Reticența românilor față de pacienții care provin din Ucraina este în creștere, a observat dr. Theodora Cadariu, medic de familie. „Dar cât îi mai ajutăm?”, aceasta este o reacție din ce în ce mai întâlnită. Totuși, Theodora Cadariu a constatat, din interacțiunea cu refugiații ucraineni din Cluj, că aceștia sunt mult mai atenți la sănătatea lor decât românii.
PRESShub a publicat, în iunie, sumele pe care statul român le-a cheltuit cu bolnavii provedind dintre refugiații din Ucraina. Potrivit legii, refugiații au dreptul la servicii, asistență și medicamente gratuite (sau compensate, unde este cazul) în aceleași condiții ca cetățenii români asigurați.
În timpul documentării articolului, am constatat o reticență neașteptat de mare din partea medicilor de a discuta despre sprijinul medical pe care l-au acordat refugiaților ucraineni. Nici măcar Ministerul Sănătății nu ne-a răspuns la solicitarea de informații cu privire la banii pe care i-a cheltuit România, din 24 februarie 2022 până în prezent, cu asistența medicală oferită gratuit celor aproape 100.000 de ucraineni care se adăpostesc de război în România.
Theodora Cadariu, medic de familie, este unul dintre puținii doctori care au acceptat să discute cu PRESShub despre dificultățile pe care le-au avut refugiații ucraineni în a-și îngriji sănătatea în anul în care s-au adăpostit în România de războiul declanșant de Putin în Ucraina.
PRESShub: Când ați început să primiți pacienți dintre refugiații din Ucraina?
Theodora Cadariu: O dată exactă nu îmi aduc aminte, cred că sunt aproximativ șase luni în urmă, la recomandarea unei foste colege de facultate, care nu mai făcea față. Și rugămintea ei a fost să preiau o familie cu un copil. Așa a fost începutul.
Tot medic de familie?
Tot medic de familie.
Mame cu copii sau erau mamă, tată, bunici, eventual, și copii?
Mamă, tată și bunica.
Și familia aceasta vroia să fie luată în evidență sau avea o urgență?
Urgențe prea puțin. În momentul în care au o urgență, se adresează serviciului de urgență. La noi au venit pentru o viroză a băiețelului, în vârstă de 1 an și 10 luni.
Deci copilul era pacientul, nu adulții.
Da, copiii din familie. Ulterior situația s-a schimbat, adică s-a aflat că preiau pacienți ucrainieni și au început să vină. Cred că zilnic câte un pacient, doi. Altădată veneau translatorii și numai înregistrau câte 10 odată.
Fără să vină și refugiații fizic.
Exact. Ei nu au venit fizic, li s-au transmis doar datele de contact, cum pot lua legătura cu mine în cazul în care vor avea o problemă.
A fost ca un colac de salvare pentru ei, știau că, în momentul în care au o problemă, au la cine să apeleze și ce au de făcut.
Da, trebuie să fie teribil de important să știi că ai încotro să te duci…
Cred că da. Și nu doar faptul că îi tratăm într-o situație medicală, ci și faptul că îi ajutam să navigheze între clinici, doctori… Noi am fost nevoiți să învățăm cine lucrează cu pacienții ucrainieni și la ce spectacol îi puteam trimite.
Dar, în principiu, toate spitalele ar trebui să lucreze cu pacienți refugiați ucraineni.
În principiu, da. Toate spitalele ar trebui să lucreze, în funcție de disponibilitate.
Așadar, ați pornit de la o familie și acum câți pacienți din rândul refugiaților ucraineni aveți înregistrați și pe care continuați să tratați?
Aproximativ 500 de pacienți sunt în acest moment. Marea majoritate sunt paciente, mămici cu copiii, bunici. La acest din urmă capitol, sunt și bărbați, după o anumită vârstă au putut părăsi Ucraina.
Și copiii? Cam ce vârste?
Cei mai mici pe care i-am avut eu aveau o lună în momentul în care au venit în România. Acum au aproape opt luni. Familie, trei copii, este venit și tăticul – dacă ai peste trei copii, poți să părăsești Ucraina, gemeni care aveau două luni și acuma opt. Cam așa. Băieței. Iar mămica vorbește limba română. Deja comunicăm altfel. S-au înscris la cursuri și știu, se descurcă, se descurcă foarte bine.
Iar dintre pacienții adulți, care au fost cele mai frecvente afecțiuni?
O incidență majoră o au tulburări în sfera psihologică – psihiatrică. Am avut și chiar o tânără cu o tentativă de suicid.
Adică stres posttraumatic
Da.
S-a declanșat mai târziu sau a venit mai târziu la doctor?
Inițial, pacienta a venit în România, nu s-a adaptat, și-a căutat locul undeva pe o insulă, în Grecia. Nici acolo nu și-a găsit liniștea, s-a întors în România, mai exact în Cluj, unde erau, de altfel, părinții ei. Tânăra are undeva 19-20 de ani.
Pacienți cronici am foarte puțin, bolile cardiovasculare aș putea să zic că sunt pe primul loc, boli neurologice și diabetul zaharat la egalitate, cumva.
Și pe toți acești pacienți, i-ați îndrumat, apoi, către specialități.
Exact. Fiecare către specialități, să fie evaluați și stabilită o terapie cronică.
Toți au avut la ei acte medicale, ați putut urmări traseul lor medical? Sau au venit și pur și simplu au povestit și pe baza a ceea ce v-au spus, ați refăcut cumva istoricul lor medical?
Din toți cei 500 de pacienți, am doar două cazuri care și-au adus cu ei documente referitoare la istoricul medical.
Cred că în momentul în care au trebuit să-și părăsească locuințele, hârtiile și dosarul medical nu au fost o prioritate.
Dar să vă spun și o chestie drăguță legată de femei: avem și două tinere însărcinate, ucrainence, pe care le urmărim. Ei mai merg din când în când, dacă nu sunt chiar în zona de conflict, mai merg în Ucraina să-și vadă familia, rude și am chiar două paciente din Ucraina graviduțe, care vor naște în România și vom avea cetățeni cu dublă cetățenie, probabil.
Printre femei, ați avut paciente cu cancere, de sân, de col uterin în tratament deja, pe care le-ați depistat în timp ce erau aici, în România?
Eu, personal, nu am depistat nicio pacientă cu cancer.
Am preluat o pacientă diagnosticată la Suceava cu o formațiune tumorală, operată în urgență pentru că deja avea manifestări acute, ulterior tratată la Cluj cu radio și chimioterapie. În momentul acesta, pacienta este evaluată imagistic și biochimic. Ei consideră că este vindecată cumva.
Iar în legătură cu copiii, mă gândesc la două situații. Mă gândesc la copiii mici, că în România se aplică schema obligatorie de vaccinare și mă gândesc și la copii o idee mai mărișori pe care-i aveți înscriși și la care nu se mai aplică această schemă de vaccinare. Schema de vaccinare obligatorie din România e diferită de cea din Ucraina?
Da, așa este, aveți dreptate. Schema din România este diferită de schema din Ucraina, dar sunt deschiși și solicită, sunt proactivi. Ei vin cu solicitarea de a fi vaccinați copiii. Sunt anumite scheme, putem recupera dacă nu se încadrează în schema națională, cu acordul Direcției de Sănătate Publică.
Eu am trimis mail-uri cu un caz concret: pacient în vârstă de 2 ani, nu a beneficiat de schema națională din România. Ce putem recupera? Și mi se dau scheme de recuperare.
În principiu este cam aceeași schemă, diferența între România și Ucraina este vârsta la care se administrează, cred că ei au un pic în plus față de schema noastră. La noi sunt opționale. De exemplu, în Ucraina, vaccinul împotriva varicelei este cuprins în schema obligatorie
Spuneați că diferă ca vârste, adică „împing” vârsta de vaccinare obligatorie mai sus?
Da, exact, un pic mai sus în Ucraina.
Din acest punct de vedere, am putea să ne gândim că acoperirea lor, vaccinarea, ar trebui să fie mai mai eficientă, nu, dacă vaccinează până mai târziu?
Eu cred că sunt similare, având în vedere că și noi, o lungă perioadă nu am avut vaccinurile disponibile în direcțiile de sănătate publică, din cauza întârzierii în achiziție și facem scheme de recuperare, asta încât nu încheiem schema la 2 ani, ne apropiem de trei (ani).
Spuneați că mămicile refugiate din Ucraina sunt mai deschise la ideea de de vaccinare a copiilor? Comparativ.
Da, (sunt) cu mult mai ușor de convins de beneficiile vaccinului decât pacientele din România care au anumite temeri, anumite informații eronate luate din media.
Le mai au încă? Adică după perioada asta? S-a terminat și cu Covidul… nu au dispărut?
Temerile astea mie mi se pare că sunt mai accentuate în rândul pacienților mei.
Sigur că nici înainte de pandemie nu mai era așa o rată mare a vaccinării. Adică erau părinți care refuzau vaccinare, chiar și aceasta la copii, cumva obligatorie. Dar mă gândesc că poate acuma, după ce a trecut presiunea aceasta dată de pandemie, poate lumea s-a mai gândit puțin.
Tocmai că acuma am început pacienții să povestească cum c,ă în urma administrării vaccinului împotriva COVID-19, ar fi reacții adverse, de la miocardite până la boli autoimune, manifestate prin dureri articulare, rinite alergice. Le pun pe seama vaccinului împotriva COVID, și mă refer strict la pacienții pe care îi văd lună de lună.
Mulți dintre ei asociază, mai nou, orice durere cu administrarea vaccinului și (spun) că dacă nu l-ar fi făcut, probabil că nu ar fi avut aceste manifestări astăzi.
Aveți și adolescente înscrise? Și printre mămicile acestor adolescente refugiate din Ucraina sunt și mame care vor să-și vaccineze fetele anti-HPV?
Am, am. Chiar săptămâna aceasta am avut o discuție cu mămica unei adolescente și, din păcate, nu am reușit să o conving de beneficiile vaccinului în HPV. Au zis că se gândesc, că citesc, se documentează… Cu siguranță este și bariera limbii. Vorbim în engleză cu pacienții tineri, iar cu pacienții vârstnici, prin aplicații. La început veneau de însoțiți de translator. Acuma, cumva, translatorul le-a făcut „cărările” și se descurcă. Și ne descurcăm cu ajutorul aplicațiilor.
Dar adolescente din România vin să se vaccineze anti-HPV?
În cadrul cabinetului meu, nu am adolescente. Am preluat un cabinet de la o doamnă doctor care avea cu predominanță pacienți cronici. Nu, nu am avut. Eu acum am început să scriu pacienți tineri.
Mai aveți și acum cereri de adeziune de la refugiații ucraineni, mai vor și acum să se înscrie?
Da. La un moment dat a fost o întrerupere, între ghilimele, nu era întrerupere, probabil că nu au mai intrat atât de mulți din Ucraina, nu s-au mai înregistrat, iar acuma iarăși este unu val. Probabil că o altă zonă a fost afectată. Nu știu, că nu sunt la curent cu ceea ce se întâmplă în Ucraina exact.
Și mai puteți primi pacienți?
Da, pentru că m-am obișnuit, acuma știu ce am de făcut. Dacă la început nu a funcționat sistemul – să generăm o rețetă să fie compensată, dădeau erori, ajungeau în farmacie, de asemenea, nu se putea elibera, a fost un du-te-vino, acuma ne-am obișnuit cu sistemul, cu ceea ce trebuie făcut, ne este mult mai ușor.
Pe dumneavoastră, ca medic de familie, cât vă costă sau ce costuri implică acești pacienți din rândul refugiaților din Ucraina, care sigur că da, se adaugă la numărul de pacienți români pe care deja îi aveți?
Numărul pacienților înscriși la cabinet era undeva sub 1.000. Am avut și disponibilitatea și timpul necesar pentru a prelua pacienți din Ucraina.
Ce ne costă mai mult este timpul: până traducem, până ne înțelegem, până aflăm cât de cât istoricul medical, scurt și foarte scurt, costă, ca timp. În rest n-avem alte costuri.
Iar fonduri suplimentare ați primit pentru acești pacienți refugiați?
Da, am primit, au fost plătite toate serviciile. Sunt plătite ca și un serviciu pentru un pacient din România. Nu se plătesc în aceeași lună, dar la o diferență de o lună, cred, au fost plătite serviciile. Inițial, să plătesc din fondurile Casei Naționale de Asigurări de Sănătate. Ulterior, Casa recuperează din fonduri din Uniune.
La sfârșitul lunii facem raportare. Sunt anumite servicii care se validează, unele se invalidează.
De exemplu, ce se validează, ce se invalidează?
Se invalidează dacă este dublură cumva. Pacientul din Ucraina, nici cel din România, nu știe că în mod normal te poți prezenta la medicul de familie pentru o chestie cronică o dată pe lună. Dacă ai probleme acute, urgente, te poți, bineînțeles, prezenta oricând. Și dacă există cumva dublură de serviciu, anumite servicii sunt anulate.
Refugiații din Ucraina beneficiază de setul de analize gratuite de care beneficiem noi?
Beneficiază și ei. Am eliberat foarte multe trimiteri și am și primit rezultate.
Și ce vă spun rezultatele? Sunt probleme de sănătate mai serioasă la ei decât la noi?
Consider că pacienții din Ucraina sau populația din Ucraina este mult mai sănătoasă decât populația din România. Mi se par mai rezistenți.
Probabil că au și mult mai multă grijă de sănătatea lor încă de când sunt la vârste fragede. Au grijă la alimentație, fac sport mult mai mult, plimbări în aer liber, mă întâlnesc cu ei frecvent în parcuri, pe când cu ai noștri mai puțini.
Dintre pacienții pe care îi aveți, spuneați că deja unii știu limba română, asta înseamnă că au învățat. Știți să vrea să rămână aici? Adică se stabilesc în România sau privesc România ca o tranziție (nu se știe spre ce, mă rog).
Din cei 500 de pacienți, consider că cu aproximativ 100 am o legătură ca un medic de familie. Suntem foarte apropiați, au numărul meu personal, îmi pot scrie în ore decente. Am povestit cu ei: da, au de gând să rămână în România. Deja s-au angajat, fac cursuri de limba română…
Dacă la început nu am avut solicitări de adeverințe pentru angajare, acuma am eliberat foarte multe.
Lucrează în domenii HoReCa, construcții, Tineri, băieți sunt în construcții. Nu știu exact cum au reușit să treacă și criteriile care trebuiesc îndeplinite pentru a părăsi Ucraina. Aici, trebuie să recunosc, nu știu.
Iar copii de școală primară bănuiesc că nu aveți mulți printre pacienți.
Da, și copii de școală primară. Fac inclusiv școală online în Ucraina și câțiva dintre ei s-au înscris și la școlile din România. Cei mai mulți sunt copii la grădiniță. Marea majoritate merg la grădiniță.
Ați spus că e vorba de un consum de timp și evident că este un timp suplimentar pe care trebuie să-l acordați și acestor pacienți, în plus față de cei pe care îi aveați deja. Nu v-ați gândit că asta o să vă ia din timpul cu familia, de exemplu, cu propriul copil? Mă gândesc că e un efort în plus.
Da, este un efort. Ce a fost neplăcut a fost faptul că ne dădeau peste cap programările cu pacienții noștri. Și aici au apărut probleme. Pacienții români au fost nemulțumiți că trebuie să aștepte, că nu reușeam să ne mai respectăm programările așa cum o făceam altădată, dar și aceasta a fost o pe perioadă de câteva luni, până și pacienții respectivi (refugiații, n.r.) au învățat să ia legătura cu noi și să se planifice.
Deci acum nu mai este o problemă. Adică pacienții român nu-și mai văd puse în pericol drepturile.
Nu, nu am mai auzit discuții din cabinet, pe hol, nu se mai auzeau nemulțumirile.
Credeți că vor reuși oamenii aceștia să să revină la o viață normală, poate și dacă vor rămâne aici?
E o întrebare dificilă. La fiecare vizită îi întreb dacă au vești de acasă, dacă știu ceva și tot timpul răspund că abia așteaptă să se termine, „să ne reîntoarcem la căsuțele noastre”.
Unele nici n-or mai fi….
Bineînțeles, sunt cei din Harkov, care nici nu mai au casele, dar au rude în alte orașe și așteaptă să se întoarcă. Puțini sunt cei care probabil vor rămâne aici. Sunt pacienții cu studii superioare, care cunosc o limbă străină de circulația internațională și atunci evident că le este mult mai ușor.
Mai sunt pacienții care au locuit în apropierea graniței cu România și cunosc limba română. Lor le este mai ușor, dar tot speră că într-o zi se vor întoarce acasă și este doar o perioadă scurtă în care trebuie să stea aici.
Da, bănuiesc că oricât de greu ar fi, tot acasă te gândești că este mai bine…
Da… Sunt sunt drăguți, sunt foarte atenți cu noi!… Așa cum vă spuneam, mai merg în vizită acasă, nu uită niciodată de medicul de familie, vin cu o atenție…
A fost ceva care v-a impresionat în mod special în toată perioada asta? Ați avut vreun caz așa mai special? Nu știu, mai aparte?….
Singurul un caz mai aparte a fost datorat medicației prescrise foarte scumpe. Un pacient cu o patologie vastă: neurologică, cardiacă, diabet, AVC, cu sechele, pentru care s-a prescris și inițiat o schemă terapeutică foarte scumpă, cu medicamente aflate sub protocol și urmărire foarte atentă.
Acolo a fost (mai greu, n.r) să prescriu, îmi asum dacă vine controlul și eu nu am făcut bine, dar mi-am asumat, am prescris-o și își ia medicația lună de lună, pacientul este bine.
Deci nu trebuie să plătească nici el, nici dumneavoastră.
Nu. Nu. Chiar beneficiază de aceleași servicii ca și pacientul din România. Ăsta e. Cred că e un mesaj foarte important și anume că nu au un tratament special, în sensul că n-au mai multe gratuități decât pacienții români, n-au servicii în plus față de pacienții români.
Apropos de reticența pacienților români.
Da, aici cred că avem o problemă de empatie. Este doar pe Facebook empatia, și dacă ne punem stema Ucrainei la poză, e bine.
Inițial au fost mult mai deschiși și ulterior, când au văzut că primesc sau li s-a părut că primesc prea multe ajutoare, inclusiv pentru hrană, locuință, servicii medicale, au apărut alte sentimente.
Dar asta a fost mai la început, acuma s-a mai normalizat, nu?
Din punctul meu de vedere, aș spune că acuma este accentuată. Inițial eram cred că toți sub influența începutului războiului și ne-a cuprins și pe noi frica, teama. Eram alături de ei, le-am fi deschis ușa, dar acuma cred că în mintea multora na, bine, bine da cât îi mai ajutăm?
Că deja au început să se angajeze în locul le, copiilor noștri, nepoților noștri. Ne iau și locurile de muncă.
Da, asta este o retorică întâlnit des atunci când vine vorba de emigranți, deși cred că nu e valabilă, pentru că locurile de muncă existent ar fi putut fi luate și români….
Da, bineînțeles, erau disponibile.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
[…] Citește și: Medic de familie, despre refugiații ucraineni: Tot mai mulți cer adeverințe să se … […]