Articol scris de Max Mihailovici
De mai bine de trei decenii, o fâșie îngustă de pământ plasată de-a lungul Nistrului și prinsă între Republica Moldova și Ucraina, este cunoscută ca una dintre cele mai stranii entități politice din lume. Cu o populație de aproximativ 300.000 de locuitori, Transnistria funcționează ca un stat, desi nu este recunoscut de nimeni, nici măcar de Rusia, care încă de la apariția sa, menține acolo un contingent militar. Clădirea care găzduiește Sovietul Suprem în capitala Transnistriei are, încă, simbolurile sovietice arborate alături de drapele rusești. Economia acestui „stat” este monopolizată de un conglomerat economic denumit Sheriff, a cărui echipă de fotbal a învins, cândva, echipa Real Madrid. Iar acum, pe măsură ce Kremlinul începe să distribuie în masă pașapoarte rusești, regiunea riscă să devină un nou front al războiului din Ucraina.
În spațiul postsovietic, conflictele separatiste nerezolvate sunt deosebit de frecvente, de la Osetia de Sud și Abhazia, în Georgia, până la Donbas, în Ucraina. Cele mai multe sunt și instabile. Transnistria însă, deși complet separată teritorial de Rusia, a supraviețuit atât de mult deoarece statu-quo-ul său a fost o combinație neobișnuită de interese, acceptabilă pentru puterile implicate în regiune. Pentru Rusia, Transnistria oferă un punct de sprijin la marginea Europei, cu costuri reduse. Pentru Republica Moldova, din care face Transnistria face parte juridic, reintegrarea sa presupunea costuri politice prea mari. Pentru Ucraina și Occident, este o problemă secundară care, însă, trebuia ținută sub control și nicidecum nu trebuie inflamată.
Acum, acest calm straniu începe să se destrame. Transnistria se află în al patrulea an al unui război care îi slăbește protectorul rus și modifică treptat raporturile de forță din regiune. Un element esențial al acestei ecuații este că Transnistria găzduiește nu doar un contingent rusesc la granița Ucrainei, ci și un depozit de muniții atât de mare încât detonarea sa ar avea, potrivit estimărilor invocate, un potențial distructiv mai mare decât exploziile de la Hiroshima și Nagasaki la un loc, care ar afecta milioane de oameni. Chiar dacă un asemenea scenariu nu s-ar materializa niciodată, simpla amenințare a sabotării acestui depozit de către Rusia reprezintă încă un instrument de ambiguitate strategică, coerciție și presiune psihologică asupra Europei.
În plus, economia regiunii este o bombă cu ceas. În pofida orientării sale pro-Kremlin, războiul a avut un efect puternic care a crescut gradul său de dependență de Uniunea Europeană și de Ucraina, atât pe partea de exporturi cât și pe partea de importuri. Rezultatul acestor evoluții se reflect într-o ordine politică tot mai fragilă, sfâșiată, pe de o parte, de interesele elitelor locale din jurul conglomeratului Sheriff care urmăresc conservarea actualului status quo al Transnistriei cu orice preț, iar pe de altă parte, de interesele adepților unei linii dure, aliniați Kremlinului, care împing regiunea spre o confruntare mai profundă.
Mai presus de toate, asistăm la evoluții care amintesc de ceea ce s-a întâmplat în Donbas, în estul Ucrainei. Un prim semnal a venit în aprilie, din partea lui Șoigu, care a declarat că Rusia va face „tot ce îi stă în putere” pentru a-i apăra pe vorbitorii de limbă rusă din Transnistria, prezentați drept amenințați. Acum însă, Putin a promulgat un act normativ care, în esență, deschide calea acordării în masă a cetățeniei ruse către locuitorii Transnistriei. Familiarizat cu această strategie, Zelenski a avut o declarație de presă neobișnuit de tranșantă, sugerând că în Transnistria se pregătește o viitoare operațiune, vorbind despre „un răspuns coordonat cu Republica Moldova” și despre așteptarea unor „propuneri din partea serviciilor speciale ucrainene”. Este prima sa declarație publică de acest fel privind o posibilă acțiune în Transnistria care sugerează că Ucraina nu mai consideră regiunea ca o simplă sursă de complicații, ci ca o amenințare reală.
Originile Transnistriei se regăsesc în trecut, în modalitatea de tranșare a frontierelor imperiale care a modelat o mare parte a Europei de Est. Teritoriul de la est de Nistru a fost cucerit de Ecaterina cea Mare de la otomani în 1792, însă a căpătat conturul său modern abia după unirea Basarabiei cu România, în 1918, la începutul Războiului Civil Rus. Moscova nu a recunoscut niciodată această unire și a creat în interiorul Ucrainei sovietice, în 1924, o republică autonomă moldovenească. Astfel s-a născut „Transnistria” care este în esență, o revendicare teritorială împotriva României, deghizată într-o entitate administrativă.
Această revendicare s-a materializat în 1940, când Uniunea Sovietică a anexat ilegal Basarabia în baza Pactului Molotov–Ribbentrop încheiat cu Germania nazistă. Moscova a unit partea centrală a Basarabiei cu Transnistria pentru a crea Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, apoi a remodelat regiunea prin instrumentele consacrate ale puterii sovietice: deportări, inginerie demografică și frontiere arbitrare, menite să facă desprinderea de Moscova cât mai costisitoare. Totodată, cea mai mare parte a industriei grele și a infrastructurii energetice a Moldovei sovietice a fost concentrată în Transnistria, cu populația sa majoritar slavă, alături de depozitul de la Cobasna, care adăpostește 20.000 de tone de muniții.
Pe măsură ce URSS se destrăma, Chișinăul a căutat o apropiere de România, cu care împărtășea legături etnice, în detrimentul Moscovei. Elitele locale transnistrene au perceput însă această orientare ca pe o amenințare directă la adresa controlului lor asupra vastelor resurse ale regiunii și asupra depozitului de la Cobasna. Acestea au beneficiat de sprijinul Armatei a 14-a, loială Moscovei. Astfel, atunci când Republica Moldova și-a declarat independența, în 1991, nu a fost posibil să își exercite suveranitatea asupra Transnistriei, o realitate confirmată de scurtul război din 1992 purtat împotriva forțelor transnistrene și a unor unități ale Armatei a 14-a.
În pofida aparenței de marionetă a Rusiei, Transnistria a acționat în mod tradițional cu flexibilitatea necesară supraviețuirii elitelor sale locale, după cum mi-a explicat Armand Goșu. Aceste cercuri de afaceri și politice, strâns întrepătrunse, gravitează în jurul conglomeratului economic dominant Sheriff, care controlează peste 60% din economia regiunii și asigură 33% din veniturile bugetare. Fondat în 1993 de Victor Gușan și Ilia Kazmalî, Sheriff a ajuns să dețină supermarketuri, benzinării, companii de telecomunicații, instituții media și amintita echipă de fotbal Sheriff Tiraspol, participantă în competițiile UEFA și învingătoare a lui Real Madrid. Ascensiunea sa a fost favorizată de scutirile de taxe vamale acordate de președintele Smirnov, devenit ulterior adversarul lui Gușan. Grupul este strâns legat de partidul de guvernământ „Obnovlenie” („Reînnoire”), al președintelui Krasnoselski, și caută cu grijă un echilibru între liniile roșii ale Kremlinului și propriile interese comerciale. În 2022, aceste elite s-au opus tentativelor Rusiei de a provoca Ucraina. Mulți dintre membrii lor păstrează legături strânse cu țara vecină, de la afaceri și proprietăți până la cetățenie, cum este cazul lui Gușan și al lui Krasnoselski.
„Autonomia” elitelor Sheriff se erodează însă. Adepții liniei dure, impuși de Kremlin, domină tot mai mult scena politică, pe fondul dependenței crescânde a Transnistriei de ajutorul economic rusesc, după ce războiul din Ucraina a afectat semnificativ veniturile acestui conglomerat economic. Ministrul de externe Ignatiev, el însuși cetățean ucrainean, președinta Sovietului Suprem, Zalevskaia, și cadre din contingentul militar rus fac parte din această grupare. Odată cu decretul lui Putin privind cetățenia, aceasta are șanse să câștige în amploare și în influență.
Dar, decretul lui Putin nu schimbă realitățile geopolitice. Rusia a eșuat de două ori în încercarea de a crea un coridor terestru spre Transnistria. Regiunea rămâne, așadar, izolată, slab populată și vulnerabilă. Ceea ce se schimbă este modul în care Kremlinul o privește: ca pe un pion care poate fi sacrificat pentru a obține avantaje la negocierile de pace. Această valoare de negociere derivă din potențialul său distructiv, din economia în declin și din situația sa politică precară.
Din punct de vedere strategic, pericolul de presiune pe care-l poate exercita Transnistria este însăși amenințarea sa latentă. Potrivit lui Kirilo Budanov, Rusia a exploatat Transnistria pentru a fundamenta, în timp, o strategie bazată pe teamă, ambiguitate și război hibrid, cu scopul de a maximiza percepția pericolului. Transnistria este de multă vreme un nod al dezinformării, al finanțărilor ilicite, al rețelelor unor oligarhi moldoveni precum Plahotniuc sau Șor și al campaniilor de întreținere a fricii. În centrul acestei strategii se află Cobasna, dar și posibilitatea folosirii Transnistriei ca un pretext pentru escaladarea acțiunilor militare rusești, o posibilitate confirmată de declarațiile anterioare ale lui Șoigu.
În interiorul regiunii, Cobasna este singurul atu decisiv al Rusiei: numărul localnicilor apți pentru serviciul militar este prea mic chiar și pentru o eventuală mobilizare. De asemenea, o mare parte a munițiilor din depozit nu a fost întreținută și se află într-o stare critică. Nimeni în afara Rusiei nu a inspectat vreodată stocurile de armament și nu deține informații din surse verificabile despre starea reală a acestora, motiv pentru care sabotarea depozitului ar putea rămâne singura modalitate de a-l valorifica strategic. Desi serviciile secrete Moldovenesti afirma ca doar circa 7000 de tone de explosibil ar mai fi utilizabile, efectele detonarii lor in continuare ar putea contamina apa potabilă pentru sute de mii de oameni, si ar produce nori toxici care ar putea ajunge in toate tarile vecine.
Acesta este un exemplu elocvent de „teorie a nebunului”: este pe deplin credibil că, într-un gest de ultimă instanță, Rusia ar putea arunca efectiv în aer depozitul de la Cobasna. Chiar dacă o asemenea acțiune ar distruge practic Transnistria, conglomeratul Sheriff și viețile multora dintre noii cetățeni ruși, costurile pentru Republica Moldova, Ucraina și Europa ar fi mult mai mari. Tocmai de aceea, referirea lui Zelenski la „serviciile speciale” arată cât de serios Ucraina tratează această amenințare. Doar că, o intervenție militară convențională ar fi prea lentă pentru a ajunge la Cobasna înainte ca rușii să detoneze depozitul. Ar fi nevoie, așadar, de agenți ai forțelor speciale aflați în spatele liniilor adverse, care să neutralizeze capacitatea Rusiei de a pregăti detonarea înainte de emiterea ordinului, anulând astfel pârghia de presiune a Moscovei.
Ucraina a avut grijă să semnaleze amenințarea venită din Transnistria cu mult înaintea decretului lui Putin, păstrându-și în același timp, asemenea Rusiei, o ambiguitate deliberată în privința propriilor acțiuni. Budanov a refuzat să precizeze în ce condiții Ucraina ar putea interveni preventiv, iar Zelenski nu a explicat ce presupune „coordonarea” între diferiții actori implicați. Tot ce se poate este o încercare de a deduce care ar fi liniile roșii ale Kievului. Un lucru este însă clar: deși problema transnistreană nu a fost abordată explicit în nicio propunere de pace, Budanov confirmă că subiectul a fost discutat în contextul războiului din Ucraina, ceea ce indică un semn că Transnistria are importanță pentru Kiev.
Din punct de vedere economic, Transnistria se află într-o situație disperată, recunoscută chiar de Tiraspol. Produsul său Intern Brut s-a contractat cu aproximativ 18% în 2025, iar regiunea exportă acum 71% din mărfuri către Uniunea Europeană, prin Republica Moldova, importând tot de acolo o mare parte din alimente. Această dependență îi oferă Bruxellesului o pârghie considerabilă, în condițiile în care piața europeană ar fi greu de înlocuit. Economia transnistreană se bazează pe gazul rusesc gratuit cu care își alimentează industria și își susține vânzările de energie către Republica Moldova care, la schimb, acorda o serie de concesii, în trecut. De asemenea, dependența transnistreană este și de Ucraina pentru tranzitul comercial și pentru contrabandă. Livrările de gaz rusesc prin conducta Drujba au fost sistate în ianuarie 2025, paralizând regiunea timp de luni întregi, până când Tiraspol a acceptat ajutorul UE și a primit gaze prin Ungaria.Între timp, Republica Moldova s-a conectat la sistemul energetic românesc și a început să perceapă taxe vamale de la companiile transnistrene. Împreună, aceste evoluții au contribuit la o scădere cu 24% a producției industriale transnistrene, fără a mai pune la socoteală posibilitatea ca Péter Magyar să anuleze acordul privind gazele încheiat de Orbán. Autoritățile din Transnistria întâmpină dificultăți chiar și pentru plata salariilor la timp. Dacă Rusia sau Sheriff nu găsesc curând o soluție, întreaga economie locală s-ar putea prăbuși. Soldele plătite de armata rusă nu pot salva o regiune cu atât de mulți pensionari.
Pe plan politic, se schimbă și poziția Republicii Moldova față de Transnistria. Chișinăul înțelege că aderarea la UE în condițiile prezenței trupelor ruse în interiorul frontierelor sale recunoscute internațional reprezintă o amenințare de securitate care riscă să atragă un drept de veto al Kremlinului, în logica memorandumului Kozak. Chiar dacă negocierile de aderare pot continua fără Transnistria, problema nu poate fi amânată la nesfârșit pentru că vor crește costurile de soluționare pașnică. O comparație cu Cipru nu este cazul, pentru că acolo este vorba de un conflict înghețat, relativ stabil și gestionabil, în care este implicată Turcia, stat membru NATO. Transnistria este un butoi cu pulbere pe care Rusia l-ar putea folosi pentru a escalada tensiunile și a provoca daune de durată, atât politic, cât și prin intermediul depozitului de la Cobasna. Chișinăul recunoaște această realitate. Fostul premier moldovean Munteanu declara recent că „șansele de reintegrare sunt acum mai mari ca niciodată”, tocmai pentru că, în opinia sa, Republica Moldova „avansează în direcția… problemei militare”. El a afirmat chiar că „unele chestiuni esențiale” vor fi rezolvate în următorii ani. „Planul de reintegrare” al Chișinăului nu abordează însă principalul obstacol: îndepărtarea contingentului rus pe care Republica Moldova nu îl poate neutraliza prin forțe proprii, ceea ce explică apelurile publice la o soluție „pașnică”. Asistența externă în această privință ar putea fi sprijinul de care are nevoie Republica Moldova.
Timp de decenii, Transnistria a supraviețuit fiindcă toate părțile au preferat comoditatea acestui tip de statu-quo și nu să tranșeze o soluție definitivă. Doar că, aceste conflictele înghețate sunt susținute de putere, bani și inerție, iar toate trei sunt pe punctul de a începe să se erodeze. Rusia nu își mai poate consolida cu ușurință prezența în îndepărtata enclavă transnistreană. Și Republica Moldova tolerează tot mai greu situația și ar putea avea, în sfârșit, o cale de a neutraliza contingentul rus prin intermediul Ucrainei, care, la rândul său, nu mai acceptă amenințarea reprezentată acum de Transnistria. Cel mai longeviv conflict înghețat al Europei ar putea începe, în sfârșit, să se încingă.
(Foto deschidere: Ana Pisarenco)
Max Mihailovici este absolvent de Istorie al UCL (SSEES), specializat în istoria politică și economică a Europei Centrale și de Est în secolele XX și XXI. Este profund interesat de modul în care evoluțiile de pe „Flancul Estic” se intersectează cu istoria și geopolitica regiunii.
Acest material a fost realizat în cadrul Programului de Mentorat în Jurnalism al Rațiu Forum 2026, o inițiativă a Fundației Rațiu pentru Democrație și al Think Tank-ului LSE IDEAS. În fiecare an, programul selectează 20 de jurnaliști tineri din România și din regiune și îi conectează cu mentori experimentați din presa europeană, oferindu-le cadrul și sprijinul necesare pentru a dezvolta materiale jurnalistice ambițioase. Cel mai bun material este recompensat cu o bursă integrală la o școală de vară pentru jurnaliști, în Marea Britanie.
Articole scrise în cadrul Programului de Mentorat în Jurnalism al Rațiu Forum 2026:
În Transnistria, frazele se opresc înainte de a ajunge la capăt
Un vis sau o grădină Ghetsimani a locuințelor
Rațiu Forum a deschis înscrierile pentru ediția 2027 a Programului de mentorat pentru jurnaliști. Detalii AICI.
Rațiu Forum Journalism Mentorship Program este un program de mentorat destinat jurnaliștilor din România și din regiune aflați la început de carieră. Programul sprijină dezvoltarea abilităților de jurnalism de investigație și storytelling prin mentorat individual, sesiuni de formare, schimb de experiență între participanți și lucru practic pe un material jurnalistic original. Rațiu Forum le oferă susținere, timp, îndrumare de la profesioniști cu decenii de experiență și un cadru în care pot aborda subiecte grele. Anul acesta, articolele noastre au scos la lumină neglijența din maternitățile private românești, exploatarea muncitorilor migranți și presiunile identitare din Transnistria.
Programul începe cu o întâlnire la Turda, unde participanții își prezintă ideile de subiect în fața întregii echipe de mentori și primesc feedback. Ulterior, fiecare participant este asociat cu unul dintre cei opt mentori și lucrează împreună pe parcursul a patru luni, de la cercetarea subiectului și dezvoltarea ideii până la realizarea materialului final.
Participanții beneficiază de mentorat personalizat, oportunități de networking cu jurnaliști și experți media europeni, posibilități de publicare și vizibilitate, precum și șansa de a concura pentru un loc finanțat integral la o școală internațională de vară din Marea Britanie.
Mentorii ediției 2026-2027 sunt:
Owen Bennett-Jones
Jurnalist și broadcaster cu peste 30 de ani de experiență la BBC. A fost corespondent BBC în Pakistan și a relatat din Asia de Sud, Orientul Mijlociu și Africa. A prezentat timp emisiunea Newshour a BBC World Service și este autorul unor cărți despre politica și istoria Pakistanului.
Elena Vijulie Tănase
Jurnalistă cu experiență în radio și televiziune și fostă directoare a Radio Europa Liberă România. A condus echipa RFE/RL România între 2020 și 2026, iar anterior a lucrat la BBC și Digi24. Are studii în istorie și științe politice și este cunoscută pentru documentarele sale despre istoria recentă a României.
Romana Puiuleț
Jurnalistă de investigație și cofondatoare RISE Project, cu peste 20 de ani de experiență în jurnalism. A lucrat în presa scrisă și televiziune, concentrându-se în special pe investigații și anchete video. A abordat subiecte precum corupția, justiția, migrația, criminalitatea organizată, mediul și utilizarea fondurilor publice, inclusiv în proiecte jurnalistice transfrontaliere.
Alison Mutler
Jurnalistă cu o carieră de peste trei decenii, care a relatat despre România încă din perioada Revoluției din 1989. A scris pentru ITN, Daily Telegraph, CNN și BBC, iar timp de 25 de ani a fost corespondent-șef al Associated Press pentru România și Moldova. Din 2019 lucrează la Universul.net, unde este directoare din 2021.
Dan Perry
Jurnalist internațional cu o vastă experiență în presa globală. A fost redactor-șef al Associated Press pentru Europa și Africa și pentru Orientul Mijlociu și a ocupat poziții de conducere în mai multe birouri internaționale ale agenției. În prezent este editorialist pe teme internaționale pentru Newsweek și The Forward și autorul newsletterului Ask Questions Later. A coordonat proiecte jurnalistice premiate, inclusiv o serie de investigații care a primit Premiul Pulitzer în 2019.
Christoph Plate
Expert german în media și analist politic, în prezent director al Media Programme South East Europe al Konrad-Adenauer-Stiftung. Are o experiență internațională extinsă în jurnalism și analiză politică. A relatat din Africa în timpul războaielor civile din Somalia, Sierra Leone, Liberia, și din Rwanda în timpul genocidului din 1994. A lucrat pentru Der Spiegel și Neue Zürcher Zeitung și a ocupat poziția de redactor-șef adjunct al Schwäbische Zeitung.
Adam Reichardt
Redactor-șef al revistei New Eastern Europe, una dintre cele mai importante publicații dedicate Europei Centrale și de Est. Este, de asemenea, co-gazda podcastului Talk Eastern Europe. A coordonat anterior Warsaw Euro-Atlantic Summer Academy și a fost implicat în proiecte internaționale dedicate Ucrainei și regiunii. A fost nominalizat la European Press Prize și inclus în lista „New Europe 100” a inovatorilor din regiune.
Mariana Rață
Este co-fondatoare Asociației Media Alternativa care deține licența televiziunii independente TV8 din Republica Moldova. Editor senior la TV8, ea conduce departamentul de Investigații și este gazda emisiunii Cutia Neagră. De-a lungul carierei a primit mai multe premii naționale și internaționale pentru investigațiile despre corupție.
Mai multe informații pe site-ul ratiuforum.com
