sau zbaterea unei societăți între trecut, nostalgii comuniste și un viitor european.
Seara, la noi, cântă Miorița: un fluier care ne promite liniște dacă nu mișcăm prea tare. Dimineața, dinspre Vest, pornește Beethoven și ne împinge în pas alert: „intră în orchestră sau rămâi în culise”. Între fluier și orchestră trăim noi, cu gluma pregătită pentru când nu se mișcă nimic, cu pașaportul pregătit pentru când se mișcă tot, cu memoria colorată a unei „ordini” ieftine și cu promisiunea — încă fragilă — a unei normalități europene.
Miorița ne-a salvat, dar ne-a și costumat. Am învățat să transformăm nedreptatea în banc, lipsa în improvizație și frica în proverbe. „Capul plecat” a trecut prin istorie ca un manual de supraviețuire. Numai că manualul ăsta te ține viu, nu te ține demn. Te ajută să suporți, nu să construiești. Resemnarea e comodă: nu te obligă la nimic, nu te expune, nu te costă — azi. Mâine, însă, costă totul: salarii mici, școli fără substanță, spitale cu mila, administrații care funcționează doar „pe pile”.
Nostalgia comunistă nu e, de fapt, despre Marx și Engels. E despre stomac și predictibilitate: „știai pe ce te bazezi”, chiar dacă era puțin. Memoria noastră face Photoshop pe anii ăia: cozile devin „timp de socializare”, frigul devine „romantism”, frica devine „ordine”. Uităm prețul plafonului: fără inițiativă, fără aer, fără drum. Da, era „liniște”, dar cu ușa încuiată. E firesc ca, într-o tranziție obositoare, lumea să tânjească după rând. Dar rândul fără libertate e doar așteptare la infinit.
Iar Europa? Nici basm, nici bau-bau. E o sală cu partituri clare: reguli peste oameni, bani contra proiecte, competiție ca să nu adormim, șansa de-a greși și de-a repara. Ne-a dat drumuri (încă insuficiente), piețe, posibilitatea de-a pleca — uneori prea repede — și curajul de-a ne întoarce altfel. „Oda Bucuriei” nu e o fanfară care vine să ne ia pe sus; e invitația să intrăm în orchestră. Partitura e publică, metronomul e strict, aplauzele se dau după ce cânți, nu înainte.
De ce ne tot împiedicăm? Pentru că plecăm de multe ori la drum cu școala în buzunar, nu în cap. Pentru că facem instituții cu nume, nu cu numere. Pentru că exodul rupe rețelele scurte de încredere: cei care pot, pleacă; cei rămași simt că nu merită efortul; și „merge și-așa” devine religie națională. Pentru că avem memorie scurtă și răbdare scurtă: vrem rezultate fără reguli și respect fără efort. Și, mai ales, pentru că politicul ne vinde nostalgii ambalate în slogane noi, iar noi le cumpărăm ca pe promoții la hypermarket.
Ce-i de făcut, pe românește, fără înflorituri? Să schimbăm instrumentele, nu doar melodia.
În primul rând, școala: mai puțină poezie recitată cu voce tare, mai multă poezie înțeleasă cu mintea. Gândire critică, alfabetizare media, economie simplă, drepturi și obligații fără „dar”. Copilul care întreabă „de ce?” la 10 ani nu mai semnează „în alb” la 30.
Apoi, statul: nu conversație, ci contract. Digitalizare cu urme, nu cu scuze. Fiecare decizie publică să lase log și responsabil. Nu e magie; e disciplină. Fiecare leu din buget legat de indicatori simpli, vizibili, urmăriți public. Și da, sancțiuni reale pentru „merge și-așa”. Să devină rușine, nu tradiție.
Diaspora? Accelerator, nu remorcă. Nu-i chemăm acasă cu discursuri lacrimogene, ci cu proiecte clare: mentorat în licee, investiții mici în comunități, transfer de know-how în administrație, consilii consultative pe bune. Români sunt peste tot; România trebuie să fie și în felul în care lucrează ei.
Sănătatea nu e decor, e fundație. Fără spitale funcționale și management profesionist, totul e machetă pentru machete: arată frumos de sus, se prăbușește de aproape. Când o operație devine loterie, cetățenia devine loterie.
Și, mai ales, cultura muncii bine făcute. Să ridicăm prestigiul termenului respectat și al standardului ținut cu dinții. Să dăm premii publice pentru lucrul corect, nu doar pentru spectacol. Să fie „cool” să-ți ții promisiunea, nu doar să-ți faci selfie la inaugurare.
Politic, igiena e simplă. Când ți se promite „siguranță” fără cifre, întreabă din ce bani și pentru cine. Când ți se vinde „suveranism” fără industrie, întreabă cu ce motor. Când ți se spune „ordine” fără justiție, întreabă pe cine o să ardă lumina. Întrebările nu sunt tupeu; sunt anticorupție preventivă.
Tradiția nu e muzeu, e manual. Putem scrie cod cu migala cu care bunicii făceau oale. Putem face politică cu bun-simț de uliță — adică respect pentru rând, pentru muncă, pentru comunitate. Nu trebuie să alegem între ie și servere. România e amândouă, dacă nu ne mințim pe noi înșine.
Finalul? Nu-l mai cerem de la istorie. Ni-l scriem singuri. Miorița poate rămâne cântecul de seară — identitate, lirism, rădăcină. Dar dimineața e a noastră: trezire, treabă, rezultate. „Oda Bucuriei” nu e premiu de participare; e repetiția zilnică în care intrăm pe scenă, ținem ritmul și, în sfârșit, nu mai așteptăm să ne cânte alții.
Între fluier și orchestră, alegem să fim muzicieni, nu public. Și abia atunci — cu zâmbetul ăla românesc care știe să facă haz de necaz și treabă din vorbă — putem spune fără să roșim: nu „asta e”, ci asta facem.
Citește și: Ce au devenit fanioanele democrației din presă
Urmăriți canalul „PRESShub” pe WhatsApp. Cele mai importante știri ale zilei sunt disponibile aici
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
