Se închide peste o zi expoziția Fragilitatea eternului prezentată de curatorul Filip Petcu la Muzeul Național de Artă din Timișoara. „Mă îngrozesc că aș fi putut trece prin Timișoara fără să văd această adevărată capodoperă, acest adevărat poem-meditație asupra eternității fragile”, nota poeta Ana Blandiana aflată în vizită în orașul ei natal.
Într-o lumină difuză, cópii după frescele descoperite de arheologii secolului al XIX-lea la Pompei, scene rituale, artefacte din teracotă și ceramică, statui copiate măiestrit după capodopere antice, fotografii și fototipii spun povestea tragică a unui oraș dispărut sub lava Vezuviului în anul 79 d.Hr., așa cum a văzut-o Zsigmond Ormós, fondatorul și donatorul muzeelor din Timișoara, o personalitate care a marcat comunitatea timpului său.
Sunt peste o sută de piese, multe din colecția Ormós, altele împrumutate de la mari muzee și galerii din Napoli, Roma, Capodimonte, Sant’Angelo, San Martino. Vizitatorul este invitat să parcurgă un traseu povestit de un ghid imaginar, un soldat roman originar din Pompei, Lucius Valerius Sacer, nume inscripționat în ruinele de la Adamclisi.
Expoziția are un apogeu artistic, o instalație spectaculoasă imaginată de curator, proiecție a focului care arde un trup mumificat în lavă și cenușă, copie a unuia dintre mulajele arheologului Fiorelli.
Însoțită de un splendid album, editat după standardele muzeelor prestigioase, expoziția poartă subtitlul De la Pompei la Grand Tour până astăzi. Cine este călătorul fascinat de istorie care și-a schimbat destinul prin aceste călătorii culturale după o perioadă nefericită din viața sa, ne spune titlul albumului: Zsigmond Ormós von Csicsér.Un Grand Tour dinspre Răsărit. Născut la Pecica în 1813, cu studii făcute la Timișoara, Ormós va lăsa o moștenire nemuritoare comunității sale.
„Lanțuri pentru totdeauna”
Crescut în casa din Buziaș a severului său unchi care îi devenise tutore, Ormós era destinat să urmeze o carieră de funcționar public, așa cum erau tatăl și unchiul său. Are parte de o educație clasică cu multă literatură latină, vorbește fluent germana și are deja în prima tinerețe interes pentru artele frumoase. Frecventează Liceul Piarist din Seghedin și din Timișoara, apoi termină studii de drept la Oradea.
Ca parlamentar ales în parlamentul ungar, se implică în Revoluția din 1848. „Ormós se definește ca fiind conștiința istorică și instituțională a generației liberale de la 1848”, afirmă Filip Petcu în volumul dedicat expoziției. Înăbușirea revoluției are consecințe dure.
„La 18 octombrie 1849 este arestat şi închis în cazărmile timişorene, pentru activitate revoluţionară, iar la 10 februarie 1850 i se montează <lanţuri pentru totdeauna>. Aşa ştia el atunci, așa îşi notează în jurnalul pe care a început să-l scrie din 9 octombrie1849, după ce a fost dus sub escortă militară de la Buziaş la Timişoara, în faţa autorităților militare austriece… Aceste amintiri îl vor însoţi pe tot parcursul vieţii sale, în tot ceea ce va întreprinde…”, notează muzeografa Elena Miklosik într-un studiu.
Condamnat la patru ani de temniță între zidurile reci ale fortăreței timișorene, este amnistiat după câteva luni, în 1850, fără să fie însă absolvit de vină. „Deşi holnav, retras la casa unchiului de la Buziaş, este urmărit, se fac repetate percheziţii în vilă, i se confiscă manuscrisele, îi sunt interzise anumite drepturi politice. În urma unei percheziţii efectuate de autorităţile austriece în seara ajunului de Crăciun din 1856, când, după câteva ore de căutări, îşi vede casa răvăşită, i se confiscă iarăși toate manuscrisele şi i se ridică actele, Ormós se hotărăşte să vândă casa şi moşia şi porneşte în lume, într-un fel de autoexil”, scrie Elena Miklosik.
Așa începe un alt capitol din viața lui Zsigmond Ormós, din care se va întoarce încărcat cultural, înseninat și apt pentru a face din Timișoara un loc demn de admirație.
Din „văzute și trăite”
Jurnalul său de călătorie la Pompei în 1865 și 1872, Pompeji Romjai (Ruinele Pompeiului), tradus pentru prima dată în română, italiană și engleză în lucrarea-album Zsigmond Ormós von Csicsér.Un Grand Tour dinspre Răsărit, descrie în optsprezece capitole un Grand Tour parcurs de mai multe ori printre vestigiile de la Pompei, Herculaneum și Napoli, locul pe care îl descrie ca „cel mai fermecător și mai plin de viață oraș de pe pământul italian”.
Ormós vine din Europa de Est, un maghiar care bătuse drumuri prin Austria, Germania, Franța, cu o cultură solidă, dar cu o anumită rigiditate a judecății estetice. La Grand Tour veneau de regulă vizitatori vestici. Era atracția secolului al XIX-lea pentru aristocrați, fiindcă italienii deschiseseră șantierele arheologice pentru a arăta Europei comorile romane. Turul era condus de ghizi plătiți.
Se schimba, în anii vizitelor lui Ormós, modul de a face arheologie. Giuseppe Fiorelli, cu care Zsigmond Ormós se va împrieteni, pune ordine în săpături, inventează o tehnică a mulajului, stabilește modul de catalogare, cere ca vestigiile să fie lăsate la locul unde au fost găsite. Fiorelli va influența inclusiv modelul de organizare a cataloagelor în care demnitarul maghiar își va consemna colecțiile.
Descrierile concrete din „văzute și trăite” reprezintă un document de preț pentru arheologii Pompeiului. Ormós parcurge sistematic locurile, observă, notează cu o nemăsurată sete de cunoaștere. Aflăm, de exemplu, că în vremea sa se descoperiseră 130 de schelete. Continuarea săpăturilor până în prezent a urcat acest număr până la 1300.
Deși lucrarea despre Pompei a lui Ormós este „un manifest al modernității, unde imaginația romantică se împletește cu metoda științifică, iar memoria unei civilizații devine proiectul unei comunități”, așa cum notează în prefața albumului Massimo Osanna, director general al muzeelor din Italia, totuși prejudecățile vremii și condiția sa de om al estului european ies la suprafață.
Privește cu oarecare rezervă scenele obscene ale Lupanarului, fiindcă, spune el, „suntem mai pudici decât anticii”. De altfel, pe atunci picturile murale și statuile nude din bordel au fost expuse într-o încăpere separată a Muzeului din Napoli, unde femeile nu aveau voie să intre.
Un fondator de vocație
Întors la Timișoara după ani de călătorii, Zsigmond Ormós reia, într-un climat politic favorabil, cariera de înalt funcționar. În 1871 este investit ca prim-comite, adică prefect, demnitate pe care o va îndeplini până în 1889, dar viziunea sa despre ce înseamnă patrimoniul pentru o comunitate este mult îmbogățită. Din Italia, dar și din Franța sau Germania, aduce piese prețioase pentru colecția sa care include numismatică, picturi, statui, obiecte decorative din ceramică, porțelan și teracotă, bronzuri, manuscrise, cărți.
În alegerea obiectelor de artă se consultă cu pictorul Elek Samossy care pictează mai multe portrete ale lui Ormós. Cel aflat azi în patrimoniul Muzeului de Artă, un portret de dimensiuni mari, 130 x 170 cm, a fost donat în 2011 de o rudă din Budapesta a lui Ormós, Gabriella Pósa. Este portretul realizat în 1873 când Ormós avea 60 de ani și se afla în plină glorie. O indică și costumația de cavaler al Ordinului Sf. Ștefan, manuscrisul, sabia lăsată în teacă. 22 de lucrări i-au fost dăruite de Samossy pentru colecție.
Totuși, portretul preferat a rămas cel pictat la comanda orașului de György Vastagh în 1885, portret aristocratic al unui bărbat septuagenar, vizibil într-unul dintre foaierele MNArT.
Fondează Asociația apoi Societatea de Istorie și Arheologie a Ungariei de Sud, editează un buletin al organizației, pune bazele primului ziar în limba maghiară din Timișoara, Temesi Lapok (Foile timișene) în 1872, devenită ulterior Dél-Magyarországi Lapok (Foile Ungariei de Sud), face apeluri de colectă publică pentru a fonda un muzeu de istorie, artă, arheologie, Muzeul Timișoarei.
Este cea mai importantă realizare a sa, după mai mulți ani, în care s-a construit o clădire pentru muzeu pe locul casei Wellauer de pe strada Lonovics (azi Augustin Pacha), în care colecția sa a crescut până în 1893 la peste 3700 de piese înscrise riguros în testamentul său.
„Simţindu-şi puterile slăbite, bolnav, dar încă în deplinătatea facultăţilor mintale, a început să pună în practică punctele testamentului său. Rând pe rând a trimis la muzeu colecţiile sale ordonate şi descrise în listele cu referinţe: de unde au fost primite, achiziţionate sau cine i le‑a donat în decursul anilor”, notează Elena Miklosik în Analele Banatului.
Muzeul de odinioară, străjuit de statuia Minervei, găzduiește în prezent Biblioteca Academiei, Filiala Timișoara, dar în holul de intrare se regăsește panoul de marmură care îl celebrează pe fondatorul și donatorul muzeului de odinioară.
La inaugurarea din vara anului 1891, Zsigmond Ormós nu a fost prezent. Se apropia de vârsta de 80 de ani, era slăbit și suferind. „Zsigmond Ormós nu a apărut personal nici la ceremonia de inaugurare a clădirii muzeului din 2 august 1891, nici la dezvelirea plăcii memoriale. Era împăcat cu sine însuși, cu județul și cu lumea. Mintea îi era frântă, era cuprins de o mania persecuției, era chinuit de obsesii, corpul îi era slăbit”, scrie János Szekernyés într-un articol.
Descrierea colecției sale în mai multe studii semnate de muzeografii Elena Miklosik și Marius Cornea arată un apetit ieșit din comun pentru a aduna valori devenite ulterior muzeale: „153 picturi din secolele XV-XIX, 36 acuarele, 41 miniaturi din secolele XVIII-XIX, 48 desene, 112 gravuri, 49 obiecte din porţelan, 26 lucrări din metal, 8 obiecte din sticlă, 9 tapiserii, 200 fotografii, 80 cărţi şi albume de artă, fiecare obiect fiind publicat cu o fişă analitică de evidenţă, în total 598 numere de catalog, cu autor, subiect, tehnică, dimensiuni, provenienţă, date biografice ale artistului şi consideraţii stilistice”.
Fără să uite de misiunea sa de înalt funcționar public, Ormós se ocupa serios de colecția sa, mergând la Viena, la București, în orașele italiene, la Sibiu sau Cluj pentru a-și consolida cunoștințele.
„Când a fondat muzeul era deja în corespondență cu Mihail Kogălniceanu, pe atunci ministru al Culturii, cu Dimitrie Sturdza de la Academia Română, cu Britsh Museum, cu muzeele de arheologie din Paris și din Napoli, ceea ce arată că Timișoara avea un ambasador cultural în Europa care a înțeles că, dincolo de diferențele etnice și de limbă, liantul care unește oamenii este cultura”, ne-a declarat Filip Petcu, directorul MNArT și curatorul expoziției.
Eternitatea salvată
Itinerariul expozițional invită la o reflecție despre efemer și rezistența omului în fața cataclismelor.
Ca și pe vremea lui Ormós, „și astăzi a privi la Pompei înseamnă a ne interoga asupra rezilienței materiei, asupra capacității culturii de a da formă timpului și de a restitui memorie prezentului”, scrie Massimo Osanna în prefața albumului expozițional.
A privi frescele din Vila Poetului sau din Vila Papirusurilor, statuile în copie ale lui Narcis, Dionisos, Hermes, bustul lui Seneca sau Faun dansând înseamnă o reflecție asupra tragediei umane și, totodată, asupra capacității artei de a reconstitui o lume pierdută.
Lucrările din expoziția Fragilitatea eternului sunt expuse într-o scenografie sofisticată, care adaugă la valoarea artefactelor. Sunt aduse în dialog cu antichitatea lucrări ale unor artiști contemporani ca Anselm Kiefer, Alberto Burri, Horia Bernea, Bogdan Vlăduță, Lucio Fontana.
Muzeul Național de Artă din Timișoara a crescut mult în timpul proiectului Timișoara Capitală Culturală a Europei, când a găzduit mari expoziții și a fost asaltată de zeci de mii de vizitatori. A evoluat nu doar în dotări, ci și în stil, în competențe și gust.
Recuperarea memoriei lui Zsigmond Ormós intră în obligația muzeelor timișorene care au primit un important patrimoniu de la acest om de cultură solitar, fără urmași direcți, care a murit la Budapesta, după ce nepotul său de frate, care-i purta numele, s-a stins după un proces dezonorant unde a primit o condamnare.
La un an după moartea nepotului iubit s-a stins și Ormós, deprimat, la clinica de psihiatrie a doctorului Schwartzer din Budapesta, cum relatează Pesti Hirlap din noiembrie 1894.
Cu o rigoare deprinsă din educația austeră germano-austriacă și din periplul cultural pe șantierele arheologice ale lui Fiorelli, fostul demnitar și-a compus testamentul în beneficiul muzeului fondat de el și în beneficiul orașului Timișoara.
„În urma lui a rămas un muzeu în care şi-au găsit loc indrăgitele sale colecţii, o serie de cărţi de artă semnate de el şi o impunătoare arhivă de manuscrise ce documentează drumul anevoios parcurs de un mic funcţionar modest – de un <self-made man> al secolului XIX – până la obţinerea funcţiei de demnitar superior al regiunii sale: comite al comitatului Timiş, membru permanent in Camera superioară a aristocraţiei maghiare”, conchide muzeografa Elena Miklosik.
Recuperarea obeliscului funerar din cimitirul catolic din Calea Lipovei, pe care comunitatea Timișoarei i l-a destinat ca piatră de mormânt, este o altă obligație civică, după ce mormântul a fost ocupat abuziv în anii comunismului.
(Foto deschidere: Zeița în foc. MNArT)
Urmăriți canalul „PRESShub” pe WhatsApp. Cele mai importante știri ale zilei sunt disponibile aici
Urmăriți canalul „PRESShub” pe Telegram
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
