Raul Cârstocea este profesor de istorie la Maynooth University, în Irlanda. Cercetează fascismul, antisemitismul și Holocaustul, precum și felul în care construcția statelor și a națiunilor a afectat minoritățile din Europa modernă. Coordonează INTEMPO, un proiect finanțat de Consiliul European pentru Cercetare care urmărește fascismul la scară globală, prin studii de caz din Europa și din afara ei.
Istoricul Raul Cârstocea face legătura între memoria incompletă despre legionarism, promisiunea „renașterii naționale” și votul de protest.
Ruxandra Hurezean: Pomeneați undeva despre mărturia unui „prieten”, cum în timpul regimului Orban își recăpătase „mândria de a fi ungur”. Cum trebuie privită astăzi ideea de „renaștere națională” și, când depășește patriotismul democratic sau patriotismul „sănătos”?
Raul Cârstocea: Nu era tocmai un prieten, niciunul dintre prietenii mei maghiari nu au fost votanți Orban, ci o persoană cu care am vorbit odată la Budapesta. Eram la o conferință, unii dintre noi am mers după conferință la o bere, și ne-a abordat un maghiar care era curios să știe de unde suntem, ce facem în Ungaria – pentru că vorbim engleză. De altfel, el preda engleza pentru oamenii de afaceri, așa că engleza lui era excelentă – și nu era deloc ostil, doar curios. Era un an electoral (și Orban câștigase), așa că l-am întrebat ce părere are despre asta – și mi-a spus că l-a votat pe Orban (ceea ce m-a interesat tocmai pentru că nu cunoșteam nicio persoană din cercul meu de prieteni care să fi votat cu Orban), dar și altceva mi s-a părut destul de interesant în ce mi-a zis.
Parafrazând, a spus ceva de genul „Nu stau mai bine din punct de vedere financiar, la fel ca înainte, dar Orban m-a făcut să mă simt mândru că sunt maghiar”. A continuat apoi cu povestea destul de bine cunoscută despre est-europenii care sunt văzuți și tratați ca cetățeni de mâna a doua în Uniunea Europeană, cum „Bruxelles-ul” crede că poate dicta ce ar trebui să facem sau să nu facem (cum n-ar face-o niciodată într-o țară din Europa de Vest) și că, înainte de Orban, politica în Ungaria era redusă la a primi ordine din străinătate – ca și preț al aderării la UE și NATO. Desigur, Orban schimbase asta, preluase înapoi controlul asupra politicii din Ungaria, și le-a spus tuturor că nu trebuie să le mai fie rușine să fie maghiari, că pot fi mândri de asta.
Asta a fost interesant pentru mine și pentru că el își începuse răspunsul prin a aduce în discuție statutul său economic (ceva ce mă aștept ca oamenii să facă atunci când votează), dar explicând imediat că asta nu avea nimic de a face cu alegerea sa: sub Orban nu îi era nici mai rău nici mai bine decât înainte (cu timpul presupun că și-a schimbat părerea asta, conversația aceasta avea loc în 2014, iar Ungaria nu era încă în criza economică în care a ajuns in 2026). În schimb, motivul principal pentru el era faptul că Orban i-a readus „mândria de a fi ungur”.
Mi-am dat seama cât de ieftin este asta pentru un lider sau un guvern – în comparație cu dezvoltarea infrastructurii (mereu costisitoare), cu reformele economice (adesea nepopulare), sau cu politicile redistributive (care, în calitate de liber profesionist relativ bogat, probabil că nu i-ar fi plăcut oricum), mândria națională este un program atât de ieftin de oferit publicului. Poate și din cauza asta este atât de popular, mai ales pentru politicieni și partide care nu prea au alte idei.
Cât despre ideea de „renaștere națională”, aceasta nu este chiar legată de această poveste, dar a fost în schimb elementul central al fascismului interbelic: mai degrabă decât să se autoidentifice drept „fasciste”, majoritatea mișcărilor și partidelor pe care experții în acest subiect le identifică ca fiind fasciste s-au văzut ca „mișcări de regenerare națională”, în cuvintele lui Ion I. Moța, „secundul” lui Corneliu Zelea Codreanu și liderul legionar perceput ca fiind cel mai inteligent, chiar și de către observatori neutri sau ostili Legiunii.
Astfel de idei de renaștere națională depășesc întotdeauna, în opinia mea, limitele patriotismului „sănătos” sau democratic.
Știu că oamenii, inclusiv unii specialiști, fac distincție între patriotismul „sănătos” și naționalismul „nesănătos”, dar eu personal mă întreb dacă există de fapt vreun fel de patriotism sănătos sau democratic: pentru a fi așa, ar trebui să fie incluziv, nu exclusiv din punctul meu de vedere; ori un patriotism incluziv e greu de găsit în istorie.
Putem avea într-adevăr o viziune pozitivă asupra propriei noastre națiuni fără a compara implicit această percepție pozitivă cu cea a altora, a „celorlalți” (de exemplu, vecinii) și fără a avea (tot implicit, dacă nu explicit) o viziune negativă despre aceștia? Dacă da, atunci aș putea fi convins de existența unui patriotism „sănătos” sau democratic. Dar este oare posibil?
Ruxandra Hurezean: În diaspora, ce rol joacă experiențele de discriminare, munca precară și raportarea la țara de origine? Cât credeți că este nemulțumire autentică și cât este exploatarea ei coordonată?
Raul Cârstocea: Nu sunt un specialist în acest domeniu, iar experiența mea personală în această privință este doar parțială: deși locuiesc în diaspora de aproape 30 de ani (se vor face 30 anul viitor), activitatea mea actuală nu reprezintă tocmai un exemplu de muncă precară.
Totuși, nu a fost întotdeauna așa: au fost cel puțin cinci ani din acești 30 în care am avut diferite ocupații fără nicio legătură cu mediul universitar (în principal ca ospătar și barman), inclusiv „la negru”, fără contract.
De asemenea, am mulți prieteni români care lucrează în fabrici, în condiții precare și pe salarii modeste, dar care nu dau semne de nemulțumirea asociată, de regulă, cu „votul de protest” al diasporei în favoarea naționaliștilor populiști.
Niciunul dintre ei nu votează cu AUR – deși asta ține probabil și de cercul de cunoscuți pe care mi l-am cultivat în timp… Unele dintre explicațiile vehiculate frecvent pentru această nemulțumire din diaspora – precum resentimentele, marginalizarea socială sau polarizarea extremă pe care o resimțim cu toții în mediul online – sunt, fără îndoială, importante; prefer însă să le las în seama specialiștilor care studiază fenomenul migrației. Eu nu sunt unul dintre ei – sunt doar un emigrant.
Pot, totuși, să vă împărtășesc câteva observații privind evoluția lucrurilor în timp: acum 20 de ani, aproape fiecare român pe care îl cunoșteam (în Italia, Marea Britanie, Austria, Germania, Irlanda – ca să menționez doar câteva dintre țările în care am locuit) visa să se întoarcă într-o zi acasă.
Astăzi, aproape nimeni dintre cei pe care îi cunosc nu mai are acest vis – nu pentru că nu le-ar fi dor de țară (tuturor ne este dor), ci mai ales pentru că au ajuns să aprecieze calitatea superioară a unor servicii esențiale (sănătatea și educația fiind cele mai frecvent menționate, alături, uneori, de sistemul juridic).
Acest lucru este valabil mai ales în ceea ce privește copiii lor și se verifică mai des în cazul celor care locuiesc în diaspora de mai multă vreme – categorie în care se încadrează, în prezent, majoritatea românilor. Poate în mod paradoxal, acum 20 de ani, aproape toată lumea spunea că lucrează în străinătate pentru că „nu se poate trăi în România”, „banii sunt mult mai buni aici”, etc.
Astăzi, aproape fiecare român pe care îl cunosc consideră că ar putea câștiga cam aceiași bani și acasă (pentru că „deși salariile sunt mai mici, și viața este mai ieftină acolo”) sau, cel puțin, că ar putea avea un trai decent.
România nu mai este țara din care „trebuia” să pleci de nevoie, ci o țară pe care ca diasporean alegi, zi de zi, să o lași în urmă.
Ruxandra Hurezean: Așadar, de ce nu se întorc, atunci, românii din diaspora? De ce nu există un fenomen de revenire, așa cum se întâmplă în Polonia, în condițiile în care cei plecați recunosc că situația economică a României s-a îmbunătățit, că există locuri de muncă și că se poate câștiga decent?
Raul Cârstocea: Cred că explicația stă în calitatea precară a serviciilor pe care le-am menționat (sănătate, educație), în lipsa de încredere în sistemul juridic și în disprețul total față de clasa politică românească – considerată responsabilă pentru faptul că România rămâne un loc în care oamenii nu își doresc să revină (chiar dacă motivele nu mai sunt de natură economică).
De-a lungul anilor, votul diasporei a fost, de multe ori, un vot de protest, și unul care a fost constant orientat spre dreapta: PSD a obținut întotdeauna rezultate slabe în diaspora, iar „anticomunismul” este o atitudine politică frecventă (deși din acest punct de vedere situația e cam aceeași și în România).
Și poate că atunci când românilor din diaspora li s-au epuizat opțiunile de centru-dreapta pentru care să voteze (PNL și Klaus Johannis au fost, probabil, ultima variantă credibilă – îmi amintesc bine cozile de la primul tur al alegerilor prezidențiale), întrucât toate aceste opțiuni s-au compromis în timp, singura alternativă rămasă pentru un vot de protest – și unul anticomunist – a devenit extrema dreaptă.
Un argument pe care l-am mai auzit de la alegătorii AUR a fost unul destul de stereotipic: „Ăștia nu au fost încă la putere. Am văzut cum au fost ceilalți și nu mai avem încredere în ei; poate că și ăștia vor fi la fel, dar nu putem să știm asta decât dacă ajung la putere”.
Ruxandra Hurezean: Revin acum la postura dumneavoastră de istoric: de ce a fost mișcarea legionară atât de populară?
Raul Cârstocea: Dincolo de contextul global (desigur, foarte important) cred că acest lucru s-a datorat, în mare parte, și absenței unei stângi organizate în România interbelică.
Legiunea a devenit în aceste condiții singura opțiune pentru o politică radicală, îndreptată împotriva „sistemului”, într-un context – nu foarte diferit de situația de astăzi – în care partidele democratice erau percepute ca fiind corupte și ca reprezentând interesele oligarhilor.
În schimb, mișcarea legionară susținea că îi pasă de omul de rând, de studenți, țărani și muncitori – categorii sociale pe care cele două partide dominante, cel Liberal și cel Național-Țărănesc, le ignorau în mare parte, cu excepția perioadelor electorale. Imaginea de incoruptibili a legionarilor și opoziția deschisă față de corupția din politica românească (primul discurs al lui Codreanu în Parlament a fost aproape exclusiv despre lupta împotriva corupției) s-au bucurat de o mare popularitate; de asemenea, accentul pus pe religie i-a făcut populari în rândul țăranilor, care, la acea vreme, reprezentau marea majoritate a populației. Totodată, ideile lor vagi despre justiția socială i-au făcut interesanți și pentru muncitorii din fabrici, având în vedere, din nou, lipsa unor alternative de stânga (comuniste sau social-democrate).
La acești factori structurali se pot adăuga și elemente mai contingente, legate de exemplu de carisma personală a lui Corneliu Zelea Codreanu, sau de influența multor intelectuali de marcă din România interbelică care au fost atrași de mișcarea legionară și au susținut-o.
Ruxandra Hurezean: Seamănă situația și personajele de atunci cu cele de acum?
Raul Cârstocea: Mie mi se pare că toate astea sună destul de familiar, deși timpurile s-au schimbat iar mobilizarea are loc acum în mediul online, nu pe stradă. O politică credibilă de stânga – iar PSD, oricât ar fi acuzat de oponenți că ar fi „comunist”, nu mai practică de mult timp asta – ar fi foarte importantă într-o țară care este mereu în „topul” țărilor cu cea mai mare inegalitate socială din Uniunea Europeană, și ar putea reprezenta și o alternativă la extrema dreaptă.
Însă într-o țară fost-comunistă și una în care stânga a însemnat după 1989 PSD, o astfel de politică se confruntă din start cu niște obstacole foarte mari în materie de credibilitate– și deocamdată nu s-a materializat la nivel de opțiune politică serioasă.
Ce observ eu în diaspora, cum spuneam, îmi spune că obsesia „banului mai presus de orice” s-a mai estompat în timp, în favoarea unui interes în servicii sociale de calitate (sau, cel puțin, credibile). Or politicile de austeritate ale diferitelor guverne recente din România fix în aceste servicii au continuat să lovească, în mod repetat.
În partea a treia a discuției, ne mutăm din nou în România, unde „atitudinea față de migranți” devine „un fenomen nou și îngrijorător”.
