Vlad Stroescu este medic psihiatru, practician de peste două decenii. Fost medic rezident la Spitalul Clinic de Psihiatrie Obregia, a urmat un stagiu de psihiatrie de urgenţă în Franţa, la Metz. Revenit în ţară, continuă să lucreze cu persoanele cu afecţiuni psihice. De-a lungul timpului, a semnat texte în revistele „Dilema veche”, „Decât o revistă”, precum şi o rubrică în publicaţia „Viaţa medicală”. Am vorbit cu medicul psihiatru Vlad Stroescu, în acest interviu, despre sănătatea mintală a românilor, despre anxietăţile lor şi despre efectele pe care pandemia de COVID-19 le-a avut asupra noastră, pe termen lung.
Am aflat de la Vlad Stroescu faptul că, în opinia lui, prioritizarea sănătății mintale trebuie să se traducă în buget, infrastructură și resursă umană și o lege modernă și adaptată a sănătății mintale, ceea ce în România nu există, pentru că „sănătatea psihică nu este și nu a fost niciodată o prioritate pentru instituțiile statului român”. Am discutat, de asemenea, despre stigmatizarea bolnavului psihic, despre depresia ascunsă la oameni aparent perfect funcţionali, dar şi despre cum vorbim, în societatea românească, despre suicid, despre rata ideaţiei suicidare şi despre motivele, ancorele care îl pot determina pe un om să renunţe la intenţia de a se sinucide şi care îi pot (re)da speranţa că va ajunge, totuşi, la ţărm.
Ada CODĂU: Ca medic psihiatru cu o experienţă de peste două decenii, cum credeţi că stau românii cu sănătatea mintală, raportându-vă la cazuistica întâlnită în activitatea dumneavoastră? E o dinamică fluctuantă? Stăm din ce în ce mai bine sau din ce în ce mai rău?
Vlad STROESCU: Cred că suntem în faza în care realizăm, încetul cu încetul, că problemele de sănătate mintală sunt mereu cu noi, în societate și în viețile noastre. Ideea veche a separării omenirii în „normali” și „anormali”, „nebuni” și „sănătoși” s-a dovedit, de atâtea ori, nu doar greșită, ci adesea rău intenționată, o potențială armă și o unealtă a discriminării. Nu există om care să nu aibă, niciodată pe parcursul vieții, o suferință de natură psihică, e ca și cum am putea ajunge la 80 de ani fără nicio viroză sau salt hipertensiv. Studiul Dunedin, care evaluează aceeași cohortă de oameni de peste 50 de ani, din cât mai multe puncte de vedere ale sănătății, a arătat că peste 80% din oameni fac o tulburare psihică, clinică, încadrabilă în clasificările DSM sau ICD, până împlinesc 45 de ani. Într-un fel, e firesc să fie așa: creierul e un organ făcut să se adapteze permanent la realitatea exterioară, iar în procesul ăsta e loc din plin de durere, erori, traume. Suferința psihică a existat dintotdeauna, chiar dacă, uneori, zicem că „depresia, ADHD, mai-știu-eu-ce sunt bolile secolului”.
Realizarea asta mai are un corolar: ne dăm seama tot mai mult de diferențele dintre noi și de cât de variată e, de fapt, omenirea; de ceea ce numim neurodiversitate și neurodivergență. Unele diagnostice se transformă în identități, vechea dualitate medic-pacient în care porneam de la o durere pusă în cuvinte simple și ne străduiam să punem oamenii în categorii recognoscibile și-a schimbat mult dinamica. Sănătatea psihică a românilor stă undeva în centrul unor transformări sociale pe care le înțelegem greu, strâns conectate, vrând-nevrând, cu politicul, ideologiile, însuși felul în care testăm realitatea a devenit problematic. Sunt lucruri grele pentru un psihiatru de cabinet: cred că avem nevoie, mai mult ca niciodată, să devenim multidisciplinari, să regăsim o antropologie a sănătății psihice.
Ada CODĂU: Ce efecte pe termen lung a avut pandemia de COVID19 asupra noastră? În ce fel ne-a schimbat?
Vlad STROESCU: Deși pandemia pare un vis urât rămas în urmă, cred că intuiția multora dintre noi că lucrurile nu vor mai fi vreodată la fel a fost corectă. În focul evenimentelor de atunci, ce a fost surprinzător pentru un psihiatru e cât de bine evenimentele și reacția instituțională oglindeau fenomenologia tulburărilor de anxietate. De altfel, mulți oameni care trăiau deja cu anxietăți tiranice s-au simțit profund validați de pandemie. Mulți dintre noi am dezvoltat comportamente obsesionale atunci: mi-aduc aminte cum citeam ore în șir articole științifice încă nerevizuite, în speranța că voi găsi o fărâmă de lumină, înțelegere, găsind, în schimb, cele mai gogonate idei și teorii. Au urmat lucruri și mai grave: personalul medical a fost întâi ridicat la gradul de sfințenie, apoi disprețuit și incriminat. Au apărut fracturi sociale cu facțiuni având fiecare versiuni foarte diferite ale realității și prin aceste fisuri s-au strecurat vechi racile cristalizate în ideologii. Nu pretind că înțeleg bine toate aceste lucruri, facultatea de Medicină nu m-a pregătit pentru ele, sunt observațiile personale ale unui medic care s-a trezit, peste noapte, politizat fără să vrea, precum toți colegii mei.
„Avem o psihiatrie comunitară încă în stadiu fantomatic, un sistem azilar arhaic, deșertificare medicală în mediul rural”
Ada CODĂU: Cum vedeţi abordarea Ministerului Sănătăţii din România în ultimii zece ani în ceea ce priveşte sănătatea mintală? O consideră o prioritate sau, din contră, o tratează ca pe o problemă marginală?
Vlad STROESCU: Nu, sănătatea psihică nu este și nu a fost niciodată o prioritate pentru instituțiile statului român în general. Micile progrese pe care le-am observat au fost, mai curând, în ciuda acestora, aproape mereu inițiative din partea profesioniștilor și a societății civile, iar statul a fost mai mult un obstacol. Desigur, am avut, în ultimul deceniu, mai multe „strategii naționale”, care dau bine pe hârtie și acolo își dau și duhul. Poate câteva molecule noi aprobate și compensate de CNAS – în timp ce alte tratamente esențiale, ieftine și eficace, cum e litiul, de exemplu, lipsesc de ani, și actualmente trăim o criză tăcută a medicamentelor (nu înțeleg de ce nu vorbește nimeni în presă despre asta), de nu mai știm ce să le prescriem pacienților noștri. De fiecare dată când marile lacune ale sistemului s-au concretizat în catastrofe mediatizate, am avut corpuri de control, dosare penale și promisiuni de reforme nemaipomenite, urmate de întoarcerea inexorabilă la inerție și tăcere. În schimb, avem o psihiatrie comunitară încă în stadiu fantomatic, un sistem azilar arhaic, deșertificare medicală în mediul rural, o neglijare totală a multidisciplinarității și a echipelor psihoterapeutice, o sănătate mintală a copilului și adolescențului în cădere liberă, cu o explozie a comportamentelor de autovătămare, tulburărilor alimentare, cu o proastă – sau absentă – înțelegere a presiunii pe care societatea o pune pe copiii noștri și a consecințelor omniprezenței tehnologiei. Avem legi și ordine care nu par să înțeleagă că nu poți limita accesul unui om într-o profesie pe baza unui diagnostic, de pildă. Am impresia, uneori, că legislatorii nu înțeleg noțiuni de bază privind discriminarea. Pentru mine, prioritizarea sănătății mintale trebuie să se traducă în buget, infrastructură și resursă umană și o lege modernă și adaptată a sănătății mintale. Din punctul meu de existență profesională, nu am văzut nimic din toate acestea.
Ada CODĂU: Cât de anxioşi sunt românii şi de ce aspecte anume sunt legate cel mai adesea anxietăţile lor?
Vlad STROESCU: Luați individual și, să zicem, clinic, cred că suntem la fel de anxioși ca restul lumii, ceea ce înseamnă destul de anxioși. Nu cred că există oameni lipsiți de anxietate și nu cred că există cineva imun la ceea ce se întâmplă când anxietatea își iese din matcă, din rolul ei de consilier vital, dar discret, și preia, pentru o vreme mai scurtă sau mai lungă, frâiele unei vieți. Tulburările anxietății sunt cele mai frecvente prezentări la un psihiatru și e firesc să fie așa. E faimos citatul din Seneca, cum că suferim mai mult în așteptările noastre decât în realitate. Ei bine, în orice societate, anxietatea e polarizată: putem suferi de ea din pricina realității înconjurătoare concrete, chiar dacă nu imediat agresive. Suntem anxioși până la a avea nevoie de medicație din pricina locului de muncă, a precarității viitorului, a proximității războiului, de exemplu, sau, mai general, pentru că suntem muritori, pentru că trupul nostru se va îmbolnăvi și e posibil să o fi făcut deja fără să știm. Sunt lucruri care încă nu s-au întâmplat, dar sunt motive serioase de anxietate. Sau suntem anxioși fără să înțelegem de ce, o anxietate frenetică și malignă care, în foamea ei de sens, de a concretiza un cel-mai-rău-scenariu pe care să ni-l prezinte ca să putem lua măsuri, deformează realitatea, ne arată în locul ei un coșmar paranoid. Asta cred că se întâmplă în mod global, în lume.
Dacă România are o particularitate, aceea e anxietatea de a nu fi pedepsiți dacă facem bine. E și un proverb nepoliticos pentru asta. Hannah Arendt credea că sursa răului nu e atât reaua-voință, cât indiferența și ignoranța. Dar o altă sursă a răului e teama. Teama că, dacă ajuți un om, riști să fii tu cel ce suferă. Teama că nimeni nu te apără, dacă denunți un lucru rău. Și mai rău decât atât e că, în România, teama asta e adesea justificată. În profesia mea, teama asta se traduce în ceea ce numim, eufemistic, medicină defensivă, unul dintre cele mai rele lucruri care i se poate întâmpla unui sistem medical.
„Singurătatea – și vorbesc aici despre deconexiunea socială, nu de momente de reculegere benevolă – e o toxină, cu efecte fiziologice directe”
Ada CODĂU: Cât de mult contează terapia şi grupul de apropiaţi pentru o persoană care suferă de depresie?
Vlad STROESCU: Mult. Fără grupul de apropiați sau ce numim noi „rețeaua de suport social”, vorbim despre singurătate. Singurătatea nu mai e un concept literar, e un factor de risc, o amenințare gravă la adresa sănătății, și lucrul ăsta e demult consfințit de studii serioase și de declarații ale asociațiilor medicale și psihologice. Singurătatea – și vorbesc aici despre deconexiunea socială, nu de momente de reculegere benevolă – e o toxină, cu efecte fiziologice directe. Există o notorie meta-analiză, coordonată de Julianne Holt-Lunstad, care a arătat că singurătatea cronică și izolarea socială cresc cu 25-30% riscul de moarte prematură, mai mult decât sedentarismul, obezitatea sau poluarea. Cresc cu 30% riscul de boală coronară și accident vascular, și cu până la 50% riscul de Alzheimer. Tot așa, depresia însăși nu e un moft, o emoție ruptă de corp, un păcat (am auzit-o și pe asta), e ea însăși o stare toxică, e în toate privințele o boală. Relația e bidirecțională: depresia însingurează (poate chiar alienează), iar singurătatea amplifică depresia. E un cerc vicios, de altfel, ce diferențiază tulburările psihice de restul trăirilor, e exact genul ăsta de cerc vicios, în care durerea capătă autonomie, greu sau imposibil de controlat.
Cât despre terapie, spre deosebire de cercul de apropiați, ea oferă poate avantajul spațiului sigur, refugiului psihic unde nu ești judecat și nu trebuie să te temi că vei răni pe cineva (cei dragi pot fi răniți de suferința ta) și unde vei fi înțeles măcar la un nivel cognitiv, pentru că terapeutul cu asta se ocupă, pentru asta e plătit și s-a întâlnit, poate, cu multe situații asemănătoare. Și unde poți primi un sfat a cărui valoare e verificată, pentru că, altfel, vei primi din jur multe sfaturi necerute și inutile.
Terapia e o unealtă profesională, cei dragi sunt o parte din noi, dar atât terapia, cât și ajutorul comunitar, în tot umanismul lor (pe care îl separăm în mod ciudat de biologic) sunt, de fapt, intervenții biologice, țintite, împotriva unor factori neurotoxici de mediu care duc la boli cronice, dintre care depresia e doar una.
„Unii oameni au suficiente resurse de a menține o fațadă și o funcționare, motivați de rușine, de un simț enorm al responsabilității, de neîncrederea că i-ar păsa cuiva de suferință”
Ada CODĂU: Există oameni perfect funcţionali, care au o viaţă socială şi interacţiuni cel puţin aparent normale, dar care se confruntă cu o depresie ascunsă? Ce anume i-ar putea ajuta pe aceştia?
Vlad STROESCU: Bineînțeles! Şi e un lucru foarte bun că mitul omului deprimat care zace singur în întuneric se destramă, precum iluzia că, dacă ești în stare să mergi la serviciu, să îți faci treaba chiar și în condiții de război, ai destulă putere și nu ai nevoie de ajutor. Dimpotrivă, avem aici de-a face cu unele dintre cele mai riscante scenarii ale depresiei. Unii oameni au suficiente resurse de a menține o fațadă și o funcționare, motivați de rușine, de un simț enorm al responsabilității, de neîncrederea că i-ar păsa cuiva de suferință, ba chiar de temerea că, dacă s-ar plânge, ar fi mult mai rău, și susținuți de pattern-uri rigide de comportament.
Profesia medicală e în mod deosebit lovită de aceste situații – trăim adesea cu convingerea că nu ne e permis să ne plângem sau să fim vulnerabili, dar ele sunt peste tot. O să sune ciudat, dar epuizarea (burnout-ul), încetinirea psihomotorie sau letargia au, în sens strict de semnal de avarie, un paradoxal rol protector. Un om deprimat, care nu se poate da jos din pat, nu are energia de a se sinucide, chiar dacă e bântuit de gândul ăsta. Omul deprimat, care își păstrează o energie și acumulează suferință de neîmpărtășit e mult mai probabil să fie în stare să treacă la act. Tentativele suicidare cu riscul maxim de finalizare sunt exact acestea, șocante pentru că nu erau așteptate, premeditate în ascuns de oameni care au resurse mintale să o facă. Mai mult, ceea ce se întâmplă când grupuri întregi de oameni, de colegi, trec de burnout, de depresie, fără ajutor, și merg înainte pe aceeași cale rea care i-a adus în suferință, se numește rană morală (moral injury, în termenii psihiatrului Jonathan Shay) și poate fi catastrofic. Sunt situații pe care le vedem la știri, din păcate.
Ce putem face? Mai întâi de toate, putem să fim atenți la semnele uneori subtile, dar mereu prezente, care ne pot duce cu gândul la depresia ascunsă. Căderea de după performanță: sunt oameni în stare să susțină o muncă sau un eveniment de mare miză, dar după ce treaba s-a terminat se închid complet, au nevoie de o zi-două de izolare doar ca să poată fi înapoi pe baricade. Un ochi mai atent observă că interacțiunea socială, limbajul nonverbal sunt incomplete și de fațadă. Știți expresia aceea cu zâmbetul care nu ajunge la ochi? E o realitate psihobiologică, un zâmbet autentic implică o serie de mușchi faciali și perioculari, descriși chiar de părintele neurologiei, Guillaume Duchenne – de aici și numele de „zâmbet Duchenne”. Zâmbetul-mască e diferit. Limbajul și câmpul lexical reprezintă alt semn, cuvintele care codifică bucuria, plăcerea, entuziasmul sunt mult mai rare decât cele ale datoriei și obligației. Iar răspunsul la întrebarea „cum te simți” e mereu o formalitate sau o schimbare de subiect. Știu că Ursula K. Le Guin zicea într-un roman fantasy celebru că, pe măsură ce devine mai matur, mai înțelept și mai puternic, un om are tot mai puțin de ales, până când în cele din urmă nu mai poate alege să facă nimic, ci face doar ceea ce trebuie să facă. Psihiatrul din mine e alarmat de această deontologie a eroismului, față de care sunt foarte sceptic. În fine, cred că adesea ignorăm semne care, cu mintea cea de pe urmă, erau evidente. Așa că ceea ce putem face e să fim mai atenți la cei din jur, într-un mod empatic, fără sfaturi și directive. Aviz managerilor de pretutindeni.
Ada CODĂU: Pe 10 septembrie a fost Ziua Mondială a prevenirii suicidului. Cum vorbim despre suicid în România?
Vlad STROESCU: Poate că știți de cele două efecte sociale ale suicidului. Efectul Werther (al lui Goethe) – creșterea numărului de sinucideri după ce are loc una notorie, suicidul prin imitație, contagiune, sau „epidemia de suicid”, și cel contrar, efectul Papageno (al lui Mozart), când discuția deschisă despre suicidalitate și modurile de a depăși impasul ei duce la o scădere a riscului și ratei suicidului. Cele două efecte sunt strict legate de felul în care alegem să discutăm și să raportăm suicidul în România.
10 septembrie e, în cel mai bun caz, o ocazie de a prezenta ritualistic niște statistici și niște lozinci, dar bănuiesc că e mai bine decât nimic. În restul anului, în România, discuția dominantă despre suicid, în societate și în media, are trei direcții nefaste: romanțarea senzaționalistă a „gestului extrem”, a „misterului”, a „șocului”, eventual propunerea de explicații melodramatice, „din dragoste”, habar n-am, oricum, realitatea tulburării psihice și a suferinței sistemice e de obicei ocolită cu totul. Paradoxal, e adevărat că suicidul este un gest dramatic, cu o undă de șoc redutabilă și durabilă în viețile celor din jur, dar cu atât mai mult raportarea lui în media trebuie făcută cu grijă și sobrietate. Apoi, profundul stigmat tradițional al „păcatului de neiertat”. În fine, tabu-ul clinic, pentru că și noi, profesioniștii, păcătuim atunci când nu întrebăm sistematic și fără ambiguitate pacientul deprimat ce gânduri are despre moarte, având impresia că am putea zgândări ce nu trebuie și împinge pe om în direcția greșită, ceea ce e cum nu se poate mai fals. Oscilăm așadar între senzațional și tabu, în jurul unui mare stigmat. Și nici statistici de încredere nu avem, pentru că doctorii înșiși ezită să codifice tentativa de suicid în foile de observație.
Sigur că lucrurile nu sunt universal rele, am văzut de multe ori jurnalism de calitate, în care lucrurile sunt adresate corect, cu maturitate profesională, și asta este pură sănătate socială. Dar am văzut și situații în care toate regulile sunt încălcate. Și chiar dacă toată presa ar respecta toate regulile, rămâne social media, unde, vedem cu toții, nu există reguli.
„Nu avem un sistem de încredere, permanent, de răspuns în criză, cu linii dedicate de urgență psihiatrică și centre de ajutor în fiecare cartier”
Ada CODĂU: Credeţi că societatea românească acordă suficientă atenţie acestui subiect sau ne manifestăm compasiunea strict în cazurile pe care le cunoaştem? Există la nivel societal o abordare preventivă a suicidului, una lipsită de judecăţi de valoare, care încearcă să-l înţeleagă pe individ, nu să-l condamne?
Vlad STROESCU: Din punct de vedere al sistemului instituțional de suport, un om suicidar și apropiații lui au de făcut o alegere ingrată, de tip totul sau nimic. Fie suferă în tăcere și rușine, fie merg, de bunăvoie sau cu forța, cu ambulanța și poliția, într-un salon încuiat dintr-un spital de psihiatrie (și acela decrepit, dacă județul nu a avut bugetul unei renovări). Nu că internarea la spital, fie ea și nevoluntară, nu ar salva vieți, pentru că o face, dar spitalizarea vine cu propriul ei stigmat teribil, care face ca mulți oameni să o refuze. Și nu mă tem să o spun, uneori, chiar și când e făcută corect, poate fi greșită: am să-mi aduc aminte toată viața de cazul unei femei suicidare, victimă a violenței domestice. Deși internarea la spital, chiar și nevoluntară, ar fi fost o decizie corectă medical, ar fi constituit o armă în mâinile soțului abuziv. E doar un exemplu printre atâtea în care observăm că, între comunitate, unde are loc urgența, și spitalul de psihiatrie, e mare nevoie de o infrastructură de suport care să fie transdisciplinară, medicală, psihologică, socială și juridică. Plasa de siguranță comunitară a României are găuri imense, prin care oamenii se pierd. Nu avem un sistem de încredere, permanent, de răspuns în criză, cu linii dedicate de urgență psihiatrică și centre de ajutor în fiecare cartier. Avem spitalul de urgență, care face ce poate, de obicei, rezolvă urgența toxicologică, dacă omul a înghițit multe pastile, de exemplu, și avem spitalul psihiatric, la celălalt capăt al orașului – dacă cele două spitale au fost prea aproape, cum e Obregia și Bagdasar-Arseni, am avut grijă să construim garduri înalte între ele. Da, avem nevoie de atenție, dar mai ales de infrastructură eficace și finanțată de stat, ca pentru orice alte urgențe. Sectorul medical privat, bine dezvoltat la noi, nu se amestecă în astfel de situații. Singurele inițiative rămân tot cele tip ONG (cum e Alianța Română de Prevenție a Suicidului), asociații profesionale, acțiuni individuale, uneori demne de a fi luate ca model (mă gândesc la un coleg psihiatru, care face o nemaipomenită muncă împreună cu negociatori ai poliției), dar care nu au cum să facă față nevoilor.
„E o capcană în a îndura suferința cu pseudo-stoicism doar de dragul celorlalți, dar e o valoare în a încerca să fii mai bine de dragul celorlalți”
Ada CODĂU: Care sunt cele mai puternice motive, ancore care îl pot determina pe un om să renunţe la intenţia de a se sinucide şi care îi pot (re)da speranţa că va ajunge, totuşi, la ţărm?
Vlad STROESCU: Când un om e profund deprimat, e posibil să aibă o prăbușire a stimei de sine și un sentiment de vinovăție atât de mari încât să nu considere că mai merită să trăiască. Iar ceea ce noi vedem ca motive suficiente de a trăi, soarele de afară, perspectiva concediului, gustul mâncării bune, nu mai au nicio valoare pentru omul deprimat. Trebuie să ținem minte că un simptom cardinal al depresiei e pierderea interesului și a plăcerii pentru lucruri care înainte erau importante, de la un hobby oarecare la mari credințe și principii de viață, așa că discursul cu „de ce ești supărat, că ai tot ce îți trebuie” nu funcționează mereu. Dar, că tot vorbeam de cât de mult contează cei apropiați, omul deprimat ar putea fi în stare să se gândească la suferința celor dragi – părinți, copii. Pe mulți oameni asta îi apără, din câte am văzut. E o capcană în a îndura suferința cu pseudo-stoicism doar de dragul celorlalți, dar e o valoare în a încerca să fii mai bine de dragul celorlalți.
Apropo de efectul Papageno, istoriile altor oameni care au trecut prin suferințe asemănătoare, au supraviețuit și, treptat, au fost mult mai bine, ajută foarte mult. În România, sprijinul comunitar de tip peer-support e deficitar și însuși acest tabu însingurant al suicidului îngreunează comunicarea, dar e foarte important să îl scoatem pe om din singurătatea lui, iar asta începe cu o discuție deschisă. Hotline-urile de suicid și-au dovedit eficacitatea chiar și atunci când personalul de la capătul liniei nu e compus din medici și psihologi cu vastă experiență – știm prea bine că nu avem suficienți din aceștia, ci din oameni cu o formare de bază care pur și simplu răspund și ascultă. Orice om obișnuit poate face asta, așa că îndrăznesc să spun cititorului că uneori poate fi chiar el prima ancoră, până o pornim către specialist.
Dar discuția despre suicid e adesea foarte complexă, motivațiile explicabile sau patologice – la fel, și aș vrea să avertizez că discuția, deși e un început foarte bun, nu e niciodată suficientă, nu trebuie niciodată să ne liniștim cu gândul că am scăpat de criză doar prin ea. Ideația suicidară e o urgență, ca infarctul. Primul ajutor e uneori salvator, dar nu e de ajuns și trebuie mers urgent la doctor.
Ada CODĂU: Există statistici în România privind rata ideaţiei suicidare? Cât de utile pot fi acestea?
Vlad STROESCU: Cred că majoritatea statisticilor vin de la Institutul Național de Medicină Legală și se referă la suicidurile înfăptuite și cred că ele sunt raportate și în Eurostat. Știm, așadar, că în România avem 4-5 decese prin suicid în fiecare zi, că rata lor e disproporționat de mare în rândul bărbaților (80%), care recurg la metode mult mai letale, că mediul rural și anumite județe transilvănene au cea mai mare rată, în timp ce București-Ilfov pare să o aibă pe cea mai mică nu doar din România, ci una dintre cele mai mici din UE, că pensionarii rămân cei mai vulnerabili, dar că există o tendință alarmantă în rândul adolescenților. De asemenea, că ratele suicidului au o tendință lentă de scădere, de-a lungul anilor. Oricine poate verifica imediat cifrele acestea.
Însă statisticile sunt foarte deficitare sau înșelătoare atunci când e vorba de ideația și tentativele de suicid. Am văzut la o conferință de psihiatrie o astfel de statistică venind de la un mare spital de urgență bucureștean, care prezenta o rată a tentativelor remarcabil de mică. Cândva am lucrat o vreme într-un departament de urgență din Lorena, și vedeam doar eu însumi între 5-10 tentative pe zi. Într-o lună aș fi văzut doar eu singur mai multe tentative decât tot spitalul mare bucureștean. Desigur că așa ceva nu este posibil, chiar dacă acceptăm că București e o zonă „fericită” cu o rată mică. O explicație la îndemână e că însuși personalul medical codifică insuficient tentativele, din nobila intenție de a proteja pacientul și familiile de stigmat, dar cu riscul de a ține departe pacientul de ajutorul psihologic. Mai există o explicație. Dacă eu vedeam atât de multe tentative de suicid pe zi, este pentru că lucram într-un departament de urgențe psihiatrice, bine organizat: cu alte cuvinte, avea cine să preia cazurile imediat și să le îndrume mai departe. În România, spitalele de urgență au cel mult câte 1-2 psihiatri de legătură sau în ambulatoriul de specialitate atașat, fără o infrastructură dedicată (fără paturi de criză, deși sunt esențiale), care fac tot ce pot, dar care nu au cum să facă singuri toată treaba. Cum spuneam, plasa de siguranță are ochiurile mult prea largi.
„Mi se pare o mare eroare să privim suferința în general ca ceva ce aparține doar Celuilalt, când ne interesează și ne afectează pe toți”
Ada CODĂU: Cum este privit bolnavul psihic în România? A ieşit din sfera discriminării, a marginalizării sau încă este stigmatizat?
Vlad STROESCU: Cred că întotdeauna va exista stigmă și marginalizare a suferinței psihice din partea societății. Nu cred că va veni un moment în care să zicem, gata, ne putem relaxa, avem incluziune, toată lumea vorbește deschis despre suferința psihică, ajutorul e la îndemâna oricui. Există un reflex de excludere inerent marilor grupuri de oameni și ceva alienant în natura bolii psihice, ca un fel de front cu care nu trebuie niciodată să ne resemnăm, pe care va trebui mereu să îl înfruntăm din ambele părți. De când sunt eu psihiatru, am văzut pași mari în direcția corectă: iată, acum există interes și cititori pentru un astfel de interviu – nu cred că ar fi fost în 2004, când am terminat facultatea. Din păcate, în ultimii ani văd niște pași înapoi. De exemplu, mai nou, sunt obligat de lege să completez niște certificate pentru profesori, în care bifez dacă au anumite diagnostice, știind că acestea îi vor face automat apți sau nu de a profesa. Drumul spre iad e pavat cu bune intenții, nu știu de câte ori trebuie să zicem că nu diagnosticul te face apt sau nu de a munci, eventual pentru tot restul vieții, ci cât de valid și responsabil ești într-un anumit moment. Mi se pare o mare eroare să privim suferința în general ca ceva ce aparține doar Celuilalt, când ne interesează și ne afectează pe toți. Lupta împotriva stigmatizării începe cu noi înșine și acolo e, poate, cel mai dificil front.
Ada CODĂU: Cum faceţi faţă fiecărei zile ca medic psihiatru? Cum gestionaţi bagajul emoţional, poveştile pacienţilor, astfel încât să nu devină copleşitor?
Vlad STROESCU: Medicii sunt în mod notoriu oameni care nu au grijă suficientă de ei și cei mai dificili pacienți, atunci când devin, inevitabil, pacienți. Ca să fiu sincer, nu știu nici eu prea bine cum fac față, nu am o tehnică planificată pentru asta. Cred că, dacă vorbim despre medici și personal medical în general, nu de mine, aș vrea ca grija de ei să nu pice doar în cârca lor, aș vrea ca managerii, sistemul, ministerul, statul să aibă mult mai multă grijă de ei, că tot vedem că sunt o resursă umană precară. În schimb, îi obligăm să facă ture de 31 de ore, că doar nu pot să lase greul pe umerii colegilor și pacientul fără backup. Cât despre mine, muncesc mult mai mult decât credeam că aş fi în stare acum 20 de ani, concentrat într-o fereastră de timp bine delimitată, ca să pot să am și o familie, și, cu anii, mi-au crescut niște faimoși pereți despărțitori în minte, care îmi dau voie să răspund la telefon în concediu de mai multe ori pe zi și totuși să pot să mă joc cu copiii pe plajă – pare o disociere ciudată, dar asta e viața de doctor. Într-un sistem mai bine pus la punct, nu ar trebui să fie normal să răspund la telefon în orice clipă, asta e în sine un gest cu dublu tăiș etic, creează iluzia că sunt în stare să intervin oricând – și nu sunt. Acei pereți, despre care îmi vorbea o colegă, psihoterapeut, mult mai înțeleaptă decât mine, sunt principala mea unealtă de protecție.
Apoi, bagajul emoțional e ușor de dus atunci când ai grijă să privești mereu spre pacient. Empatia e un vector, o săgeată pe care trebuie să o întorci mereu spre celălalt, iar statutul profesional – ca să nu zic masca – ajută mult. Și am o profesie care mă împlinește profund și care nu încetează să mă stimuleze și să mă învețe lucruri noi.
Dar e și foarte greu, uneori, și te întâlnești cu ideea că atunci când e greu, nimeni nu înțelege cât e de greu.
„Sportul e cel mai la îndemână dialog cu viața secretă a corpurilor noastre./ Arta e antidotul suprem împotriva singurătăţii”
Ada CODĂU: Ce rol credeţi că au pasiunile în vieţile noastre – fie că vorbim despre pictură, muzică, fie despre sport – pentru a ne putea menţine sănătatea psihică?
Vlad STROESCU: Cred că nu sunt niciodată un moft, sunt o salvare. Mă duc la sala de sport aproape în fiecare zi de lucru, după consultații, nu trec pe acasă mai întâi, că aș rămâne acasă, și am descoperit demult că asta îmi risipește oboseala și îmi face liniște în minte – e extraordinar, merge de fiecare dată! Sportul e cel mai la îndemână dialog cu viața secretă a corpurilor noastre, reglează balanța autonomă vegetativă, miokinele eliberate de mușchi stimulează neuroplasticitatea, în plus, suntem făcuți să ne mișcăm, nu să stăm opt ore pe scaun în condiții de stres.
Cât despre artă în general, că o consumăm sau că încercăm să o producem, ea e lipiciul social atunci când orice altceva eșuează, ea transmite tot ceea ce altfel nu poate fi zis, e antidotul suprem împotriva singurătății. Nu cred că ar trebui să o vedem doar ca pe o formă de wellness, chiar dacă suntem doar amatori, nu cred că ar trebui să fie doar despre noi și beneficiile noastre, ci despre a pune o bucată vie din tine spre a o trimite către celălalt, chiar dacă nu apuci să vezi reacția celuilalt, nici să îl cunoști. E speranța că cineva ascultă întotdeauna, care uneori ne supraviețuiește. Sunt lucruri serioase, nu bagatele!
(Sursă foto: arhiva personală – Vlad Stroescu)
