirijorului. El sau ea, dirijori, trebuie să știe toate instrumentele, întreaga teorie și istorie a muzicii și să poată practica deja o irepresibilă cantitate de repertoriu. Istoricul religiilor are aceeași problemă și aceeași soluție. Dirijorul trebuie să se poată mișca liber și în primul Monteverdi, și în ultimul Enescu. Istoricul religiilor trebuie să fie acasă în mai multe religii, culturi, limbi și epoci. E meserie de omnivori. La omnivori, la hiper-apetitivi problema e simplă: canalizarea împotriva împrăștierii. Ruina omnivorului e insuficiența forțelor centripete. Dar e ca în sport: nu devii un perfect full back la Liverpool (cum fusese, înainte de trădare, Trent Alexander-Arnold) vânturând totodată și veleități de Ed Sheeran (să zicem, dar acesta e acționar la Ipswich). Ori cânți, ori joci.
Ca și muzicianul și sportivul de performanță istoricul religiilor are exact atâta libertate pe câtă constrângere a mistuit. Să învățăm tot din greșelile celor mari care ne preced, înainte de a face greșelile noastre mai mici. De la Eliade, de pildă: nu, nu se poate să fii și istoric al religiilor, și scriitor. De scris ai altceva. Cu totul altceva și altfel. Libertățile unuia contravin constrângerilor celuilalt. Totul trebuie canalizat într-o singură direcție, chiar și când e imens de canalizat. Asta și înseamnă uni-versitas. Nu, nu se poate să fii și istoric al religiilor și diplomat sau oricare alt ins care asumă divergente funcții publice numite (asta cauzează). Nu, nu se poate să fii și istoric al religiilor, și să și sprijini mișcări politice extremiste care desfigurează în primul rând ideea de istorie a religiilor.
Dar nu le vom spune asta copiilor de la început… Asta vor descoperi ei singuri, dacă vor descoperi vreodată. Copiilor le vom spune altceva. Dragi copii, vreți să nu vă mai plictisiți niciodată tot restul vieții? Vreți să vă placă la nebunie tot ce veți face, de la 15 la 95 de ani? Vreți să zburați în toate cosmosurile care sunt toate trecuturile și, poate și viitorurile omului? Vreți să ajungeți într-o zi să faceți descoperiri și, cine știe, poate chiar descoperiri mari? Dar ce vreți să vă faceți când veți fi mari? Vreți să vă hrăniți toată viața din cele mai cardinale și mai urgente întrebări? Vreți să nu vă scape timpul vieții voastre printre degete și să descoperiți la 33 sau la 51 de ani că n-ați făcut nimic bun? Vreți să fiți acasă oriunde pe planetă? V-ar plăcea printre altele să aveți cei mai buni prieteni din lume și anume pretutindeni în lume? Vă place muzica sau sportul, așa încât să vă închipuiți că într-o zi o să aveți un mare concert sau olimpiadă, cum e un congres mondial? Atunci ar fi timpul: haideți să învățăm împreună Istoria religiilor…
Va exista și un volum cu prelegerile susținute la acest Congres, înregistrarea concertului inaugural? Filmele din program se pot viziona undeva? Există un canal Youtube unde s-ar putea urmări prelegerile în direct sau înregistrate?
Congresul mondial pe care l-am organizat la București este și primul care a fost înregistrat integral, grație unor sponsori de drept privat sosiți în ultimul moment, timp în care instituțiile publice au fost absente. Multe volume sunt într-adevăr deja în pregătire: recolta scrisă și audio-video se anunță așadar maximă.
Programul concertului de deschidere este el însuși o cercetare în sine. În afară de ce se poate citi pe afiș sau în comunicate, ce credeți că le-ar fi spus Enescu celor din public? Cum trebuie înțeleasă cheia Sonoteismului?
V-aș putea imediat spune, pe larg, ce ar fi spus Eliade despre fiecare dintre temele Congresului. Dar în nici un caz nu ce le-ar fi spus Enescu celor care, da, au prețuit foarte mult concertul sub direcția lui Gabriel Bebeșelea, muzica restituită a lui Enescu la capătul unei cercetări conduse în Institutul de Istorie a Religiilor în ultimii patru ani. Sonoteism a fost simpla mea încercare de a arăta că Enescu, adolescent, tânăr, matur, bătrân, a avut cu adevărat în centrul muzicii lui o preocupare pentru sensul religios și, mai ales la început, pentru un ansamblu de religii istorice (iudeo-creștinism, catolicism, ortodoxie, religie greacă, hinduism și buddhism) – fără a uita o clipă că muzica, arta lui era religia sa. Fiind el cel mai împlinit dintre noi, cu el am deschis Congresul – cu acel Andante religioso bucureștean pentru doi cello și orgă (orga lui, la Ateneu), care datează chiar de la primul congres internațional de istoria religiilor, la 1900.
(Sursa foto: Religions360 / Facebook)
