După ‘90, probabil, cel mai vizitat loc, pentru mine, a fost și este Londra. Artele spectacolului, operă, balet, concerte, sunt reprezentate la cele mai înalte cote. Mai adaug, evident, musicalurile, care la noi lipsesc și concertele acelor muzicieni pe care închisoarea în care stătusem ni le refuzase. Nu mai menționez artiștii români, pe unii nu i-am ratat mai deloc, Alina Cojocaru și Angela Gheorghiu.
Treptat am ajuns să fiu mai familiarizată cu scenele londoneze decât cele românești, din n motive, deja prezentate de atâtea ori, mai precis, văd mai multe spectacole acolo decât aici.
Și pot să fac pariu că oricine începe acest exercițiu va ajunge la aceleași rezultat ca mine. Calitatea spectacolelor, respectul față de spectator sunt imbatabile. Nu trebuie întotdeauna să-ți placă, dar întotdeauna îți oferă ceva cu care să rămâi. Te energizează.
Nici în această toamnă, și nici nu s-a terminat, n-am rămas nepedepsită (sic!).
S-a întâmplat ca trei dintre cele mai rezonante nume de actrițe, două câștigătoare de Oscar, să aibă serii de spectacole în același timp.
Performanțele au fost, sunt, că încă se joacă, atât de puternice că, pur și simplu, nu puteam adormi.
Man To Man de Manfred Karge, la Royal Court Theater
(De la om la om)
Piesa lui Manfred Karge, „Man to Man”(1982), este o reluare de acum 39 de ani. Este o producție aniversară care, la anul, va merge în turneu, Edinburgh, Berlin și New York.
Piesa este un monolog cu mai multe personaje care începe în Germania anilor 1930. Soțul Ellei, Gericke, moare, iar aceasta îi preia înfățișarea, jobul (macaragiu), anturajul și obiceiurile. Patriarhatul ne-a omorât tot timpul. Dar nu, doar despre feminism ar fi fost prea subțire. Sigur, este despre supraviețuirea feminină, dar în primul rând este despre teroarea totalitarismului, despre manipulare, despre insinuarea și pervertirea conștiințelor, despre distrugerea umanității, în toate formele.
S-ar mai putea pune în discuție experiența trans. Da, poți să privești și din acest unghi, există o scenă care se poate invoca.
Piesa lui Karge avea, în 1982, 26 de scene. O a 27-a a scris-o în 2015 pentru reluarea din cadrul Festivalului de la Edinburgh, repectiv, a 28-a, acum, care abordează căderea Zidului Berlinului și renașterea ideologiei naziste în Germania. Halucinant! pentru că, nu la mult timp de la lansare, am asistat chiar la victoria partidului de extremă dreapta AfD în landul Saxonia-Anhalt. S-a dovedit încă odată cât de premonitorie e literatura, sau cel puțin unii dramaturgi. E, în general, așa cum ni se atrage atenția, istoria se repetă.
Echipa de creație este aceeași ca acum 40 de ani. Regizor Stephen Unwin, scenografie și costume Bunny Christie.
Totul este jucat pe cartea expresionistă, estetică punk, astfel că ești lovit încă de la prima scenă de recuzita cu vechituri consumeriste și mobilier dărăpănat (un televizor alb-negru de închiriat, un frigider îngălbenit…), împrăștiate într-o camera austeră cu pereții alb imaculat, izolanți, ca în platourile de filmare, folosiți pentru proiecții, reflecțiile lumii exterioare. Nu știu pentru ceilalți spectatori, dar pentru cineva venit din est, ca mine, butoanele de activare au funcționat instantaneu. Ba, mi-am adus aminte, nici nu știu dacă am uitat vreodată, un alt spectacol văzut în urmă cu aproape 20 de ani, în FNT, The Sound of Silence, spectacolul lui Alvis Hermanis și trupa Teatrului Nou din Riga. În contrast, acolo existau personaje, dar erau mute. Tot despre supraviețuirea într-un regim totalitar era vorba, cel sovietic. Revenind la cadrul nostru, camera este delimitată cu un o bandă scotch roșie, înlăturată la căderea Zidului Berlinului.
Atât decorul cât și, ulterior, personificările, amintesc de stilul brechtian, ceea ce era normal, Karge fiind un discipol al său.
Ella devine Noul Max, pe care îl impersonează nu numai ca mod de viață – dezlânare, deghizare, prieten cu berea, dar și ca limbaj-accent, asprime, vulgaritate. Suntem în mijlocul clasei muncitoare nu a gulerelor albe. Vechea ei identitate este menționată la persoana a treia, „Albă ca Zăpada”, firesc. Evită recrutarea pentru a nu fi nevoită să-și dezvăluie sexul. Trece printr-o succesiune de joburi, o viață grea în care spiritul pragmatic, sarcasmul (sună familiar?) sunt unelte de supraviețuire.
Interpretarea Tildei Swinton nu e nimic din ce știm noi de pe ecran.
Are atât de multă energie și vigoare și un registru vocal uimitor, că, dacă ai sta cu spatele, a-i paria că sunt mai mulți actori pe scenă. Ritmul și intonația funcționează direct pe cord deschis. Fascinantă capacitatea de schimbare totală de la un personaj la altul. Ca înfățișare, cu părul fixat pe înalt și machiaj alb pe corp, dacă mai adaug și androginia sa, e greu să o se pari de avatarul lui David Bowie. Dar asta nu o oprește să se transforme continuu. Stelară.
Un text superb, un spectacol puternic. Dar cred că spre deosebire de publicul londonez eu m-am înfruptat la dublu din Tilda Swinton, sper să nu mă bage la plată (sic!), pentru că, contorul meu de emoție s-a învârtit mai repede și asimilarea a funcționat la alt nivel.
Cui îi este frică de Virginia Woolf? de Edward Albee, la @sohoplace
Un text familiar, din 1962, cel puțin iubitorilor de teatru, în care acțiunea se petrece în anii ‘60, o perioadă de tranziție, prinsă între boom-ul postbelic, când sistemul universitar american prospera, la pachet cu ascensiunea socială, și apariția mișcării feministe, care a schimbat viața soțiilor care trăiau în umbra soților lor.
Dacă piesa e arhicunoscută, regia a fost proaspătă și necovențională. Marianne Elliott, regie, și Miriam Buether, scenografie, explorează stările tensionate care încep să se devoaleze ca într-o hartă veche, dar nu cu comori, ci, cu toate resentimentele ascunse ale personajelor, într-o sufragerie claustrofobă, circulară, în care un inel de lumină frumos plutește deasupra personajelor ca un halou. Pe acest inel, fiecare act este marcat de titlul original: Fun and Games, Noaptea Valpurgiei și Exorcizarea. Scena ajunge să semene cu un ring de box, pe măsură ce personajele se luptă cu proprii demoni, cu ceilalți, își adoptă pozițiile și explodează la final. Regizoral, intriga este susținută și de o rotație insesizabilă, dar cu tur complet a scenei, ca un ciclu al vieții, astfel încât, oriunde ești așezat, ai perspectivă completă.
Cum era de așteptat, greul cade pe interpreți pentru a eterniza noua montare.
Gillian Anderson, în rolul Marthei, este magnifică. Bine, după interpretarea etalon din Un tramvai numit dorință de la Teatrul Național sau All About Eve la Noël Coward Theatre (ambele pot fi vizionate online), știi că rolul va fi exploziv. În rochie sau pantaloni, degajează suplețe, încredere, duritate. Mai tot timpul cu țigara în mână, cu pași siguri, transmite că deține control total. Dar, treptat, vedem că dinamica se schimbă. Martha începe să-și scoată sticluțele cu otrăvuri, subminându-l constant pe George, trece la nivelul următor. Seducția ambițiosului Nick. Ceea ce face spectacolul superb este că interpretarea sa intră în puzzle-ul ideal cu ceilalți.
Pedantul George este interpretat de Billy Crudup. Crudup este un obișnuit al scenelor londoneze unde îmbogățește de fiecare dată interpretarea, lăsând în urmă personaje puternice. Ultimele dăți l-am văzut în High Noon de Eric Roth (scenarist Forrest Gump, Killers of the Flower Moon) și Harry Clarke de David Cale.
Interpretarea sa este Magistrală.
George este un tip plin de resentimente față de soarta sa în viață. Promovarea i-a venit mai mult din lipsa concurenței, colegii erau plecați în armată. Se adaugă acum amenințarea noului val, reprezentat aici de Nick. Totul sună ca o moștenire de tron datorată socrului, șeful universității. Crudup e senzațional în a-și grada dezamăgirile pe toate planurile (soț, ginere, profesor). Masca de raționalist de sub care emite judecăți dispare. Îi rămâne cruzimea, iar în final violența. Devine animalul rănit pe fondul pierderii controlului asupra nevestei, care își satisface foamea de testosteron cu noul mascul din cameră.
Nu trebuie trecute în plan secundar, celelalte două personaje. Nick, interpretat de Josh Dylan, și Honey, interpretată Phoebe Horn, pe care o știu din serialul BBC Call the Midwife. Interpretările lor se poziționează rapid ca jaloane pentru traseul pe care personajele principale trebuie să-l parcurgă pentru a atinge voltajele necesare fiecărui moment în parte. O fac în siguranță și, cel puțin Phoebe Horn, în drumul de la inocență și veselie la dezintegrare, este cât se poate bună, de credibilă.
Electra/Persona după Sofocle și Ingmar Bergman, la National Theater of Great Britain
Nu credeam că după Pescărușul, de anul trecut, Cate Blanchett va mai urca curând pe scenă. Dar, probabil, sper, tocmai revenirea să-i fi reațâțat pofta („pofta vine mâncând”). Și conjunctura a fost favorabilă. Regizorul australian Benedict Andrews, un mai vechi colaborator de scenă pentru Cate Blanchett, a venit cu acest proiect greu de refuzat.
Deși nu a fost anunțat, din start am intuit că rolurile vor fi interschimbabile, motiv pentru care mi-am luat bilete pentru două reprezentații. Din păcate, cu norocul stau mai prost, la învârtirea monedei am picat pe aceleași interpretări.
Pentru această montare a mai avut loc un miracol, cel puțin pentru fani, reunirea cuplului din capodopera Tár, Cate Blanchett – Nina Hoss.
Eu am nimerit-o pe Blanchett în rolurile Clitemnestra și Alma, iar Hoss în rolurile Electra și Elisabeth. Ella Lily Hyland a fost Crisotemis și Anna iar Patrick Robinson, Egist și Soțul.
Deși se bazează pe aceeași temă, dualitatea naturii umane, cele două texte par să n-aibă nicio legătură. Există un fir, în Persona, Elisabeth Voegler, celebră actriță, intră într-o depresie în timp ce interpretează personajul Electra din tragedia lui Sofocle. N.B. Așa a apărut și împerecherea rolurilor.
Benedict Andrews revizuiește piesa lui Sofocle, eliminând din personaje și dialoguri, schimbând frazarea, punând accent pe asemănările și deosebirile dintre mamă și fiică. Ele se prezintă ca look alike când e vorba de limbaj și, mai ales, în interacțiune, în dialoguri. O disfuncționalitate familială, mama-fiică încercate de viață, un subiect nu numai al tragediilor antice, dar al dramaturgiei din toate timpurile. Oricum, celelalte personaje, momente din viața lor sunt prezente pe scenă prin garderoba împrăștiată și hainele fetiș folosite. Costumele sunt niște salopete banale, fără personalitate și în contrast cromatic cu decorul. Textul nu are numai vitriol, ci și momente de sarcasm. A doua parte vine fără nicio pauză, practic, spectatorii sunt martorii aranjării scenei, ca niște asistenți de regie. Filmul Persona este, probabil, o epitomă a explorării fațetelor condiției umane, a analizei dualității și identității personalității. Trebuia doar să vezi cum pui asta în scenă.
Și, la acest capitol, totul a funcționat genial. Și regia lui Andrews, și scenografia semnată de Magda Willi.
Decorul ocupă toată scena și constă într-un singur bloc de trepte care coboară până la primul rând de scaune. Bloc executat din lemn, căruia îi și simți mirosul. Acest bloc de trepte reduce un întreg amfiteatru al teatrelor antice grecești la o sală de spectacol. Într-un fel sau altul, suntem trimiși direct la origini. Actori cu multiple roluri, fără cabine de machiaj. În mijlocul blocului se află luminat un Ciocan, arma crimei, dar simbolizând și dorința de răzbunare, și puterea. În partea a doua, blocul joacă rolul de auditorium de cinema. Un ecran imens coboară, iar pe el se face proiecție live, gros planuri realizate chiar de Voegler, Nina Hoss în varianta mea, exact ca în filmul lui Bergman. Voegler nu vorbește, dar îi avem în față reacțiile, și interacțiile, toată mimica amplificată pe ecran. Nu e loc nici măcar de respirație, darămite de o clipă de rătăcire. Cum am precizat, actorii nu părăsesc scena.
Genial, n-am mai văzut asemenea forță de comunicare doar prin elemente scenice, epitoma minimalismului, decât în operă. Ah, dar, stai, Andrews e și regizor de operă. Așa că la el e doar rutină.
Trebuie să spun că încă înainte de a începe, mi s-a părut copleșitor să joci într-un astfel de set. Să ne înțelegem, magnitudinea vizuală era ca într-un film de Nolan, te strivea.
Cele două actrițe, am revizionat filmul înainte de merge să văd spectacolul, pentru că, nu numai că e o capodoperă cinematografică, e masterclassul masterclasselor de actorie, ever, iar aici, au recidivat.
Dar live. Intensitatea interpretării, tempoul, registrele vocale, în conjuncție cu mișcarea scenică m-au pus într-o stare de levitație. Cred că a fost și una din ipotezele de lucru. Un caleidoscop de reacții umane, fragilități, uri, dualități, tristeți, răzbunări, iubiri, dublate de insecuritatea deplasării, care îți inducea, fără să vrei, o stare de neliniște care se juca cu emoțiile tale. N-am fost mai liniștită la a doua vizionare, deloc. Nu teoretizez, dar acesta e imersivul în teatru, nu tehnologia, nu trucurile și artificiile.
Spectacolul în sine, fiind și fără pauză, funcționează ca o baie galvanică de emoții.
Lily Hyland, sora cea mică, a adus ingenuitatea, purta o bluză albă, și umorul nevinovat între Electra și Clitemnestra. Și foarte consistentă și în partea a doua. O puteți vedea pe Netflix în Black Doves, de-acolo am reținut-o și eu.
Tot din paleta personală de aprecieri face parte și coloana sonoră realizată de Hildur Guðnadóttir. Mi-a rezonat ca un sunet venit peste timp, un sunet al pădurii, sunetul lemnului, viu.
Evident, rămân cu regretul că nu am văzut cealaltă variantă.
P.S. Aș fi putut să mai scriu despre un super spectacol, tot Women Power, Thelma and Louise, absolut excepțional, dar fiind musical, am zis să nu se creeze confuzie.
