Vine vara, bine-mi pare,
Opera în cale-mi sare! (sic!)
Sezonul estival pentru operatici este foarte viu. Cel puțin în Europa. Mai exact, chiar trebuie să fi foarte parcimonios cu timpul în procesul de alegeri.
Munchen-ul, însă, e o destinație pe care n-o poți sări.
Trendy ALCINA de Georg Friedrich Händel, premieră la Prinzregententheater
Premiera operei a avut loc chiar în festival. Locul de desfășurare a fost sediul teatrului Prințului regent, inaugurat în 1901, pentru a găzdui un festival al operelor lui Wagner. E o zonă iradiată de acest nume, voi reveni cu următoarea ocazie, pentru că sunt și eu sunt contaminată.
Teatrul este o splendoare și, deși mare (1000 de locuri), nu are configurația standard a teatrelor de operă cu etajele de loje în formă de potcoavă, ci, un format clasic înclinat cu deschidere, probabil, maxim 90⁰, cu o acustică și vizionare excelente. Un amestec de stiluri, art nouveau și clasic, inclusiv, decorațiunile și picturile sunt un amestec de stiluri.
Händel a compus opera în 1735, împreună cu mai multe opere inspirate din aceleași surse. Pentru Alcina, a adaptat libretul operei L’isola di Alcina de Antonio Fanzaglia, muzică Riccardo Broschi, a cărui poveste originară a fost inspirată de Orlando furioso de Ludovico Ariosto.
Intriga, în sine, developează slăbiciunile și tarele omenești. A fost concepută ca o alegorie, iar pentru spectaculozitate scenică acțiunea a fost plasată pe o insulă cu vrăjitoare.
Alcina, această Lamia din mitologia greacă, că tot suntem într-o perioadă în care se vorbește mult despre asta, este o vrăjitoare care trăiește pe o insulă paradisiacă, ca Circe, unde își transformă victimele seduse în animale și pietre. Până la momentul când ea însăși e prinsă în mrejele iubirii de cavalerul Ruggiero. La fel ca predecesorii, el este prins în mrejele farmecelor Alcinei. Bradamante, logodnica cavalerului, deghizată în bărbat, Ricciardo, însoțită de tutore, Melliso, apar pe insulă pentru a-l salva pe Ruggiero cu ajutorul inelului deținut de tutore. Doar că intervin încurcăturile. Bradamante îi cade cu tronc surorii Alcinei, Morgana, care îl abandonează pe fostul ei iubit, Oronte. Melisso reușește să-i pună inelul pe deget lui Ruggiero, îi ”deschide ochii” și acesta vede realitatea. O insulă pustie plină de îndrăgostiți abandonați. El și Bradamante pun la cale un plan de evadare de pe insulă, dar Alcina îi descoperă. Că așa se întâmplă când e dragoste adevărată. Iar împreună cu Oberto, un tânăr venit să-și caute tatăl, Ruggiero reușește să neutralizeze puterile Alcinei.
Montarea Johannei Wehner este excelentă. Și deșteaptă, și stilată.
Începe cu o aparentă filmare într-un studio amenajat, cu reflectoarele din dotare, cu manipulanții de décor. În urma lor rămâne o cameră dintr-o casă/apartament cu etaj, vopsită în culori pastel, într-o cromatică Andersoniană, cu dominanta verde pastel și mobilier art deco. Costumele sunt chic casual și elegant, tot pastelate, cu excepția Alcinei. Doar modelele țesăturilor aduc aminte de baroc. Aici, pare un loc de întâlnire cu prieteni. Prima parte se încheie culminant cu aria Alcinei, „Ah! mio cor! schernito sei”, în care Alcina sparge tot ce-i stă în cale, inclusiv oglinda. În partea a doua, foarte inspirat, ajungem într-o galerie de artă unde victimele sale sunt statui. Statui vii. Galeria plasată tot într-un fel de studio. O idee genială, mai ales că, în final, chiar Alcina intră într-un cadru de tablou, pentru că, pe de-o parte, ți se amintește că ești într-o convenție teatrală, pe de altă parte, îți sugerează că arta nu e întotdeauna ceea ce vezi, e și ceea ce știi. Bineînțeles, pe lângă, styling-ul foarte reușit care îți încântă privirea.
Interpretări delirant de frumoase
Vedeta incontestabilă a serii a fost soprana Jeanine De Bique. Partitura foarte complex a fost servită la cele mai înalte standard. Cu un început emoțional, a urmat dezlănțuirea cu care a umplut sala de încântătoare înalte și treceri fluide în registre, de nuanțări și ornamentații care conduc și definesc stările personajului, de la siguranță la deznădejde. N-am mai ascultat în ani o interpretare atât de impresionantă și emoționantă sub toate aspectele. Jocul de scenă excelent desenat, inteligente ținutele și ținuta.
A fost o seară binecuvântată per total, pentru că și celelalte roluri au avut parte de interpretări de clasă. Ruggiero, cavalerul vrăjit, a fost interpretat de contratenorul John Holiday. O voce nu numai superbă, dar și o tehnică cu care reușește să controleze și să decripteze fiecare emoție a personajului. O interpretare generoasă și elegantă fără niciun fel de artificialitate sau show off specific barocului. Chimia celor doi a fost uimitoare. Soprana Elsa Benoit a fost Morgana, varianta naivă și sinceră a Alcinei. Și-a folosit cu siguranță coloratura, aducând o ingenuitate contrastantă cu a surorii. Bradamente, interpretată de mezzossoprana Avery Amereau, este sensibilă, dar determinată, o interpretare caldă și nuanțată. Carine Tinney (Oberto), Julian Prégardien (Oronte), Gerrit Illenberger (Melisso) completează ansamblul de soliști care au dat naștere unei seri de lux operatic, nu pe o insulă, ci, în sală.
Din fosă, toată această țesătură de farmece a fost păzită și întreținută de Stefano Montanari și orchestra Operei Bavareze. Muzică barocă, interpretată și cu instrumentele perioadei, de o prospețime șocantă. O ”lectură” în care muzica respiră, are ritm, comunică, o interpretare vie cu abordări profunde, resimțite mai ales în secvențele mari da capo, unde virtuozitatea nu mai e tratată ca primordială.
Vrăjiți, așa au plecat spectatorii. Sigur, aceasta a fost intenția lui Händel de la început, restul era doar o poveste.
Dirijor: Stefano Montanari, Regie: Johanna Wehner, Scenografie: Benjamin Schönecker, Costume:Ellen Hofmann, Lumini: Michael Bauer, Dramaturgie: Saskia Kruse, Alcina: Jeanine De Bique, Ruggiero: John Holiday, Morgana: Elsa Benoit, Bradamante: Avery Amereau, Oberto: Carine Tinney, Oronte: Julian Prégardien, Melisso: Gerrit Illenberger, Orchestra Operei Bavareze și continuo.
Sinner FAUST de Charles Gounod, la Teatrul Național
Premiera a avut loc în această primăvară și, normal, afficionados au venit să ”deguste” din noua montare. Puțină anxietate a apărut când, cu ore înainte, Piotr Beczała și-a anunțat indisponibilitatea și a fost înlocuit cu tenorul Long Long. Operaticii știu că la acest nivel, înlocuirile, chiar și pe ultima sută de metri, sunt valoroase.
Având ca teme lupta cu proprii demoni și ispite, societate și individ, povestea îl prezintă pe bătrânul savant Faust, decis să se înfrupte din binefacerile vieții și dragostei, vânzându-și sufletul lui Mefisto pentru tinerețe și pornește într-o aventură în care va eșua lamentabil.
Montarea lui Lotte de Beer se bazează pe abstractizarea temelor dramei, dezvoltând vizualul pe verticală, gigantismul apăsător, într-o atmosferă gotică de clar-obscur, cu o costumație mixtă, beckettiană și aristocratică, cu pete de culoare carravagiene și scenografie minimalistă.
Scena e rotativă și segmentată de pereți imenși de culoarea antracitului cu reflexii metalice care se poziționează în diverse unghiuri. Funcție de scene ei se rotesc și aduc în fața auditoriumului acele elemente care dezvoltă tabloul. Cea mai puternică imagine, pentru mine, este Noaptea Valpurgiei, unde acel abis, ”descris” odată de Rubens, e transformat într-un paradis cromatic și animat cu dansatori, iar momentul se derulează în spatele săracilor, ulterior, cei care se încăieră după banii aruncați de Mefisto.
Montarea este impozantă prin efectul pe care îl produce asupra stării spectatorului.
Long Long în rolul lui Faust a făcut față cu brio, punând în balanță că n-a avut timp nici să ajusteze costumația. Fără să fie acel tenor de forță, este acel tenor de nuanță. Dozează foarte frumos și credibil interpretarea de la bătrânul decrepit la îndrăgostitul sincer, până la tânărul înghițit în vâltoarea ispitelor.
Margareta a fost interpretată de Nicole Car. O soprană cu timbru plăcut, sensibil, foarte convingătoare ca joc actoricesc, nu întotdeauna cu varietate cromatică.
Siebel, inițial, tânărul student care se îndrăgostește de Margareta demult transformat în femeie, e interpretat de mezzosoprana Emily Sierra. O voce frumoasă capabilă să transmită sinceritatea sentimentelor față de Margareta, să aducă lumina în lumea plină de umbre, să strecoare speranța, compasiunea și umanitatea, mai ales la întemnițarea Margaretei în urma infanticidului.
Cele două roluri masculine secundare, Valentin și Wagner, au fost interpretate imperial de baritonii Boris Pinkhasovich și Andrew Hamilton. Prezențe memorabile care au îmbogățit tabloul caracterelor cu multă intuiție și har.
Gounod a compus unele dintre momentele cu cea mai mare greutate pentru cor. Perfecțiunea operei este influențată de interpretarea acestuia. Și a avut totul. De la intervențiile din spatele scenei, pe scenă, inclusiv, dansul din timpul Rondo-ului Vițelul de Aur, corul intră în toate scenele cu aplomb și măiestrie vocală.
Și, de pe scenă, nu în ultimul rând, cel care a electrizat sala, a fost bas-baritonul Kyle Ketelson în rolul lui Mefisto. Senzație. Ketelson a punctat impresionant la toate capitolele. O interpretare strălucită, suplă, nuanțată, un joc actoricesc expresiv, multe, foarte multe calități în prestația sa.
În fosă, Daniele Rustioni a dovedit, încă odată, că e indiscutabil un maestro al trecerilor fine de la o nuanță la alta, că își iubește interpreții și comunică foarte bine cu ei, mai ales în seara când unul intrase aproape fără repetiții pe scenă, știe să dea progresie și stratificație orchestrei, să o facă să sune bogat, celest.
Dirijor: Daniele Rustioni, Regia: Lotte de Beer, Regizor secund: Florian Hurler, Scenografie: Christof Hetzer, Costume: Jorine van Beek, Dramaturgie: Peter te Nuyl, Ana Edroso Stroebe, Faust: Long Long, Mefisto: Kyle Ketelsen, Valentin: Boris Pinkhasovich, Wagner: Andrew Hamilton, Margareta: Nicole Car, Siebel: Emily Sierra, Martha: Dshamilja Kaiser.
(Credite foto deschidere: personal și Geoffroy Schied)
