Raul Cârstocea este profesor de istorie la Maynooth University, în Irlanda. Cercetează fascismul, antisemitismul și Holocaustul, precum și felul în care construcția statelor și a națiunilor a afectat minoritățile din Europa modernă. Coordonează INTEMPO, un proiect finanțat de Consiliul European pentru Cercetare care urmărește fascismul la scară globală, prin studii de caz din Europa și din afara ei.
Istoricul Raul Cârstocea face legătura între memoria incompletă despre legionarism, promisiunea „renașterii naționale” și votul de protest. Ce se va întâmpla cu mișcările populiste și de extremă dreaptă, din ce se hrănesc și cum le putem recunoaște, care sunt rădăcinile, ce le-a legat în trecut și ce le leagă astăzi, ce e fals și ce e adevăr în istoria pe care tocmai o trăim, au fost câteva din subiectele discutate în acest interviu foarte actual.
Câteva din ideile principale:
Ce uităm când ne amintim de legionari
Când votul de protest întâlnește extrema dreaptă
Naționaliști fără granite – o realitate
Ce înseamnă „renașterea națională” și cât costă ea
Ruxandra Hurezean: Observăm cum se schimbă o lume sub ochii noștri. Aș vrea să vă întreb, ce rol are memoria incompletă în readucerea în actualitate a extremismului politic, a ideologiei legionare în România?
Raul Cârstocea: O memorie incompletă joacă un rol foarte important în revenirea extremismului politic și a ideologiei legionare. Dintr-un punct de vedere acesta este un fenomen global, care nu se limitează doar la România, deși, în țara noastră, prezintă anumite particularități.
Referitor la cadrul general, după 1945, fascismul a fost – și este ușor de înțeles de ce – demonizat și eliminat din sfera politică; în multe cazuri, a fost chiar scos în afara legii în mod explicit.
A existat un consens antifascist care a depășit diviziunea si antagonismul din timpul Războiului Rece, deși ambele tabere au făcut, într-o oarecare măsură, compromisuri (de exemplu, prin recrutarea unor oameni de știință naziști sau prin utilizarea foștilor fasciști pe post de spioni și sabotori anticomuniști de către serviciile secrete din blocul occidental, în special CIA).
Per ansamblu, consider că blocul socialist a tratat antifascismul (si pericolul fascist) cu o seriozitate mult mai mare; în schimb, în Occident, încă din anii ’70 și ’80, au început să apară activiști și organizații care se inspirau direct din fascism.
Prin urmare, prăbușirea blocului socialist în 1989 a marcat începutul unei eroziuni treptate a acestui consens antifascist – un proces care, într-o anumită măsură, continuă și astăzi.
Ruxandra Hurezean: Acesta este contextul european, sau chiar global. Dacă ne uităm în schimb mai atent cum arată situația specifică României?
Raul Cârstocea: Eu cred că ne confruntăm cu consecințele unei duble mistificări a memoriei colective. În timpul socialismului, popularitatea mișcării legionare din perioada interbelică nu a fost recunoscută de regim; în schimb, acesta a încercat mereu să o prezinte drept o „coloană a cincea” sau un „instrument” al Germaniei naziste.
Astfel a fost înfățișată mișcarea în istoriografie – de exemplu în una dintre cele mai ample lucrări pe această temă publicate în perioada socialistă: cartea semnată de Mihai Fătu și Ion Spălățelu, intitulată „Garda de Fier – organizație teroristă de tip fascist”.
În primul rând, acest lucru pur și simplu nu era adevărat: Germania nazistă fusese mult mai interesată să colaboreze mai întâi cu Partidul Național-Creștin (PNC) – condus de Octavian Goga și A.C. Cuza, a cărui ideologie era mai apropiată de nazism și de viziunea sa rasială – și, ulterior, cu Ion Antonescu (văzut ca un garant al ordinii și stabilității), decât cu legionarii.
Fiind o formă de „fascism autohton” cu un pronunțat caracter religios – în cadrul căruia se regăseau inclusiv frecvente condamnări ale rasismului biologic nazist, etichetat drept „anticreștin” (lucru de care naziștii erau conștienți) –, legionarii erau considerați prea intransigenți și fanatici în devotamentul față de propria cauză și, prin urmare, mai greu de controlat decât rivalii lor de dreapta, cei din PNC.
La minciuna conform căreia mișcarea legionară ar fi fost o organizație în serviciul unor puteri străine, regimul socialist a adăugat o alta, referitoare la pretinsa popularitate a partidului comunist în perioada interbelică. Ambele afirmații erau demonstrabil false (Partidul Comunist avea aproximativ 2000 de membri în 1944) – fapt care a fost, de altfel, dovedit după 1989.
Mai mult, legionarii au fost principalii dușmani ai regimului socialist, fiind considerați de acesta (pe bună dreptate) drept cea mai periculoasă forță politică. Ca urmare, mișcarea legionară a fost supusă unei persecuții totale, care a vizat inclusiv membrii de rând și persoanele chiar și doar bănuite de a fi avut legături cu mișcarea (spre deosebire de partidele democratice „istorice”, cel Liberal și Național-Țărănesc, unde represiunea s-a concentrat asupra celor din conducerea partidelor, nu a membrilor de rând).
Această represiune s-a desfășurat în cadrul unui regim carceral extrem de brutal: „experimentul Pitești” și condițiile din închisoarea de la Aiud – unde a fost închisă cea mai mare parte a conducerii legionare – constituie adevărate simboluri ale acestei represiuni violente. Suferința și moartea membrilor mișcării legionare în timpul regimului socialist – un regim perceput după 1989 ca fiind unul „străin” (adică impus de Uniunea Sovietică, având în vedere dimensiunea infimă a Partidului Comunist Român în 1944) și ilegitim – au dus la consacrarea, în România contemporană, a imaginii acestora drept „sfinți ai închisorilor”. Astfel, după 1989, aceștia au revenit în memoria publică în primul rând ca victime ale unui regim socialist care, la rândul său, a fost – pe bună dreptate, când discutăm despre latura sa represivă – demonizat.
Această memorie incompletă a trecut sub tăcere caracterul fascist al mișcării legionare, antisemitismul și violența extremă ale acesteia.
Ruxandra Hurezean: Necunoașterea acestor aspecte persistă și astăzi, în afara cercurilor de specialiști. Prin urmare, legionarii pot fi prezentați cu ușurință într-o lumină pozitivă, drept „patrioți” și „buni creștini”, persecutați de un regim ilegitim datorită naționalismului lor și credinței ortodoxe…?
Raul Cârstocea: După 1989, documentare precum „Memorialul Durerii” au contribuit la consolidarea unei narațiuni în care toți deținuții politici din timpul comunismului apăreau exclusiv ca victime, fără a se discuta implicarea politică anterioară a unora dintre ei în mișcarea legionară sau în regimul Antonescu.
Totodată, în anii ’90 au fost publicate – la cea mai prestigioasă editură din țară, Humanitas – lucrări ale unor intelectuali români interbelici de marcă, precum faimosul trio format din Mircea Eliade, Emil Cioran și Constantin Noica, fără a oferi un context critic referitor la simpatia acestora față de mișcarea legionară sau la implicarea lor în aceasta – aspecte care, în prezent, sunt bine documentate. Fiind elev de liceu la acea vreme și având un interes pentru filozofie, îmi amintesc cât de fascinante mi se păreau acele cărți – abia după ani de zile am realizat că erau presărate cu idei politice asociate fascismului.
Un rol în acest sens l-a avut și importanța religiei în spațiul românesc post-socialist, precum și percepția victimelor regimului socialist (oficial ateu, deși comparativ cu alte regimuri din blocul socialist destul de tolerant față de religie) ca „martiri” și „sfinți” – oameni care s-au sacrificat nu doar pentru România, ci și pentru credința lor în Dumnezeu, pentru creștinism.
Ca să fie clar: nu este vorba despre a nega sau a minimaliza crimele îngrozitoare comise în timpul regimului comunist – în închisori precum cele de la Pitești, Gherla sau Aiud, ori în numeroasele lagăre de muncă forțată (cum a fost cel de la Canalul Dunăre-Marea Neagră) – și nici teroarea omniprezentă exercitată de Securitate.
Este vorba însă de a completa această memorie colectivă prin luarea în considerare a faptului că foarte multe din victimele regimului socialist fuseseră, anterior, membri ai unei mișcări fasciste, iar suferința lor în închisorile comuniste nu îi „absolvă” de acest lucru.
Aș mai sublinia că, în general, compararea Holocaustului cu crimele comise în timpul comunismului nu aduce niciun beneficiu victimelor din niciuna dintre cele două categorii; dimpotrivă, contribuie la perpetuarea unei imagini pozitive a mișcării legionare – un aspect extrem de periculos în România de astăzi.
Ruxandra Hurezean: Am realizat reportaje-anchetă despre manifestări antisemite în orașe în care nu mai trăia niciun evreu. Cum se explică recrudescența antisemitismul și a rasismului într-o țară ca România care aproape că nu mai are evrei? Și cum putem lupta împotriva discursului urii?
Raul Cârstocea: În primul rând, nu știu dacă putem vorbi despre o „recrudescență” a antisemitismului în România, dat fiind că, așa cum am argumentat în publicațiile mele – și cum este confirmat și de mulți alți specialiști în domeniu – antisemitismul a reprezentat o constantă în politica românească încă de la înființarea statului modern.
În 1878, recunoașterea independenței României a fost condiționată de acordarea drepturilor civile și politice depline evreilor (care, la acea vreme, nu puteau deține cetățenia română).
În ciuda presiunilor internaționale exercitate de toate Marile Puteri, România nu a acceptat acest lucru, iar dobândirea cetățeniei de către un evreu era posibilă doar la nivel individual, în urma unei proceduri complicate care se încheia cu un vot pentru care era necesară o majoritate de două treimi în Parlamentul României – pentru fiecare cerere individuală în parte.
Despre interbelic și al Doilea Război Mondial cred că nu mai este cazul să discutăm, dar și în perioada comunistă, deși antisemitismul era oficial dezavuat, avem de exemplu epurările unor persoane de origine evreiască din conducerea Partidului Comunist (Ana Pauker și Vasile Luca sunt cei mai cunoscuți, dar nu au fost singurii).
Acuzațiile de „sionism” au reprezentat un motiv al unor încarcerări motivate politic – uneori în aceleași spații de detenție în care se aflau legionarii antisemiți (deși într-un număr mult mai mic, au existat persoane acuzate de „sionism” și în penitenciarul de la Pitești).
Emigrarea evreilor în Israel a fost permisă intermitent, vizele fiind eliberate în schimbul unor sume de bani sau al altor forme de plată în bunuri, efectuate de statul israelian– direct sau prin intermediari, cum a fost de exemplu Marea Britanie – către autoritățile române.
O situație similară a fost întâlnită și în cazul minorității germane din România, al cărei drept de a părăsi țara a fost „cumpărat” de Germania de Vest; acest lucru i-a determinat pe istorici precum Radu Ioanid să vorbească despre un veritabil „comerț” cu evrei și germani în timpul regimului socialist.
În plus, orientarea lui Nicolae Ceaușescu către național-comunism, spre sfârșitul anilor ’70 și în anii ’80, a presupus și promovarea unor personaje publice antisemite, precum Corneliu Vadim Tudor – un fost „poet de curte” al regimului care, în calitate de lider al Partidului România Mare (PRM), avea să devină cea mai vizibilă figură de extremă dreaptă în primul deceniu post-decembrist. Pe scurt, mai degrabă decât o revenire, putem vorbi în cazul antisemitismului din România despre o continuitate de mai mult de un secol, în ciuda schimbărilor de regim politic.
În perioada interbelică România avea într-adevăr o minoritate evreiască însemnată, de aproximativ 750.000 de persoane, ceea ce reprezenta circa 4% din populație.
Conform primului recensământ efectuat după prăbușirea regimului socialist, în 1992, existau doar 9000 de persoane care și-au declarat etnia evreiască sau religia mozaică – un număr care a scăzut și mai mult ulterior, ajungând la puțin peste 3000 la recensământul următor.
Explicația este emigrarea (sau „comerțul”) menționată mai sus, iar, la fel ca în cazul altor minorități etnice, mulți dintre cei care nu au reușit să emigreze în perioada socialistă au plecat imediat după aceea, la începutul anilor ’90. Acest fapt ne permite să vorbim despre antisemitismul din România contemporană ca despre un caz de „antisemitism fără evrei” – termen folosit de autori precum Paul Lendvai – întrucât, având în vedere dimensiunea extrem de redusă a comunității evreiești din România de astăzi, este puțin probabil ca majoritatea românilor să întâlnească vreodată o persoană de origine evreiască.
În același timp, teorii ale conspirației care circulă la nivel internațional (despre „evrei” ca o „elită globală”, despre presupusul lor control asupra lumii financiare și a mass-mediei) sau discursuri negaționiste care neagă existența camerelor de gazare sau contestă cifra de 6 milioane de victime în timpul Holocaustului sunt, într-adevăr, larg răspândite în țară. Un studiu realizat de Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel” (INSHR) în perioada 2016-2017 – care compara antisemitismul cu rasismul împotriva romilor în societatea românească – sublinia că, în timp ce cel din urmă este legat, în principal, de argumente derivate din realitatea cotidiană imediată, antisemitismul este mult mai elaborat și face trimitere, de regulă, fie la o interpretare naționalistă a istoriei României, fie la teorii ale conspirației abstracte, de circulație internațională.
În opinia mea, antisemitismul din România contemporană este strâns legat de viziunea, în mare parte pozitivă, pe care un segment important al societății românești o are față de mișcarea legionară și, în sens mai larg, de politicile memoriei din țară. Așa cum se menționa în același raport al INSHR, „cultul lui Corneliu Zelea Codreanu, criticarea istoriografiei care denunță abuzurile și crimele comise de mișcarea legionară, exaltarea membrilor mișcării legionare ca «sfinți ai închisorilor» sau promovarea ideologiei legionare drept un model politic demn de urmat astăzi sunt frecvente în rândul utilizatorilor [rețelelor de socializare] implicați în diseminarea discursului instigator la ură”.
Cele două merg mână în mână, mai ales datorită asocierii evreilor cu comunismul, prin intermediul mitului „iudeo-bolșevismului”, care a jucat, de asemenea, un rol proeminent în ideologia nazistă, dar și în cea legionară.
Acest mit îi face pe ‚evrei’ responsabili, în viziunea unora, pentru un regim criminal respins de majoritatea românilor. Acesta este un aspect comun țărilor din fostul bloc socialist (Polonia fiind un alt exemplu notabil), dar rămâne totodată o trăsătură specifică regiunii, nefiind pe deplin aliniată cu teoriile conspirației de circulație internațională.
Ar mai trebui adăugat și faptul că situația actuală din Israel complică lucrurile.
Pe de o parte, orice critică și orice protest sunt acuzate de antisemitism, ceea ce este nedrept, mai ales în condițiile în care în România atenția mediatică acordată distrugerii complete a fâșiei Gaza și a ocupării Cisiordaniei este oricum minimală. Pe de cealaltă parte, este adevărat că solidaritatea față de palestinieni, deși cel mai adesea principială și onestă, trebuie clar separată de orice justificare antisemită. Obligația morală este de a condamna atât Holocaustul în trecut cât și ceea ce în prezent a fost deja în mod repetat definit de destui experți ca fiind un genocid.
Problema este că acțiunile Israelului alimentează în mintea celor care nu au primit o educație care să îi convingă îndeajuns de realitatea istorică a Holocaustului și de originile și iraționalitatea antisemitismului fix senzația că nu un stat ci „evreii” ca entitate colectivă sunt vinovați.
Ținând cont de antecedentele istorice și culturale ale unui antisemitism încă prezent în România, e de datoria noastră să nu se ajungă de la critica principială, oricât de vehementă în legitimitatea ei, a genocidului, la utilizarea unor clișee și scurtături cognitive antisemite.
Israelul nu reprezintă cu adevărat prin acțiunile sale evreii de pretutindeni și dintotdeauna, iar a conchide din cauza prezentului că victimele antisemitismului și Holocaustului nu au fost victime rămâne monstruos.
Istoria trebuie simultan să ne învețe și că „never again” ca lecție morală a
Holocaustului trebuie să se aplice tuturor, și că a fi descendentul unor victime nu te previne din nefericire de la a crea noi victime.
Este posibil ca lucrurile să se schimbe: eu personal nu am învățat nimic despre antisemitism sau despre Holocaust în școală în România (unde am terminat liceul).
A trebuit să ajung la facultate, la o universitate americană din străinătate, pentru a descoperi că Hannah Arendt a descris România drept „cea mai antisemită țară din Europa de dinaintea războiului” sau pentru a afla că România a fost responsabilă pentru moartea unui număr mai mare de victime în timpul Holocaustului (evrei și romi) decât oricare altă țară din Europa cu excepția Germaniei naziste.
Astăzi, la fix 30 de ani după ce am absolvit un liceu din România, situația s-a schimbat semnificativ – în programa liceală există acum chiar un curs obligatoriu intitulat „Istoria evreilor. Holocaustul”, iar, încă dinainte de introducerea acestui curs, abordarea antisemitismului și a Holocaustului în programele și manualele de istorie s-a îmbunătățit – încet, dar sigur – de-a lungul anilor.
Așadar, educația poate fi de ajutor în a lupta împotriva discursului urii, însă este un proces lent care necesită timp – și care, în prezent, trebuie să facă față proliferării narațiunilor antisemite și a teoriilor conspirației în mediul online sau prin intermediul rețelelor de socializare. La nivel de memorie, cred personal că o schimbare în bine ar putea veni atunci când evreii și romii care au căzut victime Holocaustului vor fi văzuți, în primul rând, ca cetățeni români – și nu doar ca niște „minorități” „străine” națiunii.
AUR: o „șaorma cu de toate”, o farsă a tragediei care a fost fascismul
Ruxandra Hurezean: În analiza din 2021 despre AUR, ați surprins cu claritate profilul acestui partid. Cum analizați evoluția ulterioară a acestuia? Cum clasificați AUR ca organizație, discursul lui George Simion și discursul lui Călin Georgescu?
Raul Cârstocea: Pe de o parte, nu cred că AUR și-a schimbat profilul ideologic: rămâne un partid populist de extremă dreaptă.
Pe de altă parte, „farsa” pe care o anticipam în acel articol a devenit mult mai vizibilă pe măsură ce partidul a crescut în popularitate și a fost nevoit să facă compromisuri pentru a se implica în politica „mainstream”. Minciunile sau promisiunile deșarte (de exemplu, cea a caselor de 35.000 de euro – o „strategie de marketing”, cum a numit-o George Simion când a fost demascată) au scos la iveală faptul că partidul este mult mai inconsistent decât pretinde a fi și nu atât de diferit de „sistemul”, „establishment-ul” pe care ține atât de mult să-l critice.
Dacă ar fi să fac o comparație cu mișcarea legionară – pe care ei o iau drept sursă de inspirație, deci comparația este legitimă –, trebuie spus că o parte din atractivitatea Legiunii rezida în intransigența sa și în imaginea de „incoruptibili” pe care legionarii și-au asumat-o – și pe care dușmanii lor nu au prea reușit să o dărâme. Legiune pretindea că este „altceva” în peisajul politic românesc interbelic, o alternativă reală și cu totul diferită de celelalte partide politice, iar într-o oarecare măsură acest discurs era justificat, chiar dacă trăsăturile lor specifice includeau violența de stradă sau asasinatul ca armă politică. Însă cel puțin cât a trăit Codreanu, Legiunea condusă de el avea o identitate politică clară (una fascistă) și nu prea accepta compromisuri (lucru care s-a schimbat însă când a ajuns la putere, dar aceea deja era o altă mișcare legionară, una care nu și-a revenit niciodată după pierderea liderului incontestabil).
Acest lucru nu este valabil pentru AUR, care s-a dovedit a fi destul de flexibil din punct de vedere ideologic și adaptabil la imperativele politice ale momentului; și chiar deloc „incoruptibil”.
Din punct de vedere ideologic, cred că AUR poate fi descris acum drept triumful cumulativ al naționalismului românesc – o combinație a tuturor ideilor care au existat vreodată în discursul naționalist în mai mult de un secol (inclusiv cele ale național-comunismului lui Ceaușescu), reciclate dincolo de anumite diferențieri care până acum erau considerate relevante. Cu alte cuvinte, o „șaorma cu de toate”, o farsă a tragediei care a fost fascismul.
Această ambiguitate și confuzie ideologică, precum și disponibilitatea de a face compromisuri (atât în ceea ce-i privește pe membri, cât și în materie de idei vehiculate) pentru a ajunge la putere nu fac AUR mai puțin periculos – și nici nu i-au afectat (cel puțin până acum) popularitatea. Așa că asta nu are de ce să ne liniștească.
Ruxandra Hurezean: Ce oferă Georgescu adepților săi și nu poate oferi un partid: explicație pentru criză, speranță, certitudine, apartenență?
Raul Cârstocea: Aș putea să vă răspund la această întrebare cu o întrebare: dat fiind „fenomenul Georgescu”, cât de puțin știm de fapt despre cultura politică din România dacă toți analiștii politici, și noi, publicul larg în general, nu doar că nu am putut prevedea asta, ci nici măcar nu înțelegem ce înțeleg alți români ca „elocvență” și „carismă”.
O să îmi permit o altă comparație istorică: dacă ne gândim la Codreanu în perioada interbelică, cam toată lumea, nu doar susținătorii Legiunii dar chiar și dușmanii mișcării îl recunoșteau drept carismatic.
La Călin Georgescu pare să fie o prăpastie completă: în mod evident susținătorii lui îl văd în termeni similari celor în care era văzut Codreanu – salvatorul carismatic pe un cal alb (la propriu, în ambele cazuri).
În schimb, de către oponenți, Georgescu este perceput ca ridicol și atât: incoerent, cu un discurs care mă duce cu gândul la psihopatologie mai degrabă decât la politică, cu aberații mistico-religioase care nu au nicio urmă de logică, sau cu halucinații din zona conspirațiilor (de la cipurile din sucuri la piramidele încă nefolosite la persoana din „o altă specie, în niciun caz o specie umană” pe care a întâlnit-o la ONU) spuse pe un ton savant care este complet disonant cu mesajul transmis.
Personal îmi amintește de Sergiu Nicolaescu ca statură și intonație, iar Nicolaescu a fost carismatic, însă această explicație s-ar aplica doar oamenilor din generația mea sau mai bătrâni, nu și tinerilor care, totuși, rezonează cu personajul Georgescu.
Celălalt personaj de care îmi amintește, la nivel de discurs, este Lorin Fortuna, acel „maestru” al teoriilor conspirației.
Dincolo de elementul de extremă dreapta din „politica” lui Georgescu, dacă putem să îi spunem așa, de aprecierile la adresa lui Codreanu sau Ion Antonescu, mi se pare ca este multă „gândire magică” – în sensul cel mai strict al cuvântului – în ceea ce oferă adepților săi. Ori asta cu siguranță nu poate fi oferit de un partid, cel puțin nu într-o manieră atât de transparentă.
Ruxandra Hurezean: Cum ar trebui să îi răspundem unui alegător care spune: „Nu mă interesează ideologia lor, vreau să-i pedepsesc pe cei care au guvernat”? Când devine votul de protest susținere pentru schimbarea regulilor democratice?
Raul Cârstocea: Pentru mine, aceasta nu este o întrebare ipotetică, ci una cu care m-am confruntat în perioada premergătoare alegerilor prezidențiale din 2024 – și mai ales în intervalul dinaintea celui de-al doilea tur de scrutin, cel care a fost în cele din urmă anulat.
În Irlanda, mulți dintre șoferii de taxi sunt români, iar în acele zile acesta era singurul subiect de conversație care îi interesa; uneori, chiar înainte să mă urc în mașină – întrucât aplicațiile le afișau numele meu, se așteptau deja să întâlnească un român. Revenind la răspunsul anterior, referitor la Călin Georgescu, precum și la o discuție anterioară despre mobilizarea electorală a românilor din diaspora, situația a fost absolut fascinantă: nu mai existau discuții banale, de complezență, despre fotbal, vacanțe sau bani; totul gravita în jurul alegerilor. Iar componenta de protest – pe care ați menționat-o și dumneavoastră într-o întrebare anterioară – era cât se poate de vizibilă în sprijinul pe care acești șoferi de taxi îl acordau partidului AUR sau lui Georgescu. De altfel, cu o singură excepție, toți intenționau să-l voteze pe Georgescu în acel al doilea tur de scrutin care până la urmă nu a mai avut loc.
Am ales întotdeauna să intru în discuție cu ei, în loc să îmi spun că oricum nu contează, nu o să le schimb eu părerea, deci de ce să îmi pierd vremea. Poate în 20% din cazuri – dacă sunt foarte optimist – am reușit măcar să strecor o urmă de îndoială în convingerile lor că ideologia propusă de aceste partide ar fi o idee bună, sau că ideologia în sine nu contează, atâta timp cât pot „pedepsi” actuala guvernare.
Pentru mine, importanța democrației și a votului își are rădăcinile în experiența trăită în timpul regimului Ceaușescu, când votul exista formal, dar nu avea nicio valoare. Acest argument rezonează cu românii – chiar și cu cei care nu au trăit acele vremuri – așa că îi îndemnam să-și imagineze o situație în care, deși ar fi la fel de dezamăgiți sau deziluzionați de cei de la guvernare, nu ar avea niciun cuvânt de spus și nicio posibilitate de a schimba ceva. Acesta este, de obicei, răspunsul meu pentru cei care susțin că democrația nu este importantă atâta timp cât „lucrurile merg prost”, iar „politicienii sunt oricum cu toții corupți”.
Atunci când erau dispuși să mă asculte în loc să mă contrazică imediat, discutam și despre legăturile unor politicieni și partide din România cu Federația Rusă – lucru care, în opinia mea, nu prea se potrivește cu naționalismul românesc –, iar uneori le vorbeam și despre istoria relațiilor româno-ruse în epoca modernă.
În puținele dăți în care am reușit să-i fac să reflecteze la aceste aspecte, bănuiesc că o parte din „legitimitatea” pe care o poate invoca profesia mea a jucat un rol („dom’le, poate așa o fi, mata știi mai bine, doar ai studiat chestiile astea”).
Dar știm cu toții că de cele mai multe ori orice român (și, în special, orice taximetrist român) cunoaște istoria mult mai bine decât toți istoricii laolaltă.
Cum putem apăra democrația
Ruxandra Hurezean: Ce poate face săptămâna viitoare un cetățean care vrea să apere democrația, dar nu are influență politică și nu dorește să intre într-un partid?
Raul Cârstocea: Această întrebare îmi aduce aminte de bancul cu credinciosul care se roagă la Dumnezeu în fiecare zi să câștige la loterie. După ani și ani, exasperat că nu a câștigat niciodată, Îl întreabă pe Dumnezeu de ce nu i-a ascultat niciodată singura dorință. Iar o voce de sus îi răspunde: „dar te-ai gândit vreodată să-ți cumperi un bilet la loterie?”.
Cred că un cetățean care dorește să apere democrația dar nu este dispus să se implice în politică se află într-o situație oarecum similară: democrația este un fenomen politic, iar dacă vrem să o apărăm, trebuie să fim și noi implicați politic.
Dacă cineva nu dorește să se înscrie într-un partid politic, evenimentele recente din Serbia au arătat cum o mișcare studențească de protest se poate transforma într-o forță politică (nu i-aș spune chiar partid „listei studenților”) capabilă să înlăture un regim populist de dreapta bine înrădăcinat.
A fi implicat politic și a apăra democrația nu înseamnă doar a face politică de partid, ci presupune exercitarea libertăților fundamentale – de exprimare, de asociere – pe care democrația ni le garantează și pe care, de prea multe ori, le considerăm de la sine înțelese.
În ceea ce mă privește, îmi exercit apărarea democrației nu prin implicarea în vreun partid, ci prin profesia mea, precum și prin alte cursuri și seminare care depășesc cadrul sălii de clasă, adresându-se și altor persoane, nu doar studenților mei. Având în vedere domeniile în care m-am specializat (naționalism, fascism, Holocaust), îmi place să cred că întreaga mea activitate are o dimensiune legată de drepturile omului și vizează promovarea cetățeniei democratice.
Poate cea mai simplă formă de apărare a democrației – la care oricine poate recurge (deși adesea nu o facem) – este să luăm atitudine: de exemplu să spunem ceva, să contestăm, să ne opunem de fiecare dată când acel prieten mai în vârstă sau acea rudă enervantă folosește în mod nonșalant acei termeni rasiști bine-cunoscuți la adresa romilor sau a evreilor (pentru a da doar două exemple frecvente în România) și să insistăm pe folosirea termenilor corecți; sau să vorbim cu cei care își exprimă zgomotos contestarea sau opoziția față de democrație – chiar dacă ei sunt gălăgioși iar discuția care rezultă riscă adesea să fie neplăcută. Pare puțin, dar nu e.
A păstra tăcerea este adesea mai ușor și mai comod. Parafrazându-l pe Elie Wiesel: „tăcerea ajută întotdeauna asupritorul, niciodată pe cel asuprit”.
Democrația este un sistem fragil și, mult prea des, este „luată de bună”, considerată ca ceva de la sine înțeles; dacă suntem conștienți de acest lucru – precum și de care sunt alternativele – am putea fi mai predispuși să acționăm pentru a o apăra.
În partea a doua a discuției, vorbim despre „România – o țară pe care, ca diasporean, alegi, zi de zi, să o lași în urmă”.
