Interviu cu fondatorul „Ambulanței pentru Monumente” despre ce s-a schimbat în felul românilor de a privi patrimoniul și ce ar trebui făcut pentru salvarea lui.
Despre monumentele aflate în pericol, despre oamenii care se mobilizează pentru a le salva, dar și despre relația complicată a societății românești cu propriul patrimoniu, am stat de vorbă cu Eugen Vaida, fondatorul „Ambulanței pentru Monumente”.
„Ambulanța” intervine pentru punerea în siguranță a clădirilor istorice amenințate de degradare sau prăbușire, mobilizând voluntari, specialiști și comunități locale.
În zece ani de activitate, „Ambulanța pentru Monumente” a intervenit la peste 140 de monumente și clădiri istorice, cu sprijinul a peste 3.000 de voluntari, 50 de experți și 200 de parteneri și sponsori.
Rețeaua s-a extins la alte nouă organizații regionale. Dar poate și mai important este faptul că dincolo de salvarea propriu-zisă a monumentelor, programul a contribuit la educarea și sensibilizarea societății românești în privința valorii patrimoniului. Pentru activitatea lor, au fost recompensați cu peste 20 de premii naționale și internaționale.
Însă, cel mai mare premiu pentru ei ar fi ca statul să pună umărul mai mult decât o face în prezent.
– Care este, în general, atitudinea autorităților față de patrimoniu? Ai observat o schimbare reală în ultimii ani, a devenit mediul de afaceri din România mai conștient de nevoia de a avea grijă de patrimoniu și de a investi în el?
– Din experiența mea, cred că, pe fondul situației economice, mulți oameni de afaceri au început să se gândească la ce pot face pentru reconstrucția acestei țări, fiecare în domeniul lui de pasiune și strategie de finanțare a fundațiilor pe care le-au înființat. Sigur, dacă vorbim de specialiști, numărul lor este încă mult subdimensionat față de nevoi.
În Europa, oamenii au înțeles mai devreme istoria locurilor lor: întâi a Europei, apoi au redescoperit locurile naționale și regionale. La noi, mulți oameni de afaceri s-au îndreptat spre mediul rural, ca loc pentru firme sau alte activități, și spre restaurarea unor clădiri pe care le-au cumpărat. Sunt tot mai multe clădiri achiziționate și restaurate, iar acestea au nevoie de o echipă de execuție, de specialiști care să facă documentația. Au realizat că e o mare oportunitate, atât pentru cei care vor să contribuie la dezvoltarea țării, cât și în viața lor personală. Mulți au început să aibă o pasiune pentru patrimoniu. Sunt colecționari, inclusiv de clădiri tradiționale, însă orice clădire are nevoie și de o funcțiune.
Intrând în contact cu comunitățile locale, cu un meșter, cu o echipă cu care au început să colaboreze, au înțeles care sunt problemele reale ale patrimoniului și a fost mult mai ușor să găsim soluții comune, realiste. Când am început să implementăm programele noastre, le-am adus în atenție faptul că afacerile locale țin și de identificarea și reutilizarea resurselor locale care se reflectă direct în calitatea execuției. Și ne-am înțeles. Există un transfer de informație între acești oameni și specialiști, asta am observat.
– Dar autoritățile? S-a schimbat atitudinea lor în acești ani, atât la nivel local, cât și central?
– Trebuie făcută o diferență între nivelul central și cel regional și local. Nivelul local și cel regional au făcut lucruri destul de bune în acești ani, cel puțin din experiența noastră. În toate proiectele colaborăm cu autoritățile locale și cu proprietarii, care de obicei asigură materialele de construcție. Multe dintre consiliile județene și-au alcătuit un fond special pentru punerea în siguranță și conservare a monumentelor istorice. Aș da exemplul Sălajului, a Sibiului, a Bihorului sau a Consiliului Județean Alba.
În general autoritățile locale s-au simțit descurajate să lucreze singure, pentru că nu cunosc procedura de intervenție cea mai simplă pe monumente. Încă există, mai ales la nivel local, ideea că un monument – sau faptul că te afli în zona lui de protecție – îți poate creea probleme. Odată ce am făcut documentația și am obținut acordul sau autorizația, au fost foarte bucuroși și deschiși. Au căpătat încredere că știm ce facem, că intervenția e de bună calitate și că pot continua restaurarea, uneori sub ghidajul nostru.
Sunt multe cazuri în care autoritățile au continuat ce am început noi. Noi facem aceea parte a conservării care este urgentă, adică punerea în siguranță, pentru ca apoi autoritățile să poată continua și să poată da o nouă utilizare monumentului.
La nivel central, în schimb, lucrurile merg în direcția opusă. S-au demarat proceduri pentru desființarea Institutului Național al Patrimoniului, principalul administrator al patrimoniului românesc. Din ce înțeleg și nu simt că există vreun interes de a colabora cu organizațiile mari care lucrează la firul ierbii.
– Ce ar trebui să facă statul diferit pentru ca ONG-urile precum „Ambulanța pentru Monumente” să nu mai fie nevoite să suplinească, aproape singure, lipsurile sistemului? Dacă mâine ai avea puterea politică în domeniu, care ar fi primele lucruri pe care le-ai schimba?
– Aș schimba trei lucruri. Ar fi foarte greu să schimbi legile patrimoniului și toate politicile publice, dar sunt câteva lucruri pe care guvernul le poate face imediat pentru punerea în siguranță a monumentelor istorice.
Primul este finanțarea legii pe care am susținut-o acum doi ani, privind scoaterea din pericol a monumentele istorice aflate în pericol, prin care statul și-a asumat salvarea anuală a o sută de monumente, aproximativ două în fiecare județ. Pentru asta nu există finanțare. Cele mai vulnerabile monumente istorice sunt cele de lemn. Sunt acoperite cu materiale perisabile, în general lemn, care se degradează la fiecare 20-30 de ani. Odată ce s-au degradat, nu le mai putem recupera. E urgent să se găsească o soluție de finanțare pentru aceste intervenții. Cadrul există deja, a trecut prin Parlament, dar nu are alocați banii.
Al doilea: la nivelul Secretariatului de Stat pentru Culte există un program de finanțare pentru lucrări de construcție pentru biserici din care sunt finanțate încă foarte puține monumente istorice. Sperăm ca Biserica Ortodoxă Română să sprijine acordarea unor finanțări mai mari salvării acestor biserici monument istoric.
Al treilea este cooperarea în sistem de parteneriat public-privat, care e foarte eficientă. Comunitățile asigură cazarea, autoritățile locale sau regionale asigură materialele de construcție, iar noi lucrăm cu voluntari și specialiști care pun monumentele în siguranță și elaborează documentația. Funcționează surprinzător de bine.
– Modelul vostru se extinde în țară, dar cum este văzut din exterior?
Avem multe solicitări de a extinde această metodologie și în alte țări. Până acum, 140 de monumente și clădiri istorice au fost salvate în acest sistem. Pe lângă salvarea lor, am reușit să oferim o platformă de profesionalizare pentru specialiști, să ancorăm comunitățile la monumentele care le aparțin de drept, pentru că ele sunt custozii, și să recuperăm cunoștințele deținute de meșterii locali.
Cu bani puțini, în medie 20-30 de mii de euro pentru punerea în siguranță a unui monument, am avut un impact mare: am salvat monumentele și am creat o infrastructură funcțională în jurul lor.
Statului îi e foarte greu să gestioneze singur toate aceste intervenții la firul ierbii, dar ar putea intra într-o cooperare mult mai strânsă cu autoritățile locale, cu ONG-urile și cu comunitățile. Există un program de punere în siguranță a monumentelor istorice realizat de Institutul Național al Patrimoniului prin Timbrul Monumentelor ancorat mai bine la realitățile din teren, dar banii sunt nesemnificativi, iar proprietarii nu sunt dispuși să investească mii de euro în prealabil pentru realizarea documentației și obținerea avizelor dacă nu au siguranța că vor obține finanțarea.
– Cât de dificil a fost să duceți acest efort atâția ani, pentru atâtea monumente? Ce a fost mai greu, să convingeți oamenii că trebuie să salveze un monument sau să-i implicați direct în salvarea lui și să-i faceți să-l simtă ca fiind „al lor”?
– La început a fost mai greu, pentru că trebuia să convingem autoritățile că au un monument și că ar fi bine să ne lase să-l salvăm din resurse proprii. Acum e mai simplu pentru că mesajul s-a dus de la primar la primar, de la preot la preot, de la proprietar la proprietar. Primim multe solicitări. Oamenii ne sună, ne spun că au vorbit cu cei din comunitate, că ne oferă masa, că primăria ne pune la dispoziție materialele de construcție necesare, numai să venim să-i ajutăm. Și chiar și așa, uneori nu reușim, pentru că solicitările sunt prea multe. Într-un fel, am creat această sete de a interveni pe monumente, dar nu avem capacitatea să răspundem la toate solicitările. De aceea mulți dintre noi lucrează voluntar mult mai mult decât o făceam înainte.
– Cum s-ar putea rezolva aceste probleme? Și cum vedeți viitorul Ambulanței pentru monumente?
– La un moment dat va trebui să trecem la un sistem plătit la nivelul cordonării tehnice și logistice 100% pentru funcționarea Ambulanțelor pentru monumente, pentru că voluntariatul are limitele lui. Avem nevoie de două poziții full-time la fiecare dintre cele zece ONG-uri care implementează proiectul. Costurile sunt semnificative și încă nu am identificat resursele financiare ca să înființăm aceste posturi și să putem salva mai multe monumente decât reușim acum în fiecare an, adică între 15 și 20. Ne dezvoltăm încet, dar sigur, în teritoriu. În acest moment acoperim 65% din suprafața țării.
Asta înseamnă că acoperim undeva la 30% din ceea ce s-ar pierde în fiecare an. Nu avem capacitatea să salvăm toate monumentele, dar impactul e mare, mai ales în schimbarea de paradigmă a intervențiilor pe monumente din România, în implicarea comunităților în restaurare și în felul în care am făcut cunoscut acest domeniu societății civile.
