Setea de putere sau cum am ajuns cu toții slujitori la curtea Diavolului
Ambiția fără limite, dorința de a obține totul ieri și compromisul moral transformat în artă de guvernare – iată combustibilul care propulsează specia umană spre o degradare elegant ambalată în discursuri despre „progres” și „dezvoltare durabilă”.
Mitul lui Faust nu a murit. S-a reinventat. Astăzi nu mai poartă mantie medievală, ci costum la două rânduri și ceas de lux cumpărat din fonduri europene. Setea de cunoaștere s-a transformat discret în setea de putere absolută, iar pactul cu diavolul nu se mai semnează cu sânge pe un pergament, ci cu pixul pe ordonanțe de urgență și amendamente de noapte.
Clasa politică românească (și nu numai) a înțeles perfect lecția: nu mai e nevoie să vinzi întregul suflet dintr-o dată. Se vinde cu bucățele. Un pic de integritate azi, un pic de rușine mâine, un strop de decență poimâine. În schimb primești funcții, imunitate, contracte și iluzia că ești deasupra muritorilor de rând. Un târg excelent, din punctul lor de vedere.
Oamenii obișnuiți – adică noi, cei care încă mai încercăm să deosebim binele de rău – asistăm uluiți la spectacol. Am uitat diferența dintre rațiune și patimă, dintre ambiție sănătoasă și lăcomie patologică, dintre limită și abuz. Trăim într-o epocă în care „a avea mai mult” a devenit singurul scop existențial, iar cine îndrăznește să întrebe „la ce preț?” e taxat automat drept retrograd sau extremist.
Între timp, pe ecrane defilează experți care ne explică, cu fețe serioase, că progresul tehnologic și „modernizarea” justifică orice. Că e normal să sacrifici păduri, râuri, valori și adevăr pentru „dezvoltare”. Că statul de drept e o chestiune relativă când e vorba de „interes național” (adică interesul lor personal).
În realitate, pactul cu Diavolul nu e altceva decât momentul în care un om (sau un întreg sistem) acceptă să-și sacrifice busola morală pentru a explora „partea întunecată a Forței”. Și iată-ne: cu toții plătim ratele acestui pact. Cu inflație, cu justiție schilodită, cu educație transformată în fabrică de alegători loiali, cu sănătate vândută pe bucăți.
Faust, săracul, cel puțin știa cu cine se încaieră. Noi ne-am vândut sufletul unor personaje care ne promit că „de data asta va fi altfel”, după care ne fură și restul de demnitate cu un zâmbet de campanie electorală.
Iar diavolul? Acela râde cu poftă. A înțeles că nu mai trebuie să seducă pe nimeni. Oamenii vin singuri la coadă, cu CV-ul în mână și cu sufletul deja ambalat drept cadou.
Citește și: Ediţia a 8-a a Festivalului SoNoRo Musikland, până pe 27 iulie, în trei judeţe
Goethe îl ”înnobilează” pe diavol fără să vrea
Goethe a transformat o lecție de viață într-un manual de supraviețuire politică.
În piesa lui Goethe, Faust nu este un ticălos simplu. Este un om superior, un savant nemulțumit până în măduva oaselor de limitele cunoașterii umane. A devorat filozofia, medicina, dreptul și teologia, dar tot se simte „un biet nebun, cuminte ca și mai-înainte”. Nemulțumirea radicală față de condiția umană – iată primul păcat capital.
Exact ca politicienii și sinecuriștii lor, cu care ne-am blagoslovit. Au trecut prin toate facultățile (uneori extrem de dubioase, pe care chiar le-au terminat eventual cu ”blazonul” de doctor), au citit (sau cel puțin au semnat) rapoarte, studii de fezabilitate și strategii naționale, dar tot le e puțin. Vor mai mult. Mai multă putere. Mai mulți ani la guvernare. Mai multe zerouri în conturi.
Faust face un pact cu Mephisto nu din simplă lăcomie, ci din orgoliu profund: vrea! Totul!
Aici începe comedia tragică pe care o vedem zilnic la televizor.
Clasa noastră politică a încheiat un pact similar, doar că mult mai ieftin și mai cinic, dar pe pielea noastră. Nu au cerut cunoaștere absolută, nici tinerețe veșnică. Au cerut mandate succesive, imunitate penală și acces nelimitat la resursele statului. Iar Mephisto (sub formă de interese de grup, sponsori oculți, rețele clientelare și consultanți de imagine) le-a livrat marfa la timp.
Diferența esențială? Faust era măcinat de o nemulțumire autentică, aproape tragică. Ai noștri sunt măcinați doar de pofta de putere și de frica de pușcărie. Faust a distrus-o pe Margareta din pasiune oarbă și din slăbiciune umană. Politicienii noștri distrug țara din indiferență și calcul rece – ceea ce e mult mai grav.
Când un politician vorbește patetic despre „dragostea pentru români”, „viitorul copiilor crescuți de bunici” sau „marea noastră istorie”, semnalul de alarmă ar trebui să se tragă automat.
Faust-ul sibian – un monument al culturii care ne amintește cât de prost facem noi pactul
Iar dacă tot vorbim de Faust, nu putem ignora ”monumentul culturii naționale” care poartă acest nume la Sibiu. Spectacolul semnat de Silviu Purcărete la Teatrul Național „Radu Stanca”, ajuns la 300 de reprezentații și 18 ani de existență, rămâne o culme a teatrului românesc contemporan.
În această producție monumentală, Ofelia Popii oferă o interpretare absolut uluitoare a lui Mephisto – un diavol androgin, seducător, inteligent și terifiant, care fură scena cu fiecare gest. Alături de ea, Miklós Bács construiește un Faust complex, chinuit, orgolios și profund uman – un savant care își negociază sufletul cu o disperare pe care o recunoaștem prea bine în ochii multora care astăzi conduc destinele țării.
Cei doi actori transformă pactul faustic într-o experiență viscerală, care ne amintește că diavolul nu vine niciodată cu coarne și copite. Vine zâmbind, promițând progres, și vorbește exact limba pe care vrem s-o auzim.
La Sibiu, Faust nu e doar un spectacol. Este un avertisment viu, artistic și necesar.
Citește și: La Berlin cu Brâncuși, Balanchine, Spuck, Abramović, Don Carlo
Faust-ul sibian – un ”Circ du Soleil” al damnării elegante
Faust-ul de la Sibiu nu e pur și simplu un spectacol. E un adevărat Circ du Soleil al damnării, în care publicul plătește bilet ca să fie dus în iad, plimbat prin păcat, pasiune și groază, după care este scuipat afară, viu și profund tulburat, după mai puțin de două ore.
Aici, amatorii adevărați de teatru stau cu alarma setată și cu degetul pe buton. Toate biletele unei stagiuni întregi se epuizează în mai puțin de cinci minute de la punerea lor în vânzare. E un fenomen rar, aproape neverosimil într-o țară în care cultura este sub-bugetată.
Și unde se întâmplă minunea? Într-o fostă fabrică industrială, transformată cu geniu într-unul dintre cele mai puternice monumente ale culturii naționale contemporane. Un pod rulant imens și funcțional, relicvă a producției comuniste, a devenit vedetă de scenografie – atârnând amenințător victimele dracilor deasupra capetelor, simbol perfect al greutății, al forței și al căderii inevitabile.
Faust-ul lui Purcărete mustește de metafore. Metalimbajul abundă în imagini care funcționează ca niște simboluri complexe, sugerând o lume fracturată, absurdă și totodată profund semnificativă.
Printre cele mai puternice astfel de figuri se numără trimiterile la rinocerii ionescieni, care sugerează o transformare a umanului în ceva monstruos, o pierdere a identității și a rațiunii, o alunecare progresivă spre bestialitate și conformism.
Apar, de asemenea, ecouri ale porcilor orwellieni, acele animale care, în „Ferma animalelor”, devin metafora corupției puterii și a trădării ideologiilor, transformându-se treptat în stăpânii asupritori ai celorlalți. La acestea se adaugă referințele la porcii zburători floydieni, imagini vizuale și sonore din universul Pink Floyd, simbol al absurdului, al iluziei libertății și al distopiei moderne, care completează o rețea densă de aluzii literare și culturale.
Prin aceste metafore (și multe altele), Purcărete își construiește un univers poetic complex, în care mitul faustic se reactualizează în contextul alienării, al distrugerii și al resemnificării existenței.
Când ieși după spectacol în parcare, realitatea devine ea însăși o ironie savuroasă: numără mașinile. Vezi numere de București, Cluj, Iași, Prahova, Timișoara, Brașov… Doar aproximativ 20% sunt din Sibiu. Restul de 80% vin în pelerinaj de departe, ca la un miracol. Oamenii străbat sute de kilometri ca să vadă un diavol jucat magistral de Ofelia Popii și un Faust chinuit de Miklós Bács, pentru că aici încă se mai întâmplă ceva adevărat.
În timp ce la București se negociază pacte meschine pentru funcții și contracte, la Sibiu se joacă, cu casa închisă, marea afacere a sufletului – în decor industrial, muzică rock live și un pod rulant care pare gata să tragă pe sus tot ce-a mai rămas din demnitatea noastră.
Diavolul e ocupat, dar locurile puterii nu se umplu niciodată
În ultimă instanță, Faust-ul lui Goethe și cel de la Sibiu ne oferă o lecție crudă, dar limpede: pactul cu diavolul nu este o excepție tragică, ci regula nescrisă a setei de putere. Diferența e doar la nivel de execuție.
Faust și-a vândut sufletul pentru cunoaștere și experiență absolută. Actualii noștri „aleși” și-l vând pe bucăți pentru un al doilea mandat, o vilă în Pipera și imunitate pe viață, pentru că nu-i așa, ”instituțiile statului merg bine”.
Spectacolul de la Sibiu ne arată că încă mai există un loc în România unde diavolul este tratat cu artă, inteligență și respect artistic. În restul țării, el este tratat cu servilism, oportunism și prost gust.
Și totuși, speranța absurdă persistă. Pentru că dacă Ofelia Popii poate juca un Mephisto atât de convingător de 300 de ori, iar oamenii vin din toată țara să vadă cum se negociază un suflet pe scenă, înseamnă că nu totul s-a pierdut. Mai există ochi care văd, minți care înțeleg și suflete care refuză să stea la coadă la partid sau ”la pădure” cu o hârtie în mână, pe care nu știm ce scrie sau dacă e semnată cu sânge.
Tocmai din acest motiv, diavolul poate avea și zile proaste. Problema noastră reală este că prea mulți dintre cei care ne guvernează au zile foarte bune – exact când semnează următoarea tranșă din pact.
Iar noi? Noi continuăm să aplaudăm. Cu gândul la piesa văzută la Sibiu!
