Nu ştiu, acum, la ce anume pot să mă aştept de luni încolo. Să mă întreb, oare, câţi dintre noi vor avea „dosar bun” şi „origine sănătoasă” ca să meargă mai departe? Să mă întreb ce o să însemne „mai departe” şi în ce măsură vom mai avea ca reper valorile democratice? Sau dacă ne vom mai putea bucura de toate drepturile? Să mă tem că fiecare femeie din ţara asta ar putea fi nu doar supusă, ci „stăpânită”?
George Simion şi unii dintre colegii lui de partid au făcut declaraţii publice cel puţin inadecvate despre femei. Din unele dintre acestea, nu reieşea decât că femeia ar fi o piesă de mobilier, fără suflet, fără intelect şi fără drepturi şi care, dacă situaţia o impune, se poate chiar bucura dacă e bătută de partenerul de viaţă, căci măcar este „al ei”, bărbatul ei. Ca un om care s-a temut toată viaţa de violenţă, fizică şi verbală, mă întreb cum de este posibil ca declaraţii de genul „Te agresez sexual, scroafo!”, aşa cum a ameninţat Simion, în Parlamentul României, sau „O femeie adevărată caută un tată, un bărbat care să o stăpânească”, cum a afirmat Mihail Neamţu să nu trezească, în susţinătorii AUR, dacă nu revoltă, măcar o urmă de tristeţe, o frică? Datele Inspectoratului General de Poliţie arată că, în 2024, au fost emise 13.000 de ordine de protecţie, dar şi că numărul cazurilor de violenţă în familie a crescut cu 35% faţă de 2019. Nu pot să nu mă întreb ce s-ar putea întâmpla cu victimele care au, totuşi, curajul să vorbească, să depună plângeri, care îndrăznesc să se apare, în eventualitatea în care ţara asta schimbă dramatic regimul. Ce se va întâmpla cu o fetiţă, cu o tânără, cu o soră, cu o mamă care nu mai vrea să fie „stăpânită”, umilită, bătută? Căci presupun că nu vom mai putea să vorbim deschis despre politici publice care să pună în dezbatere problema violenţei împotriva femeilor.
Mă întreb şi cum va arăta presa, o presă oricum extrem de vulnerabilă, extrem de fragilizată în ultimii ani, dar cu oazele ei de speranţă, cu redacţii-insulă, în care jurnaliştii documentează săptămâni, luni şi chiar ani subiecte de interes public. Potrivit raportului anual publicat de asociaţia Reporteri fără frontiere (Reporters sans frontières)la începutul acestei luni, în România, în 2024, „siguranța jurnaliștilor rămâne un motiv de îngrijorare, aceștia fiind adeseori ținta atacurilor, amenințărilor și a intimidării”. Chiar şi aşa stând lucrurile, există oameni de bună credinţă care, în ciuda tuturor ostilităţilor, monitorizează guvernanţii, informează corect cetăţenii, îşi fac meseria onest tocmai din dorinţa de a avea o democraţie funcţională şi o presă liberă.
Există motive reale de îngrijorare, nu cred că are rost să subevaluăm contextul. Nu-mi amintesc de altă situaţie politică atât de tensionată, în perioada postdecembristă. Şi ştiu bine că au mai existat alegeri care au rămas, în mentalul colectiv, ca momente în care a fost ales răul cel mai mic. Şi mai ştiu şi că România este, acum, membru plin în cea mai mare, cea mai civilizată, cea mai puternică din punct de vedere economic şi al valorilor democratice construcţie europeană. Alegerea de duminică ţine, însă, nu doar de o preferinţă politică, de o doctrină, cred că ţine mai ales de cine suntem ca oameni, de cum vrem să arate fiecare dintre zilele noastre, de modul în care muncim pentru visurile noastre, de felul în care ne atinge, dacă ne atinge o nedreptate, o cruzime de lângă noi.
Din noaptea primului tur al acestor alegeri prezidenţiale, mă tot gândesc la Ordinul Linguriţei, descris de scriitorul Amos Oz. Acesta spune că atunci când asistăm la o catastrofă, de exemplu, la o explozie, în cazul în care nu fugim de lângă aceasta şi nu ne limităm doar la a ne simţi revoltaţi, este posibil să simţim dorinţa de a ajuta. Doar că este foarte probabil să nu avem la noi nici găleată, nici pahar ca să încercăm să stingem focul. Dar putem aduce o linguriţă. „Da, ştiu că o linguriţă e mică, iar focul e imens, dar suntem milioane de oameni, şi fiecare are o linguriţă”, scrie Amos Oz. Linguriţa fiecăruia dintre noi este buletinul nostru de vot. Putem stinge focul, ştiu că putem. Şi o putem folosi pentru a ne trezi şi de luni încolo într-o democraţie chiar dacă fragilă ca o coajă de ou, măcar funcţională. Sunt cumva egoistă atunci când vine vorba despre libertatea mea, pentru că nu am luat-o niciodată ca pe ceva de la sine înţeles. Sunt perfect conştientă de ceea ce am putea să pierdem. Am la mine o linguriţă pentru libertate, pentru că-mi doresc un mâine care să-mi aparţină, care să fie al meu, de care să mă pot bucura, în care să pot încă visa şi iubi.
Citește și: Femeile vor decide duminică cine va fi președintele țării
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
