Nicușor Dan a operat în ultimul an o substituție aparent minoră care s-a acutizat în ultimele săptămâni, odată cu criza politică: de la „pro-european”, la „pro-occidental”. După căderea Guvernului Bolojan, președintele a repetat formula ca un laitmotiv: „Există consens al partidelor pro-occidentale pe direcțiile mari ale României. Există consens pe direcția pro-occidentală.” Publicul a remarcat schimbarea, președintele a explicat-o invocând Constituția, consilierii au justificat-o prin pragmatism strategic.
Nimeni însă nu a pus întrebarea fundamentală: ce înseamnă „pro-occidental” în lumina a ceea ce Occidentul, mai precis, administrația care domină azi Washingtonul, spune despre sine și despre Europa în propriile documente programatice?
Europa, pacient terminal — ce spune Strategia Națională de Securitate 2025
Strategia Națională de Securitate (SNS) americană din decembrie 2025 nu e un document programatic, ci mai degrabă un rechizitoriu moralist. Europa e descrisă ca slăbită de imigrație, natalitate scăzută, „cenzurarea libertății de exprimare și suprimarea opoziției politice” și o „pierdere a identităților naționale și a încrederii în sine.” Concluzia: „dacă tendințele actuale continuă, continentul va fi de nerecunoscut în 20 de ani sau mai puțin.”
Consecința acestei evaluări, formulată fără menajamente:
„Este departe de a fi evident că anumite țări europene vor avea economii și forțe militare suficient de puternice pentru a rămâne aliați de încredere.”
Washingtonul pune astfel explicit sub semnul întrebării dacă Europa mai merită tratată ca aliat. Într-un astfel de cadru, „orientarea pro-occidentală” nu mai descrie o apartenență la o comunitate de valori, ci o curte unilaterală față de un partener care nu și-a asumat reciprocitatea. România poate avea interese comune cu SUA în domeniul securității, iar acestea merită cultivate. Dar interesele comune nu sunt același lucru cu o orientare.
Europa, incubator de terorism — ce spune strategia anti-terorism din 2026
Dacă SNS din 2025 oferea un diagnostic civilizațional, strategia anti-terorism publicată săptămâna aceasta pare de-a dreptul belicoasă. Administrația Trump acuză Europa că a devenit:
„O țintă a terorismului și un incubator al amenințărilor teroriste.”
Și adaugă:
„Este inacceptabil ca aliații bogați din NATO să poată servi drept hub-uri financiare, logistice și de recrutare pentru teroriști.”
Concluzia documentului e și mai directă:
„Cu cât aceste culturi străine cresc mai mult și cu cât politicile europene actuale persistă mai mult, cu atât terorismul este mai garantat.”
Aceasta nu e retorica unui aliat. E retorica unui procuror care pune Europa în același registru cu sursele
Aliații reali ai SUA în Europa: nu statele, ci partidele naționaliste
SNS 2025 identifică explicit cine sunt „aliații” americani pe continent. Nu statele membre NATO. Nu instituțiile UE. Ci:
„Partidele europene patriotice”, o referință la Rassemblement National, Reform UK și AfD , cu obiectivul declarat de a „cultiva rezistența față de traiectoria actuală a Europei în interiorul națiunilor europene.”
Institutul Brookings caracterizează acest obiectiv drept „o politică de schimbare constituțională de regim.” În practică, traducerea a fost imediată: Musk a strigat „Free Le Pen!” după condamnarea liderului francez de extremă dreaptă pentru delapidare, Vance a numit verdictul „nedemocratic”, Trump l-a catalogat drept „vânătoare de vrăjitoare.”
Aceasta e coerența „Occidentului” invocat de Nicușor Dan. Un Occident care nu mai identifică aliații prin apartenența la instituții comune, ci prin aliniere ideologică la un proiect de subminare a ordinii europene actuale. Dacă „pro-occidental” înseamnă a fi în același curent cu acest proiect, atunci România lui Nicușor Dan se poziționează, poate fără să vrea, împotriva a 30 de ani de politică externă proprie.
De la apartenență la tranzacționalism doctrinar
Dincolo de ostilitatea față de Europa, există o schimbare structurală mai profundă în modul în care SUA concep relațiile internaționale. Project 2025, documentul programatic al Heritage Foundation care a prefigurat agenda Trump, e explicit:
„Preferă acorduri bilaterale tranzacționale în locul menținerii și construirii de alianțe” și solicită „o analiză cost-beneficiu cuprinzătoare a participării SUA la toate organizațiile internaționale.”
SNS 2025 confirmă în termeni și mai simpli:
„Strategia SUA este motivată mai presus de orice de ceea ce funcționează pentru America, sau, în două cuvinte, America pe primul loc.”
Chatham House sintetizează ruptura istorică: strategia din 2025 „este condusă de acorduri comerciale și acomodare cu regimurile autoritare” — în contrast cu tot ce a reprezentat politica externă americană postbelică. Council on Foreign Relations adaugă că „steaua polară a competiției cu marile puteri, China și Rusia, a dispărut”, iar noul obiectiv suprem față de China este „o relație economică reciproc avantajoasă cu Beijingul.”
Aceasta e fisura cea mai gravă din silogismul implicit al lui Nicușor Dan: dacă pro-occidental înseamnă pro-american, iar american nu mai înseamnă neapărat anti-rus, care mai e logica securitară a României? SNS 2025 vorbește de „restabilirea stabilității strategice cu Rusia” și evită să numească Rusia adversar. Brookings observă că Moscova a salutat strategia ca fiind „în mare măsură consistentă” cu propria viziune. Un „pro-occidentalism” care converge cu viziunea Kremlinului nu e o busolă strategică, ci mai degrabă un giroscop confuz.
Paradoxul: chiar Cotroceniul recunoaște
Consilierul prezidențial pentru securitate națională, Marius Lazurca, a spus-o la TVR fără menajamente:
„Strategic, România este importantă pentru Statele Unite, dar nu e totuși vitală. Nici măcar Europa nu mai e atât de vitală, de importantă, pe cât ne-am fi dorit sau pe cât a fost până de curând. O arată inclusiv elementele de doctrină ale Statelor Unite din Strategia Națională de Securitate sau Strategia Națională de Apărare a SUA.”
E un moment de onestitate rară în discursul public românesc și, în fond, un argument împotriva propriului șef. Dacă nici Europa, nici România nu mai sunt „vitale” pentru Washington, atunci „orientarea pro-occidentală” nu e o strategie, e o dorință. România a făcut bine că a permis SUA folosirea bazei de la Mihail Kogălniceanu, că a contribuit la efortul militar din zona Iranului, că găzduiește scutul de la Deveselu. Acestea sunt interese comune concrete.
Dar interesele comune nu sunt o orientare. O politică de securitate nu e egală cu o identitate europeană, exact acea identitate europeană pe care actuala administrație americană o asociază cu un incubator de terorism.
Ce pierdem: predictibilitatea externă ca activ strategic
De la Declarația de la Snagov (1995) încoace, România a avut o politică externă predictibilă, care a compensat carențele politicii naționale. Ne-am securizat vecinii, ne-am integrat în NATO și UE, am colaborat cu americanii fără să rupem cu europenii, am putut să ne ascundem în spatele Ungariei și Slovaciei, evitând astfel să fim un subiect de conversație la Bruxelles.
Acum, președintel Nicușor Dan rearticulează discursiv politica externă a țării fără să explice de ce, fără o doctrină, fără un cadru strategic public. Fie că e un joc la două capete între Washington și Bruxelles, fie o raliere la cel pe care îl percepe câștigător, ambele sunt pariuri riscante.
Orban a jucat cartea pro-americanismului trumpist și a pierdut acasă. Iar Washingtonul pe care mizează Dan e același care declară că dorește „cultivarea rezistenței față de traiectoria actuală a Europei”, adică subminarea ordinii în care România a investit 30 de ani.
Au mai existat propuneri de stratificare concentrică a Europei, cercuri de integrare diferențiată, ierarhii de priorități. Nu au fost primite bine la București. De ce ar fi binevenite azi, când însuși centrul cercului exterior tratează Europa ca pe un pacient terminal?
În loc de concluzie: ce ar trebui spus
România poate și trebuie să aibă relații solide cu SUA. Dar în locul „orientării pro-occidentale”, un concept care azi înseamnă prea multe lucruri deodată și niciunul complet, președintele ar putea spune ceva mai onest și mai util: România are interese comune cu SUA în securitate, are angajamente ferme față de UE, și nu le confundă pe unele cu altele.
Milioane de români trăiesc în Europa. Infrastructura țării e construită cu fonduri europene. Ancor României e clară și nu necesită nicio reșapare semantică cu evidente ramificații strategice.
Într-o societate unde discursul public se construiește în general de sus în jos, cuvintele unui președinte contează dublu. Nicușor Dan creează, poate fără să vrea, spațiul conceptual pentru o repoziționare a României față de care nu există dezbatere, nu există doctrină și nu există explicație publică.
(Sursa foto: Administrația Prezidențială)
Urmăriți canalul „PRESShub” pe WhatsApp. Cele mai importante știri ale zilei sunt disponibile aici
Urmăriți canalul „PRESShub” pe Telegram
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
