Pentru Andreea Vasile, actriţa care joacă rolul feminin principal în filmul „3 zile în septembrie”, una dintre marile bucurii ale profesiei sale este începutul unui proiect, indiferent că este vorba despre cinematografie sau un serial de televiziune. Îi place să descopere personajul, să-l înţeleagă, să-l îmbrace pe deplin, fără a-i confisca personalitatea. Una dintre fricile sale este aceea de a nu mai putea spune adevărul. Adevărul pe care, susţine ea, camera îl vede, îl simte.
Îi plac regizorii care lucrează cu încredere şi generozitate, oamenii care nu pretind că le ştiu pe toate, care au incertitudini şi care nu obosesc să caute, să cerceteze. Am vorbit, în acest interviu, cu Andreea Vasile, despre ce a însemnat pentru ea rolul din „3 zile în septembrie”, despre cum s-a schimbat cinematografia românească în ultimele trei decenii, despre condiţia artistului în România actuală şi, nu în cele din urmă, despre lectura ca salvare de la fricile care marchează vieţile noastre şi care ne permite să accesăm, chiar dacă doar cu ochii minţii şi cu inima, universuri la care, altfel, nu am avea acces.
Ada CODĂU: Ce a însemnat pentru tine rolul din „3 zile în septembrie”, filmul cu cel mai mare număr de spectatori la TIFF, selectat la Filmfest München și bine primit de public în cinematografele din România? În ce fel te-a provocat?
Andreea VASILE: A însemnat o șansă pe care eu nu am avut-o până acum. Lucrez de mai mult de 15 ani, am avut tot timpul continuitate, am făcut de la seriale de televiziune, la HBO şi Antena1, la scurtmetraje şi lungmetraje, dar niciodată n-am avut rol principal. Așa că, pentru prima dată, Tudor a venit și a zis: „Uite, hai să facem filmul ăsta împreună!”. Și mi s-a părut că e o responsabilitate imensă, dar, în același timp, n-aș putea să nu recunosc că m-am bucurat, pentru că era o șansă pe care nu am avut-o până acum. A venit la pachet, sigur, cu responsabilități, cu frici, cu nenumărate momente de îndoială. Am zis nu, nu o să pot. Dacă mi se întâmplă ceva, dacă mă împiedic, dacă?… Până când am început la propriu, până când am auzit „acțiune!”, pentru că, din punctul acela, a fost ca și când tot vălul de îndoieli, de frici, de nesiguranțe s-a evaporat pur și simplu, s-a declanșat ceva ce știam să fac foarte bine. Eu sunt un om foarte disciplinat și nu am mai avut, din momentul respectiv, niciun fel de îndoială sau de frică. Era, mai degrabă, un mix de adrenalină și de bucurie pentru că pot să fac asta și anume ceea ce pentru mine a contat şi contează, în meseria asta, cel mai tare: să spun adevărul. Marea provocare – deși nu-mi place cuvântul ăsta, provocare – a fost să găsesc în personajul pe care l-am făcut adevărul și să spun adevărul, indiferent de ce simt eu, indiferent de gândurile mele, de fricile, îndoielile mele. Am urmărit să spun adevărul personajului.
Ada CODĂU: Lucrezi la un nou serial de televiziune, semnat de Ruxandra Ion. În ce mod diferă personajul tău din această producţie de cele interpretate până acum?
Andreea VASILE: Chiar e o șansă să fac roluri foarte diferite. Mă gândesc la Nico, de exemplu, din serialul „Umbre”, o fostă prostituată sau, cum îi ziceau oamenii, „șefa la mafie”. Mi s-a întâmplat odată ceva superb (n. r. râde). Am fost să plătesc ceva şi doamna de acolo m-a întrebat: „Plătiți cu card sau cash?”. Iniţial i-am zis că plătesc cash. După aceea, am spus: „Ah, stați, plătesc cu cardul!”. Replica ei a fost: „Haideți, doamnă, păi, nu sunteți șefa la bani?!?”. I-am spus: „Doamnă, staţi un pic, confundați personajele” (n. r. râde din nou). Au fost extrem de diverse personajele mele. Rolul din noul serial e ceva ce n-am mai făcut până acum, m-a pus în situația să mă pregătesc fizic mult, pentru că necesită o pregătire fizică de care, până acum, n-am avut neapărat nevoie. E cu totul și cu totul alt tip de disciplină, de organizare, pentru că aici vorbim despre un proiect care se întinde pe niște ani de zile. Am început filmările în ianuarie, avem deja multe luni de filmat continuu. Spre deosebire de alte seriale de televiziune pentru care filmezi o lună, o lună jumate, hai să zicem trei luni maximum, după care faci altceva, aici mi se pare că cel mai important lucru e să-ți ții mintea la fel de proaspătă ca la început, să nu te plafonezi, să găsești, cumva, în fiecare zi, bucuria aia pe care cu toții am avut-o la început. Cred că prin asta diferă cel mai tare din tot ce am lucrat până acum: faptul că timpul pe care îl acord acestui personaj este mult mai mare decât ce am făcut până în momentul acesta.
„Camera vede tot ce gândeşti, tot ce eşti, tot parcursul tău. Mă obligă tot timpul să rămân cinstită”
Ada CODĂU: Există un rol despre care crezi că este definitoriu pentru cariera ta sau care te-a ajutat să evoluezi din punct de vedere artistic?
Andreea VASILE: Tot timpul mă gândesc în viitor și zic că acel rol va să vină. Raportat la ce am făcut până acum, cred că acest rol este Nico din „Umbre”, pentru că presupunea un anumit tip de raportare la un personaj care nu-mi era deloc familiar și pe care nu l-am găsit ușor, pe care l-am construit cu regizorii Bogdan Mirică și Igor Cobileanski și care a însemnat și în continuare înseamnă foarte mult pentru mine. Asta pentru că presupunea o detașare de tot ce știu eu, de tot ce sunt eu, de tot ce gândesc eu și un anumit tip de împrumut al unui personaj pe care nu-l vezi oriunde, pe care trebuie să-l construiești constant.
Și în „Spy/ Master”, care spune povestea lui Pacepa, o miniserie făcută de HBO, am avut un rol care nu-mi era foarte familiar. O jucam pe soția lui Pacepa care, dintr-o fostă actriţă, ajunsese casnică. Era un om obișnuit cu un tip de adrenalină, care brusc se îneacă în alcool, în tot felul de substanțe. Asta am încercat, cumva, să transmit prin acel rol: disperarea unui om. Mi-a plăcut foarte tare toată experiența aia. În general, personajele sunt diferite și eu mă bucur că mi se dă ocazia să joc. Când eram mică, atunci când eram întrebată ce meserie vreau să am, îmi schimbam des răspunsul: azi, doctor, mâine, procuror, poimâine, avocat sau învățător. Azi mă gândesc: ia, uite, ce mișto că ăștia chiar mă lasă să mă joc, la vârsta mea, cu toate meseriile din lume!
Acum am bucuria că am un rol mic, sigur, dar pe care chiar nu-l mai făcusem. Regizorul Radu Potcoavă a început deja filmările noului lungmetraj, iar eu joc rolul unui procuror. Am devenit un om mai serios (n. r. zâmbeşte).
Ada CODĂU: Ai îmbinat, în cariera ta, teatrul, cinematografia și televiziunea. În care dintre aceste spații artistice te simți cel mai bine, cel mai natural?
Andreea VASILE: Din momentul în care a venit pandemia, n-am mai făcut deloc teatru. Asta, după mulți ani în care am făcut teatru. Acum, însă, nu mai am partea asta. De ce îmi place foarte tare cinematografia? Camera e un martor foarte onest şi spun asta cu mâna pe inimă: e foarte aproape de tine și cred că vede rapid atunci când minți. Simte, știe. E un martor de care nu poți să scapi. Orice ai face, nu poți să te întorci cu spatele la ea. Și cred că vede în mini expresii tot ce gândești, tot ce ești, toate fricile, tot parcursul tău. Cumva, pentru mine, asta mi se pare o provocare în plus, pentru că mă obligă tot timpul să fiu cinstită, să rămân cinstită, să nu fac mai mult decât îmi permite situaţia, decât îmi permite propria stare, propriul fel de a funcționa în momentul respectiv. Ce încerc să zic este că,dacă nu-ți vine să plângi, nu plângi. Dacă nu-ți vine să râzi, nu râzi. Camera simte mult mai bine. Deci, cred că ce îmi place mai tare în cinematografie este că mă obligă să rămân foarte cinstită și să caut, în orice fac eu, să fie ceva adevărat.
„Mă interesează întâlnirea cu omul din spatele regizorului. Oamenii care nu au neapărat răspunsuri la toate. Oameni alături de care să construim”
Ada CODĂU: Alături de ce regizori ți-ar plăcea să lucrezi?
Andreea VASILE: Alături de regizori care știu foarte bine ce vor, care lucrează cu generozitate și cu încredere. Regizori care se folosesc – deşi a te folosi pare un verb mult prea dur – de noi, actorii, ca de nişte instrumente, pentru a-și spune poveștile. Nu pot să dau niște nume. Sigur că există oameni pe care îi admir, sunt o mulțime de regizori pe care îi admir, dar niciodată nu m-am gândit: uite, mi-aș dori să lucrez cu Winding Refn, să zicem, care a făcut „Drive”, printre multe altele. Mă interesează, mai degrabă, întâlnirea cu omul din spatele regizorului, cu felul lui de a lucra. Mă interesează oamenii care caută, care nu au neapărat răspunsuri la toate, dar caută alături de noi, actorii. Oameni alături de care putem să construim. Deci, cred că n-aș putea să dau niște nume, ci mai degrabă niște atribute ale oamenilor respectivi.
Ada CODĂU: Te-ai confruntat vreodată cu un spațiu artistic misogin, care ţi-a fost ostil pentru că ești femeie?
Andreea VASILE:Niciodată. Niciodată nu am simțit asta. Mă gândesc dacă în lumea de astăzi acesta e un răspuns care poate să fie valabil, dar întotdeauna cred că primează adevărul și experiența fiecăruia dintre noi. Nu am simțit nicio clipă aşa ceva. Lucrez de peste 15 ani, cu diferite echipe de filmare, am colegi, actori, actrițe pe care îi respect, pe care îi admir, alături de care lucrez.Nicio clipă nu am simțit această diferență și nu am simțit un mediu ostil doar pentru că sunt femeie. Nici nu mi s-a părut că sunt într-o poziție în care să trebuiască să demonstrez mai mult tocmai pentru că aș fi femeie. Dimpotrivă, am plecat tot timpul de la egal la egal și nu am simțit presiunea asta în niciun context. Nici la școală. Știu că oamenii vorbesc și nu sub nicio formă nu aș vrea să minimizez problemele acolo unde sunt. Vorbesc doar din propria perspectivă, din propria mea experiență.
„Cea mai frumoasă amintire pe care o am este atunci când am văzut filmul «3 zile în septembrie» cu Alex, băiatul nostru, în brațe”
Ada CODĂU: Care sunt cele mai profunde bucurii ale actriței Andreea Vasile? Dar cele mai mari frici?
Andreea VASILE: Cred că cea mai frumoasă amintire pe care o am este atunci când am văzut filmul „3 zile în septembrie” cu Alex, băiatul nostru, în brațe. El era înnebunit atunci când știa că plecăm la filmări și tot întreba: „Mama, când o să vedem «3 zile»?”. Și i-am spus: „Uite, mama, o să-l vedem la TIFF împreună!”. Pentru mine, ăsta e un moment inegalat de nimic altceva, pentru că îl țineam în brațe. El mă tot întreba: „De ce te cerți acum?”. În primele 15 minute îi tot vorbeam peste (n. r. peste replicile din film), ca să nu audă înjurături. I-am explicat de la bun început în așa fel încât să nu fie ceva prea greu de dus pentru el.
Pe de altă parte, bucurii sunt toate momentele în care primesc un personaj nou. Sunt de nedescris: curiozitatea mea de a descoperi, nevoia mea de a zice adevărul, de a găsi unde să pun personajul, cum se mișcă acesta, ce face, cum vorbește. Bucurii sunt toate începuturile proiectelor pentru mine, pentru că sunt momentele mele cu mine, momente de căutare. Vreau să știu totul despre personaj dintr-o dată și asta mă bucură foarte tare.
„Cea mai mare frică este să nu mai ştiu să spun adevărul”
Cea mai mare frică este să nu mai știu să spun adevărul, să cred că fac bine, că fac corect, că fac cinstit și, de fapt, să intru într-un tip de manierism în care să le știu pe toate.
Mai am această frică legată de faptul că, pe măsură ce oamenii îmbătrânesc devin mai puțin curioși, se îndoiesc mai puțin, chestionează mai puțin, au mai multe certitudini, încep să creadă mai tare că ei sunt buricul pământului. Și mi se pare că asta e the path to hell, e un moment de la care nici ca om, nici ca actor nu mai poți să crești. Cred că noi creștem atât ca oameni, cât și ca actori în măsura în care rămânem curioși, avem nenumărate incertitudini și puține certitudini. Sigur, ele merg mână în mână și cu încrederea că ce faci tu e bine, dar fără momentele astea de căutare, de curiozitate, eu cred că murim încet și de asta mi-e cel mai frică.
Ada CODĂU: Cum vezi condiția actorului în România contemporană? Cât este acesta de stimulat? Sau din contră, cât de mult trebuie să se lupte în câmpul artistic pentru a se exprima, pentru a ajunge să conteze în mentalul colectiv?
Andreea VASILE: Avem, sigur, mari realizări. Există Mungiu, care a luat, a doua oară, Marele Premiu la Cannes. Avem o mulțime de regizori extrem de talentați, o mulţime de filme care au fost premiate. Două dintre filmele mele preferate, pe care le pun oricând, pe orice listă, sunt „Moartea domnului Lăzărescu” al lui Cristi Puiu și „A fost sau n-a fost?” al lui Porumboiu. Dar oricât am încerca noi să ne păcălim, nu putem vorbi despre o industrie în România. Și, atunci, condiția noastră, a tuturor, e tot timpul această stare de alertă continuă, teama că în momentul în care nu mai faci lucruri relevante, tu dispari, nu mai ești pe radar. Senzația mea este, de fiecare dată, aceea că lucrurile nu se adună şi nu există o continuitate, așa cum ar trebui să existe într-o industrie normală, în care ai muncit niște ani, în care un lucru a dus la celălalt și în care aşa se construiește o carieră. Dimpotrivă, senzația mea e că tot timpul o luăm de la zero, o iau de la capăt pentru orice. Mai puțin pentru filmul lui Tudor (n. r. Tudor Giurgiu, regizorul filmului „3 zile în septembrie”) și pentru un film pe care l-am făcut cu Adrian Sitaru, în care Sitaru m-a distribuit pentru că mă văzuse în altceva. Deci, doar în astea două nu am dat casting. În rest, pentru fiecare lucru din viața mea m-am dus la casting, ceea ce nu e un lucru rău. Spun doar că sentimentul e că de fiecare dată o iei de la capăt și că nimic din ce ai construit înainte nu e relevant pentru prezent și trebuie să te întorci. Dar poate nu e tocmai rău pentru că, aşa cum ziceam, rămâi curios, rămâi cu multe incertitudini, chestionezi lucruri despre tine și, de fapt, îți dorești să devii mai bun. Îmi doresc să devin mai bună de la un proiect la altul.
„Cred că e important să existe mai multe roluri feminine în momentul ăsta, roluri mai conturate, de sine stătătoare”
Ada CODĂU: Cum crezi că s-a schimbat cinematografia românească în ultimele trei decenii?
Andreea VASILE: S-a schimbat enorm. Aşa cum spuneam mai devreme, noi avem niște capodopere. Citeam un interviu al lui Mike Leigh, unul dintre regizorii mei preferați, care includea „Moartea domnului Lăzărescu” în top 3 cele mai bune filme din viața lui. Şi el e un mare iubitor de filme, nu e un om care să fi văzut puține filme. Poveștile s-au schimbat. Cred că e important să existe mai multe roluri feminine în momentul ăsta, roluri mai conturate, de sine stătătoare. Sigur că întotdeauna vorbim despre Pintilie, despre Ciulei, dar sunt şi oameni din noul val al cinematografiei românești și, din punctul ăsta de vedere, tot timpul mi se pare că am fost în radarul lumii ca fiind o cinematografie puternică. Dar este important să avem și o industrie la fel de puternică, nu doar niște nume și niște filme care vor rămâne capodopere. E important să existe o industrie în care să acoperim toate genurile de film şi să se facă din ce în ce mai multe filme şi din ce în ce mai bune.
Ada CODĂU: Cum se raportează românii la artă? O văd ca pe o plăcere pasageră sau ca pe o salvare, o evadare în frumos?
Andreea VASILE: N-aș ști să răspund la întrebarea asta, pentru că eu chiar cred că noi trăim în niște bule și mi-e foarte greu să iau pulsul românilor. Nu știu în ce măsură niște oameni care se luptă pentru supraviețuire, să zicem, care au nevoie de bani pentru lucruri de bază, apreciază arta. Cred că arta, indiferent de meseria pe care am avea-o, a fost făcută în așa fel încât să ne ia gândurile pentru o oră, pentru 5, pentru 10 minute, de la viața noastră banală, cu multe griji, cu multe frici și să ne pună în alt univers. Ăsta cred că ar trebui să fie rolul artei în general. Dar dacă nevoile noastre de bază nu sunt satisfăcute, nu știu în ce măsură arta mai poate să aibă un cuvânt de spus în viețile noastre. Tocmai de aceea vorbesc, mai degrabă, despre bule, mi-e teamă să generalizez, pentru că nu pot să cuprind în ce măsură arta e importantă pentru omul obișnuit. Și nu vorbesc aici doar despre noi ca societate, mă refer la întreaga lume. Muzica, de exemplu, este o chestiune extraordinară. Dintre toate artele, muzica mi se pare realmente cea mai înălțătoare. După primele acorduri, după primele 30 de secunde, tu te-ai transpus cu totul și cu totul în alt univers. De cele mai multe ori, atunci când construiesc roluri, eu construiesc cu muzică. Muzica e ritm. Noi suntem oameni, fiecare are ritmul lui. Pe mine muzica mă ajută foarte tare. Dar nu putem să știm cât spațiu poate să aloce în viața lui artei un om apăsat de grija zilei de mâine. Poate e ultima lui preocupare, poate nu mai are spațiu în minte.
Ada CODĂU: Eşti o cititoare de cursă lungă şi promovezi constant cărţile pe care le citeşti. Ce rol joacă lectura în viaţa ta?
Andreea VASILE: Oh, Doamne! Salvator, aș zice. Pe mine lectura m-a salvat pentru că a fost singura modalitate prin care am înțeles că nu mi se întâmplă doar mie anumite lucruri. Prin lectură înțelegi, devii empatic. Mie îmi plac cuvintele, am această bucurie a descoperirii cuvintelor. Citesc mult și în engleză. Dacă închid ochii, îmi revin pasaje din anumite cărţi, am şi mirosuri asociate cu anumite personaje și cred că asta nu face altceva decât să-ți îmbogățească, să îţi transforme viața. Viața noastră, în general, nu e una spectaculoasă. Cred că lectura îţi aduce posibilitatea de a descoperi alte vieți, de a înțelege, de a chestiona, de a te regăsi. Cred că asta e una dintre marile bucurii, iar oamenii se vor întoarce la citit, nu sunt pesimistă. Avem multe forme de entertainment, în jurul nostru, dar e ceva ce doar lectura poate să-ți dea, așa cum doar muzica poate să-ți dea ceva ce e doar al ei.
Îmi vin acum în minte „Zuleiha deschide ochii” a lui Guzel Iahina, dar şi „O viaţă măruntă”, scrisă de Hanya Yanagihara, pe care îmi amintesc că o citeam în avion şi plângeam. Dar nu plângeam oricum, ci cu sughiţuri. Iar Tudor îmi spunea: „Te rog, se uită oamenii”. Dar era ceva dincolo de puterea mea de a controla, trăiam fiecare pagină. Pentru oameni, în general, dar și pentru noi, pentru actori, mi se pare extraordinar că putem avea acces la acest tip de a despica o personalitate, de a vedea ce e în spatele acțiunilor noastre, ce ne conduce, de fapt, să luăm niște decizii în viață. Lectura e ceva atât de frumos, ridică atât de multe întrebări, iar dacă nu citim, ne privăm de un univers pe care nu avem de unde să-l luăm din altă parte.
(Sursa foto: Sabina Costinel)
