Nu scriu ca turist entuziasmat după primul apus. Scriu ca român care trăiește în Calpe de 24 de ani, cu pașii învățați pe promenadă și cu Peñón-ul de Ifach drept busolă de serviciu. Aici am învățat că „acasă” nu e o clădire, ci o liniște care se așază în tine și nu mai pleacă. Și ca să fie clar cât de adânc e rădăcina: deși am lucrat 19 ani în Altea, am preferat să fac naveta în fiecare zi decât să mă mut din Calpe. Da, drum dus-întors, cu gândurile mele, cu marea la stânga sau la dreapta, dar cu inima tot aici.
Peñón-ul e semnul de carte al fiecărei zile. Ridic privirea și știu exact unde sunt, chiar și când gândurile îmi fug în zece direcții. Într-o lume care se răzgândește des, să ai un punct fix e mai valoros decât pare în fotografii.
Lumina face restul. 300 și ceva de zile cu soare țin psihicul în priză fără cabluri. Am văzut oameni veniți pentru „o iarnă” care au rămas o viață. Te obișnuiești cu binele ca și cum l-ai fi meritat dintotdeauna: mers la pas pe Arenal-Bol, cafeaua lungă în La Fossa, un call de lucru cu marea în geam și concluzia simplă că ritmul de aici e făcut pentru oameni, nu pentru cronometre.
Calpe a primit lume din toate părțile globului, dar n-a pierdut ceea ce contează: obiceiurile care te țin laolaltă. Sâmbăta încă miroase a paella, la Moros y Cristianos îți vibrează pieptul de la tobe, iar procesiunile trec cum au trecut și acum decenii—fără spectacol forțat, cu firesc. Nu te pune să aplauzi, te invită să aparții. Asta e diferența.
Și acum, partea care pe mine m-a făcut să rămân fără dubii: comunitatea de români.
Nu suntem doar „compatrioți în trecere”. Suntem vecini, colegi, prieteni, părinți la aceleași școli, antreprenori cu magazine, restaurante, firme de construcții, servicii. Duminicile mai prind miros de sarmale și ciorbă, la grătare se aud glume cu accent de acasă, iar la nevoie găsești imediat pe cineva care știe notarul bun, explică pe românește cum stă treaba cu NIE, cu arras, cu IBI, cu toate literele care sperie la început.
Ne ținem aproape la sărbători, la botezuri, la mici bucurii și la necazuri. Când străinătatea devine grea, românii din Calpe ți-o fac ușoară. Îți dau sentimentul că nu ai rupt punțile, doar le-ai mutat la mare.
Vremurile ne-au cernut. Unii au plecat spre alte orizonturi, alții s-au întors în România. Cei care am rămas am pus degetul nostru pe harta acestui mic paradis. Uite cum se vede: greu găsești restaurant fără cel puțin un român la muncă; șantierele ne știu pașii pe de rost; pe autobuzele locale te întâmpină doi șoferi români cu „buenos días” și un zâmbet de-acasă.
Și o altă dovadă că nu trecem neobservați: aici au dat numele „Rumania” unei Avenide (arteră principală) și unui edificiu de 16 etaje. La Primărie, la Notariat, în birouri de avocatură, în clinici, spitale, școli – avem oameni buni, discreți, care trag. Iar la antreprenoriat… ce să mai zic: restaurante, baruri, firme de construcții, gestorii – conduse de români „de nădejde”. De ce vorbesc despre ei? Pentru că sunt unul dintre motivele pentru care eu mă simt acasă în Calpe. Când străinătatea se face grea, ei o ușurează. Îți dau puntea de la „mă descurc” la „sunt bine”.
Siguranța se simte în lucruri mici: te plimbi seara fără sprinturi, te știe vânzătoarea pe nume, la farmacie ți se explică pe îndelete, nu din mers. Infrastructura nu se laudă, funcționează: centru medical decent, școli bune, cluburi sportive, fibră optică serioasă. Munca remote nu e o poză—e realitate. Închizi microfonul pe Zoom și, dacă bagi urechea, auzi pescărușii.
Mâncarea? Aici tradiția gătește și modernitatea servește. Pește de la lonja, arroz a banda, un alb din Marina Alta—fără fițe, cu prețuri încă omenești. Iar când te lovește dorul de gust românesc, îl rezolvi: găsești ingrediente, găsești localuri, găsești oameni. De Crăciun miroase a cozonac chiar și la etajul zece.
Natura e sală de sport fără abonament. Urci pe Oltá și-ți pui mintea la loc, dai o tură cu bicicleta până în Benissa și simți cum ți se aliniază ideile, bagi un snorkeling la Les Bassetes și descoperi liniști care nu plictisesc. Apusurile nu-ți promit nimic spectaculos—doar îți amintesc, seară de seară, de ce ai rămas.
Și da, vine și capitolul pragmatic. Imobiliarele aici nu sunt loterie, sunt echilibru. De la apartamente pe prima linie la case cu livadă, poți să-ți pui banii într-un loc pe care îl folosești, nu doar îl privești. Închirierea de iarnă are cerere, vara își face treaba, iar când nu vin turiștii, vii tu, cu cheia în buzunar. E o investiție care îți produce nu doar randament, ci și viață trăită.
Am prins în 24 de ani furtuni și zile albastre, primari buni și primari grăbiți, sezoane pline și sezoane liniștite. Calpe nu e perfect—și bine că nu e. Însă păstrează un pact simplu cu oamenii care-l aleg: îți dă continuitate când restul se schimbă prea repede. Tradiție care nu sufocă, viitor care nu sperie.
Așa că, dacă mă întrebi de ce aici orice „străin” se simte acasă, îți răspund fără ocolișuri: pentru că în Calpe identitatea nu ți se cere la intrare. Ți se face loc. Iar comunitatea de români e puntea pe care treci de la „mă descurc” la „sunt bine”.
Restul îl face stânca, lumina și marea care îți scriu, zi după zi, aceeași frază liniștitoare: „stai, ești exact unde trebuie.”
Citește și: LukOil-ul din România a stârnit politicienii dâmbovițeni
Urmăriți canalul „PRESShub” pe WhatsApp. Cele mai importante știri ale zilei sunt disponibile aici
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
