O fabuloasă expoziție a Muzeului Național de Artă din Timișoara (MNArT), cu titlul Fragilitatea eternului. De la Pompei la Grand Tour până astăzi, deschisă până în 3 mai 2026, l-a adus în lumină pe Zsigmond Ormós, demnitar al Banatului, călător, colecționar de artă, personalitate a secolului al XIX-lea căruia i se datorează o mare parte din colecția Muzeului de Artă și din colecțiile Muzeului Național al Banatului.
Expoziția mi-a inspirat mai multe întrebări despre percepția lui Ormós în memoria orașului căruia i-a dăruit atât de mult. Câți timișoreni printre cei de limbă română știu cine a fost Zsigmond Ormós, ce a făcut pentru oraș și pentru Banat, cum este păstrată imaginea sa în memoria comunității, sunt doar câteva dintre întrebările pentru care nu avem sondaje pentru a răspunde cu cifre. Dar sunt câteva aspecte empirice care merită investigate: monumentul său funerar, o stradă cu numele său, monumentele publice.
Fostul prim-comite al Comitatului Timiș și al orașului liber Regal Timișoara, investit în 1871, membru pe viață al Parlamentului Ungar, precum și membru coresponent al Academiei ungare de știință, și-a donat prin testament întreaga colecție de artă, arheologie, numismatică, antichități diverse, obiecte de teracotă napolitane, porțelan vienez, arme, picturi, fotografii, cărți și manuscrise, pietre prețioase Muzeului Timișoarei pe care el însuși l-a înființat în 1877, instituție pentru care a colectat, ca președinte al Asociației și Societății Muzeelor din Ungaria de Sud, numeroase obiecte, precum și sumele necesare pentru construirea unei clădiri adecvate.
János Szekernyés spune despre Ormós că a fost „cea mai proeminentă personalitate a regiunii care se întinde de la Mureș până la Dunărea de Jos, politicianul, funcționarul public, criticul literar, colecționarul de artă și istoricul de artă care a fondat o serie de instituții culturale”.
Ce urmă lasă un vizionar
La una dintre intrările Muzeului de Artă este gravat pe paviment numele lui Zsigmond Ormós (1813–1894). Greu de estimat câți timișoreni știu cine este acest renascentist târziu plonjat în iluminism, care și-a descoperit vocația culturală după ce a fost expulzat din viața politică, închis între zidurile fortăreței Timișoara după înfrângerea Revoluției de la 1848 în care s-a implicat ca deputat al parlamentului ungar, amnistiat în 1850 și urmărit încă mulți ani după amnistie.
Au apărut în limba maghiară multe studii, articole și volume despre Zsigmond Ormós. Ziariștii din Timișoara au hărnicit în presa românească să facă cunoscută această figură vizionară a Banatului, mai ales cu prilejul unor expoziții sau comemorări. Traducerea în limba română a vastei sale opere de istorie, arheologie, literatură, traduceri, eseuri științifice etc., multe volume fiind tipărite la Timișoara, întârzie însă. Unul dintre romanele sale, A banya sziklája (Piatra Babei), este inspirat din ruralul românesc, dar nici acesta nu este tradus.
Istoria presei bănățene ar trebui să rețină că lui Ormós i se datorează fondarea primului ziar în limba maghiară cu sediul în Timișoara în 1872, Temesi Lapok (Foile timișene), care și-a schimbat numele în Dél-Magyarországi Lapok (Foile Ungariei de Sud), publicație cu viață lungă, existentă până în 1920. Adesea, Temesvári Hirlap (Jurnalul timișorean) este menționat ca prima publicație maghiară, dar acesta a apărut mai târziu.
Sursele istorice arată că Zsigmond Ormós a plătit personal cei 10.000 de forinți necesari pentru autorizarea publicației Temesi Lapok, a adus peste 400 de abonați și a publicat sistematic articole și rapoarte ale organizației muzeale conduse de el.
Moștenirea de aur: Muzeul Timișoarei
Călătoriile culturale ale lui Ormós în Germania, Austria, Franța, Italia, un autoexil început în 1857, cu finanțarea obținută prin vânzarea proprietăților pe care le deținea în Banat, i-au marcat definitiv formația. Avea o cultură clasică solidă, dar interesul pentru istorie și pentru artă s-a consolidat în aceste călătorii.
Colecția sa arheologică s-a conturat în timpul șederii la Napoli și la Pompei, unde a făcut vizite cunoscute ca Grand Tour, o ofertă turistică de mare noutate a italienilor care revizuiau în acele vremuri metodele de cercetare arheologică. A achiziționat în acei ani, 1865 și 1872, numeroase artefacte, cópii în argilă, gips sau bronz ale obiectelor descoperite la Pompei sau expuse în mari muzee.
„În toamna anului 1865, cursul vieții mele pe care, cu mici excepții, l-am urmat după evenimente notabile din 1848-1849, s-a schimbat din nou”, mărturisește în prefața studiului Pompeji romjai (Ruinele Pompeiului) publicată în 1879 la Timișoara, lucrare scrisă „sub impresia vie a celor văzute și auzite”.
Reîntors în Timișoara, Ormós imaginează un proiect amplu care include fondarea unei asociații arheologice, inexistente până atunci, a unui buletin de specialitate, precum și a unui muzeu. Pune bazele Asociației de Istorie și Arheologie a Ungariei de Sud și începe o activitate amplă de colectă, pentru a îmbogăți donația propriei sale colecții.
Aflăm de la Filip Petcu, directorul MNArT, că Ormós își actualiza la fiecare nouă achiziție testamentul prin care a lăsat uriașa sa colecție muzeului. În 1893, cu un an înainte de deces, donația sa număra peste 3700 de piese. De altfel, influențat de arheologii întâlniți la săpăturile de la Pompei, mai cu seamă de Giuseppe Fiorelli pe care îl admira, și-a inventariat cu rigoare științifică, cu metoda colecția în catalogul din 1874, adăugit în 1888.
În catalogul din 1888 el descrie în manieră clasică componența colecției: „153 picturi din secolele XV-XIX, 36 acuarele, 41 miniaturi din secolele XVIII-XIX, 48 desene, 112 gravuri, 49 obiecte din porţelan, 26 lucrări din metal, 8 obiecte din sticlă, 9 tapiserii, 200 fotografii, 80 cărţi şi albume de artă, fiecare obiect fiind publicat cu o fişă analitică de evidenţă, în total 598 numere de catalog, cu autor, subiect, tehnică, dimensiuni, provenienţă, date biografice ale artistului şi consideraţii stilistice”, cum consemnează muzeograful Marius Cornea într-un studiu.
Inițial, piesele au fost parțial expuse în palatul episcopal al diocezei catolice, o locație provizorie până la construirea unei clădiri adecvate pe locul fostei case Wellauer, de pe strada Lonovics, azi str. Augustin Pacha. Clădirea în stil neorenascentist german a fost ridicată după planurile arhitectului Jakab Klein.
Inaugurat în august 1891, așa cum este consemnat pe placa de marmură din holul principal, Muzeul Timișoarei s-a dovedit neîncăpător încă de la deschidere. Ormós era deja suferind, unele consemnări ale timpului îi marchează absența de la ceremonie. Dar visul său urmărit cu ambiție și pragmatism se împlinise.
Sute de picturi, mii de obiecte, cărți, monede și manuscrise reprezintă azi un patrimoniu de mare preț al Muzeului de Artă și al Muzeului Banatului. Clădirea de pe strada Pacha este acum sediul Bibliotecii Academiei, Filiala Timișoara. Colecțiile Ormós sunt găzduite azi în sediile muzeelor timișorene, Palatul baroc și Castelul Huniazilor.
Pe urmele mormântului furat
Bolnav și slăbit la 81 de ani, Zsigmond Ormós se stinge fără urmași direcți la Budapesta, la Institutul psihiatric Schwartzer, unde fusese dus pentru îngrijiri. O relatare din 6 noiembrie 1894 din Pesti Hirlap dezvăluie tragica deteriorare a sănătății sale mintale, care îl obligase să se retragă din viața publică de peste cinci ani. Moare la Budapesta și este adus la Timișoara pentru a fi condus pe ultimul drum de familie și de notabilitățile orașului.
„Sicriul a fost adus azi noapte cu făclii din locuința sa din cartierul Iosefin la sediul județului drapat luxos în doliu”, nota Pesti Hirlap (Jurnalul Pestei) în ediția din 22 noiembrie 1894. Mulți oameni din județ și din oraș au venit să-l vadă, iar numărul coroanelor a atins câteva sute.
Înmormântarea a avut loc în după-amiaza aceleiași zile. Au fost prezenți, spune Pesti Hirlap consultat în colecția Arcanum, Péter, fratele lui Ormós, fost viceprefect al Aradului, primarul Telbisz, generalul Waldstatter, numeroși parlamentari și fețe bisericești, delegați din comitat și din Budapesta. Au ținut discursuri notarii publici Károly Máyer din partea județului și József Geml, viitor primar, din partea orașului. Predica funerară a fost oficiată de episcopul catolic József Németh.
Știm din alte surse că obeliscul din granit cenușiu din cimitirul catolic din Timișoara din Calea Lipovei, cunoscut după Revoluția din 1989 sub numele de Cimitirul Eroilor, a fost dăruit de municipalitate. În afară de numele său însoțit de demnitățile din timpul vieții, a fost gravat de prietenul său, János Bibel, un epitaf în limba maghiară, care în traducere ar suna așa: „Slavă, putere, bucurii, speranțe / Ca niște vise trecătoare vin și pleacă / Și rătăcitorul pământean nu-și poate găsi odihna / Decât în umbra dulce a semnului mântuitor”.
Am pornit în căutarea monumentului, ghidată de detaliile oferite de istoricul de artă Szekernés și de indicațiile date de doamna Dorothea Momir: apropierea de Capela Schlauch, de mormintele somptuoase ale celei mai bogate familii de morari din secolele trecute, Prochaska, și la un rând distanță de impunătorul mormânt al primarului Telbisz.
Împrejmuit de un gard de fier forjat, probabil original, obeliscul nu consemnează pe nicio latură numele lui Zsigmond Ormós, ci doar mai multe nume din familiile Grigore, Timișan, Preda, Pegulescu. Primul înmormântat aici datează din anul 1980, cu aproape un secol după moartea lui Ormós. Cel mai recent înhumat e datat din 2019.
Singurul indiciu rămas pe soclul obeliscului este epitaful care figura inițial pe fața monumentului, dar soclul a fost întors, așa că e abia vizibil pe spatele soclului, obturat de gard.
János Szekernyés a reconstituit acest abuz care dezonorează Timișoara, fiindcă existau chiar în anii ’80, în timpul comunismului, reglementări împotriva denaturării monumentelor funerare ale unor personalități. „Osemintele sale au fost aruncate din criptă, în care unul dintre directorii adjuncți ai companiei de administrare a orașului – care supraveghea și îngrijea și cimitirele – își îngropase socrul prin intruziune. Protestele și încercările de intervenție au fost ineficiente în anii întunecați ai dictaturii național-comuniste”, notează istoricul. Un șef-adjunct la IGOT, cum se numea pe atunci întreprinderea de gospodărire a orașului, și-a însușit monumentul care celebra memoria lui Ormós.
Furtul nu a intrat în atenția niciunei administrații de după 1990, deci abuzul nu a fost îndreptat. O placă adiacentă este obligatoriu să fie pusă pe monumentul cu care Timișoara l-a onorat pe unul dintre oamenii săi de seamă.
În anul 2014, bustul său realizat de sculptorul Szakáts Béla a fost plasat pe Aleea personalităților din Parcul Central „Anton Scudier”.
Nu există o stradă cu numele fondatorului muzeului, ci doar Intrarea Ormós Zsigmond, o stradelă de legătură, complet nelocuită, care traversează parcul Castelului Huniazilor.
(Sursa imagine deschidere: Arhiva MNArT)
Urmăriți canalul „PRESShub” pe WhatsApp. Cele mai importante știri ale zilei sunt disponibile aici
Urmăriți canalul „PRESShub” pe Telegram
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
