4 din 5 stele doar pentru regie
Ultimul gong al stagiunii Operei Naționale București a bătut pentru o premieră, Lakmé de Léo Delibes, libret de Edmond Gondinet și Philippe Gille, pentru realizarea căreia a fost invitat regizorul Andrei Șerban. Un titan în lumea operei, nu numai a teatrului. Sau poate mai colos în operă decât în teatru, dar e doar nuanță de interpretare și preferințe. Ce-i drept există și o realitate aici, ținând cont că montările sale în marile opere din lume au fost ținute cu zecile de ani. Tocmai anul acesta, legendara producție Turandot de G. Puccini de la Royal Ballet and Opera, din Londra, a fost reluată după 42 de ani de când a primit botezul. Zeci de distribuții și sute de mii (Hello!) de spectatori s-au bucurat de ea și tot nu ne-am săturat.
India britanică în secolul al XIX-lea: Nilakantha, un preot brahman, este hotărât să se răzvrătească împotriva britanicilor ocupanți, care i-au interzis să-și practice religia. Fiica sa, Lakmé, îl întâlnește pe ofițerul britanic Gérald și este imediat atrasă de el. Nilakantha vrea să-și împiedice fiica să se îndrăgostească de un soldat britanic, îl atrage într-o capcană pe Gérald și îl rănește grav. Gérald se ascunde în pădure, unde își revine și este îngrijit de Lakmé. În timp ce Lakmé e la un izvor sacru să ia apă pentru a le binecuvânta dragostea, apare prietenul lui Gérald, Frederic. El îi amintește lui Gérald că a fost trimis într-o nouă misiune. Gérald știe că trebuie să-și îndeplinească obligațiile și să o lase în urmă pe Lakmé. Simțind că este pe cale să-l piardă pe Gérald, Lakmé găsește o floare otrăvitoare și o înghite. Ea moare în brațele lui Gérald, sub privirile tatălui ei.
Opera a fost compusă într-un punct de maxim romantism al sfârșitului de secol 19. Cu elemente specifice cum ar fi o locație exotică, o figură preoțească fanatică, ritualurile păgâne misterioase ale hindușilor, flora fermecătoare și noutatea bizară a englezilor coloniali. Intriga se bazează pe conflictele resimțite de ambii îndrăgostiți.
Dragostea în vremea războiului
Întorcându-ne la premiera noastră, Andrei Șerban nu s-a dezmințit. Tiparul său creativ implică prezentul. Societatea și politica. Cum e și normal. Cei care spun că nu trebuie să le amesteci nu știu ce e cultura, artele, în general. Cum spunea marea Stella Adler: artiștii au datoria fundamentală de a fi conștienți politic și social.
Regizorul a pariat totul pe contradicția dintre vizual și eterica muzică a lui Delibes. Muzica care sună aproape ireal, melodii înălțătoare, asemănătoare cântecului de păsări (partida de lemne), armonii romantice, orchestrație luxuriantă provocatoare de stări onirice (coarde, glissandi și arpegii harpă), percuțiile care presară praf de stele și un vizual total lipsit de culoare.
Pornind chiar de la acțiunea operei care se desfășoară pe fondul unor intense confruntări coloniale, regizorul sare perioada, combină atemporalitatea cu prezentul și eternul, atrăgând atenția că nimic nu crește la umbra conflictelor militare, cu atât mai puțin sentimentele omenești. Ca o scurtă paranteză, universul operei, dintotdeauna, este plin de povești de dragoste consumate în timpuri eroice, iubiri, destine sfârșite tragic exact din cauza exercitării puterii. Iar această preocupare: ce facem cu viețile noastre?, s-a reflectat și în conceptele regizorale despre care am relatat: Giulio Cesare in Egitto de G. F. Händel sau Aida de G. Verdi la Londra și la Munchen sau baletul Giselle reimaginat de Akram Khan.
De cum te așezi pe scaun ești pus să privești toată acțiunea prin gaura lăsată de explozia unei bombe, ca un portal. E și o senzație ciudată, să nu zic sinistră, că trebuie să accepți să vezi opera ca un film proiectat printre dărâmături. Prin urmare, decorul ales este post apocaliptic, în mijlocul scenei tronează o oază, sub forma unui pavilion de grădină botanică, o minune între ruine, munții de cenușă și ziduri de buncăr. Scenografia, deși cam expediată, te trimite cu gândul la distrugerea de la Palmira, templul lui Baal Shamin. De fapt, nu numai. Distrugere, în general.
Costumele au perioadă nedefinită, dominant în culori și nuanțe reci, fade, uniforme militare și paramilitare iar pentru personajele principale, Lakmé și Gérald, s-au ales ca simbolistică cromatică albul și bejul. O atmosferă gotică, apăsătoare, în care predomină griul, culorile terne și luminile reci, cu câteva schimbări care au punctat momentele importante. Imaginea soldatului revine permanent de-a lungul spectacolului. Altarul este simplu, o cutie iluminată. Nu lipsesc simbolurile brahmane, elefantul, să nu uităm de imnul Blanche Dourga, pâle Siva, și, cu expunere chiar obsesivă, imaginea lunetistului devenită la rându-i iconografie. O atenționare, să nu fie aceasta ultima imagine pe care o vom mai vedea.
Există, pentru mine, un moment superb cadrat, încărcat, finalul. Moartea. Mi-a adus aminte de Ofelia, tabloul pictat de John Everett Millais.
Sentimentelor și frământărilor celor doi îndrăgostiți Andrei Șerban le dă formă prin introducerea dublurilor, inclusiv introducerea surorilor lui Lakmé, ca dansatori. Conceptul coregrafic merge pe pas de deux-uri neoclasice când e vorba de efuziunile celor doi îndrăgostiți și pe solo-uri cu elemente brutalist contemporane când e vorba de frământări, zbucium interior. Cumva, logic, chiar dacă, totuși, simplist. Însă, binevenit, să nu uităm că, în fapt, Delibes e mai faimos pentru muzica sa de balet.
Și să nu uit de licența recitativelor în engleză, un tribut adus lui Eugène Ionesco, Cântăreața cheală. Absurditatea acestei lumi este creată de oameni, nu de plante sau animale.
Intervenția a fost maximă. Coliziunea va fi cu acel loc comun din mintea fiecăruia. Montările acestei opere, în general, au mers pe reprezentarea colorat oriental-exotică. Așa a și fost compusă, cu acele tipare orientale în minte. Inclusiv în concerte, când cântă Duetul florilor, soprana și mezzo apar în rochii colorate, cu motive florale. Deși regizorul nu o făcut o montare pentru un public mai tânăr, simt că nici nu crede în prostia asta, ci pentru un public tânăr în gândire, empatic, s-ar putea totuși să nu meargă chiar la țintă, pentru că în operă tonul face muzica.
Și aici, am avut, una peste alta, singura problemă.
Din fosă, orchestra și-a făcut onorabil treaba cu un plus pentru partida de lemne. Chiar dacă exprimarea a fost ușor liniară, nu întotdeauna la înălțimea bogăției armonicelor acestei opere, un lucru e clar, a slujit corect scena.
Pe scenă, însă, rareori mi s-a întâmplat să fiu martora unei asemenea inadecvări, să fiu blândă. Soprana Monica Luca, în rolul lui Lakmé, fără coloratură, volum, registre. Tușele de culoare au venit în duete, dar de la ceilalți, Mallika, Mihaela Ișpan în Dôme Épais sau Alexandru Badea în C’est le dieu de la jeunesse. Mai multe puncte i-am dat la mișcarea scenică și actorie, de unde deduc că Șerban e un mai bun profesor decât cel de canto. Nu știu ce roluri a mai interpretat până acum, n-am mai trecut demult pe la ONB, dar, iată, un motiv să trec din nou pe on hold. Gérald a fost tenorul Alexandru Badea, departe de zilele sale de glorie, dar cu același timbru catifelat. Dintre personajele secundare, Leonard Bernad în rolul lui Nilakantha a mai salvat seara. Un bas convingător și bine intrat în rol. Fără excese, cvartetul britanic a făcut față provocărilor actoricești. În deschidere, corul părea că va fi o revelație, după care a trecut în zona aceea de stridență și când era, și când nu era necesar. Prin definiție, franceza trebuie să sune rotund, să fie înțeleasă, compozitorii s-au bazat pe rotunjimile fonetice chiar mai mult decât au făcut-o italienii. Nu zic că de-asta s-au împiedicat și au compus mai puțin, pentru aceeași perioadă, dar ei se considerau doar în concurență cu poeții/scriitorii francezi.
Dirijor: Tiberiu Soare, (Lakmé) Monica Luca, (Gérald ) Alexandru Badea, (Nilakantha) Leonard Bernad, (Frédéric) Alexandru Constantin, (Mallika) Mihaela Ișpan, (Ellen) Cristina Eremia, (Hadji) Liviu Indricău, (Mistress Bentson) Sorana Negrea, (Rose) Stanca Maria Manoleanu, (Dublul lui Lakmé) Maria Gogonea, (Surorile lui Lakmé) Andrada Corlat, Serin Jemaa, Alexandra Sârbei și Alexandra Stroe, Orchestra și Corul Operei Naționale București.
(FOTO: Dana Cristescu)
