Toată lumea se pricepe la fotbal, un sport care se pretează poate mai bine decât oricare altul la instrumentalizare politică.
George Simion, liderul AUR, și-a început cariera în galeriile din jurul echipei naționale de fotbal. Potrivit lui Simion, chiar sloganul „Basarabia e România” a fost popularizat în mediul galeriilor de fotbal.
Pe măsură ce Campionatul Mondial 2026 se apropie de final, liderii partidelor de extremă dreapta din Europa se remarcă însă prin faptul că au făcut extrem de puține comentarii legate de prestațiile echipelor naționale, remarcă Politico.
Conducătorii unor formațiuni precum Rassemblement National din Franța, Alternativa pentru Germania (AfD), Reform UK din Marea Britanie și alte partide similare s-au aflat într-o situație delicată atunci când a trebuit să se pronunțe asupra Campionatului Mondial. Patriotismul generat de competițiile sportive internaționale pare, la prima vedere, să se potrivească perfect cu mesajul lor politic, centrat pe reafirmarea identității și mândriei naționale.
Dilema identitară sau ce te faci când jucătorii de pe teren nu corespund viziunii tale politice?
În multe dintre țările în care aceste partide câștigă teren, echipele naționale sunt tot mai diverse din punct de vedere etnic și includ numeroși jucători cu origini de imigranți. Această realitate intră în contradicție cu propria lor definiție a identității naționale, ceea ce face mai dificilă susținerea entuziastă a echipei fără a valida implicit și jucătorii care o compun.
„Pentru dreapta, pentru care identitatea și apartenența națională au avut întotdeauna o importanță mai mare decât pentru centru și stânga, fotbalul era o modalitate firească de exprimare a patriotismului”, explică Andrei S. Markovits, profesor la Universitatea din Michigan, specializat în relația dintre sport și naționalism pentru Politico.
„Acest lucru a devenit însă mai complicat atunci când jucătorii provin din medii multiculturale, pe care o parte a dreptei le consideră inferioare.”
Golurile contează
Fostul premier spaniol Mariano Rajoy a trăit pe propria piele reacția publicului atunci când a făcut referire la acest subiect. Înaintea semifinalei Spania–Franța, el a afirmat că echipa Franței este „fără francezi”, o aluzie la originile africane ale multor vedete ale selecționatei franceze. Declarația a stârnit un val de critici.
„Nu ar fi în interesul electoral al partidelor de extremă dreapta să critice propriile echipe naționale”, afirmă Alan Bairner, profesor la Universitatea Loughborough din Marea Britanie, cercetător al relației dintre sport și identitatea națională. „Faptul că uneori par doar reținute spune însă multe.”
Criticile se mută asupra altor echipe
Poate tocmai de aceea, liderii extremei drepte și-au îndreptat criticile nu împotriva propriilor selecționate, ci asupra altor echipe sau au folosit turneul pentru a promova teme naționaliste.
Geert Wilders, liderul Partidului Libertății din Olanda (PVV), a publicat la începutul competiției o fotografie în care apărea îmbrăcat complet în portocaliu, pentru a încuraja naționala olandeză.
Cu o zi înainte însă, redistribuise o fotografie cu jucători ai Marocului rugându-se pe teren, însoțită de o insultă la adresa islamului. Mai mulți fotbaliști de origine marocană născuți în Olanda au ales la acest Campionat Mondial să reprezinte Marocul.
După eliminarea Olandei de către Maroc la loviturile de departajare și incidentele izbucnite în timpul sărbătoririi victoriei la Haga, Wilders a cerut deportarea tuturor marocanilor implicați în violențe, reluând astfel tema sa favorită privind imigrația.
Și Nigel Farage, liderul partidului ultra-naționalist Reform UK, a folosit semifinala dintre Anglia și Argentina pentru a evoca războiul din Falkland din 1982.
„Să mai facem o dată ce am făcut în 1982”, a scris acesta pe platforma X.
Farage fusese deja ironizat la începutul turneului după ce a publicat o fotografie în care sărbătorea o victorie a Angliei cu o halbă de bere în mână, purtând tricoul naționalei. Internauții au observat însă că imaginea provenea, de fapt, de la Campionatul European din 2024.
Susținere prudentă pentru propriile echipe
În majoritatea cazurilor însă, liderii extremei drepte și-au temperat criticile la adresa echipelor naționale și s-au limitat la mesaje de susținere convenționale sau au preferat să păstreze tăcerea.
Jordan Bardella, liderul „Rassemblement National”, care în trecut îl criticase pe atacantul Kylian Mbappé, a felicitat totuși echipa Franței după eliminarea în fața Spaniei, afirmând că jucătorii „au făcut o întreagă națiune să vibreze” prin parcursul lor la Campionatul Mondial.
La rândul lor, liderii AfD, Alice Weidel și Tino Chrupalla, au minimalizat declarațiile unui politician regional al partidului care susținuse că naționala Germaniei „și-a pierdut caracterul autentic german” din cauza diversității lotului.
„Dacă un jucător aparținând unui grup etnic pe care îl consideri inferior înscrie goluri pentru echipa ta, ce faci? Îl excluzi din națiunea pe care pretinzi că o iubești?”, întreabă profesorul Andrei Markovits.
„Nu. Poate că, în adâncul sufletului, vei continua să pui la îndoială autenticitatea identității sale naționale, dar îi accepți golurile și ți le însușești ca pe propriile victorii.”
(Sursa foto: Pixabay / Pexels.com)
