Berlinul este o miniplanetă culturală. Impulsionat de unirea celor două Germanii, acum Berlinul profită de moștenirea ambelor părți ale orașului. De fiecare dată când ajung, având la dispoziție trei opere, toate cu cele mai înalte standarde profesioniale, pot vedea ce e mai bun la prețuri ridicole față de distribuțiile și calitatea oferită. E și păcat să nu profiți.
Însă, nu e numai atât.
Am relatat deja despre Tetralogia Wagner, la aniversarea a 150 de ani de la premiera mondială și debutul sopranei Adela Zaharia pe scena Staatsoper Unter den Linden, în Răpirea din Serai de W.A. Mozart. Și urmarea.
Premiera Dipticului Fearful Symmetries
Celebra Companie a Baletului de Stat din Berlin (SBB) produce spectacole pentru toate operele din Berlin. Acum, locul a fost Staatsoper Unter den Linden. După vizionare mi-am dat seama că s-ar fi putut numi și Alb și Negru, după cromaticele dominante.
George Balanchine Simfonia în Do major, muzică de Georges Bizet
Balanchine s-a format în tradiția academică rusească, dar odată emigrat, orizontul i s-a lărgit și a simțit, cumva, nu numai că baletul se va schimba, dar lui, însuși, îi trebuia ceva să se elibereze. Neoclasicul. De la cel care a statuat că baza lucrărilor sale este „vezi muzica și auzi dansul!” așa este construită și această lucrare fundamentală. Pe iconicul fundal Balanchine Blue, se derulează patru momente corespondente celor patru mișcări ale simfoniei lui Bizet, cu patru perechi de balerini și corp de balet. Cel care i-a dezvăluit frumusețea acestei lucrări a fost prietenul său, marele Igor Stravinski. Împreună au format unul dintre cele mai prolifice cupluri din lumea dansului.
Patru bijuterii coregrafice în care eleganța și strălucirea sunt ingredientele de bază.
Balerinele în sclipitoare tutu-uri albe, balerinii în costume mulate negre. Frumusețea luxuriantă a coregrafiei este bine cunoscută, motiv pentru care dansatorii trebuie să atingă perfecțiunea. Este o mostră de grație, tehnică și virtuozitate artistică. Baletul berlinez le poate livra pe toate cu asupra de măsură. Balerini de primă mărime, un standard profesional de invidiat.
Prima pereche a fost Iana Salenko-David Soares. Preciși și jucăuși, cu ipostaze diferite și arabescuri multiple, au creat un tablou încântător. Cvartetul de susținere are practic aceeași dinamică, Michelle Willems, Meiri Maeda, Gustavo Chalub, George Susman.
A doua pereche a fost Polina Semionova și Martin ten Kortenaar. Semionova și-a adus cu ea pe scenă și acea aură care a făcut-o celebră în întreaga lume, desenând cu partenerul său și ansamblul o nestemată vizuală în Adagio, bijuteria muzicală a simfoniei. Momentul foarte bine structurat coregrafic contrabalansează dinamic cu cvartetul Vera Segova, Rafaelle Quieroz, Giovanni Princic, Gregoire Duchevet.
Următorul moment e în Allegro vivace în formă Scherzo este suportul perfect pentru demonstrații de vivacitate ale perechii Marina Duarte și Jack Easton, și vizual se apropie cel mai mult de dominantele coregrafice de astăzi, iar backing cvartetul îi susține din plin. Deja săriturile transmit multă încredere și dezinvoltură pregătind ultima parte.
Finalul este unul exuberant, Allegro vivace în formă de sonată, având ca soliști pe Haruka Sassa și Kalle Wigle, secondați Leroy Mokgatle, Fiona McGee, Anthony Tette și Dominic Whitbrook. Este momentul în care precizia matematică și frumusețea geometriei își spun cuvântul. Când acestea sunt transformate cu lejeritatea mersului prin parc, parcă dau siguranță și publicului.
Nu e niciun secret, privirea și sufletul îți sunt arestate de balerine. Și nu numai pentru că sunt îmbrăcate în alb, ci pentru că maestrul a avut această viziune. „Baletul este o femeie” și cu măiestria-i recunoscută a înnobilat fiecare mișcare a acestora. Sentimental ești marcat de Semionova în Adagio, sau cum se zice, ”Adagi(ett)o is for love”, iar toate variațiunile, pas de deux-urile, săriturile contribuie la starea de levitație în care te lași purtat prin acele mișcări repetitive, hipnotizante de grup și ansamblu. Este o tehnică preluată masiv de coregrafii din zilele noastre, care, între timp, au tăiat legăturile cu academicul, chiar și cu neoclasicul, și, punând accentul pe fizicalitate, creează tablouri fascinante, care aduc aminte, mai degrabă, de originile ritualice ale dansului.
Christian Spuck, Simetrii înfricoșătoare, muzica John Adams
Celebrul Christian Spuck, pe care cu toții îl știm de la Ballett Zürich, este din 2023 directorul baletului din Berlin și n-am niciun un dubiu că berlinezii îi vânează creațiile la fel cum o făceau elvețienii.
Creațiile sale au un ezoterism aparte. Sintagma „simetrie înfricoșătoare” este inspirată de poemul lui William Blake, din 1794, Tigrul, și folosește compoziția omonimă a lui Adams, o compoziție care asociază, ad literam, chiar înfricoșătorul rezultat din repetitivitatea sonorităților.
Atmosfera este gotică, cadrul perfect pentru ce avea să urmeze, cu o scenografie care înconjoară scena și care evoluează, trecând de la niște impresii de outdoor la interioare într-o mișcare lentă, misterioasă.
Regina, Weronika Froydma, veche cunoștință din Bovary, amantul, Jan Casier, alchimistul, Dominik White Slavkovsky, și Bufonul, Ross Martinson, își fac intrarea cu spatele și se întorc doar atrași de o sferă aurie, care pe parcurs se va multiplica ca simbol al puterii și lăcomiei. Costumele sunt baroc-somptuoase. Cei patru asistă la tot ce se va întâmpla pe scenă, de parcă ar fi o reprezentație de palat ca în basmele pe care le-am văzut traduse în baletul clasic. Mișcările sunt neoclasice, un post modern.
În acest context, intră în scenă cuplurile cu variațiuni în pas de deux, deconectate de poveste și în ținute sport lejere. Cuplurile, în frunte cu Polina Semionova și Martin ten Kortenaar, sunt cele care dinamizează, aduc energie și colorează scena. Este un vârtej vizual care, coroborat cu ceea ce se întâmpla în fosă, ritmuri, lovituri de timpan, percuții, pizzicato, cross-armonii simfonic-jazz-country, sincer, m-au ținut doar pe marginea scaunului. Și, și mai sigur, îl voi revedea, poate data viitoare mai și respir.
În fosă, orchestra Staatskapelle Berlin, cu extraordinarul dirijor Paul Connelly, cred că nu mai e nevoie să spun că totul a sunat sublim.
Pentru următoarea serie infomații și bilete aici.
Don Carlo de Giuseppe Verdi
O altă oprire obligatorie la Staatsoper Unter den Lindenoe e dictată de necesitatea vizionării operei Don Carlo, montarea lui Philipp Himmelmann.
Inspirată de capodopera lui Friderich Schiller, pe textul François Joseph Méry și Camille du Locle, opera este o dramă familială în esență, prezentată aici, pe fundalul Inchiziției spaniole.
Producția are deja 22 de ani, dar estetic vorbind, parcă a fost făcută ieri. Modernizarea nu mai e demult excepția, întărind actualitatea tematică a subiectelor, indiferent dacă au fost scrise cu zece zile în urmă sau cu sute de ani.
Regizorul a descuamat contextul istoric și eliberează scena de detaliile iconografice, ca și de costumația de epocă, și plasează personajele într-un decor minimalist unde obiectul principal este cunoscuta masă lungă pentru cinele familiale. Este acea masă pretins familială, la care toată lumea se așază, dar fiecare are în minte și în suflet secretele, dorințele, ambițiile, visurile sale. Subtil surprins faptul că societatea a devenit antagonică, încă din sânul celulei de bază, familia. Întreaga desfășurare a acțiunii are loc în această poză cu variațiuni, cu punctul culminant autodafé-arderea ereticilor, pe care regizorii o folosesc ca un “zgomotos” semnal de alarmă. Cu cât are mai multă cruzime și șochează mai mult, ei sunt siguri că măcar din acel moment cineva va privi altfel lucrurile. Nici Himmelmann n-a ratat momentul. Deși nu este cea mai sadică scenă din montările pe care le-am vizionat. E foarte puternică însă și așa.
Și ne întoarcem la Verdi. În fosă, din nou, Staatskapelle Berlin, dirijor Leonardo Sini. Încă nu-mi dau seama dacă trebuie să ai ceva italian în sânge pentru a putea să pui toate culorile acolo unde trebuie, să ridici solourile melancolice (violoncel) spre inima publicului, să lași partida de lemne să oxigeneze atmosfera, iar alămurile să dea gravitatea și solemnitatea momentului. Desigur, vorbim și de această orchestră de top la care master Barenboim a muncit 32 de ani!!! și care cred că poate fi mirifică și în somn. Frumusețea aceea absolută care, în caz de nevoie, să zicem, n-ajung cântăreții la timp, poate susține singură seara.
Filip al II-lea a fost interpretat de basul René Pape, un obișnuit al rolului pentru că basul său sună dramatic și convingător. O ținută aristocratică impunătoare, contrastantă cu catifelarea timbrală melancolică, ceea ce face interpretarea foarte sensibilă.
Fabio Sartori este Don Carlo, un fel de preferat al locului, din câte am înțeles. Și am aflat și de ce. O frazare foarte bună, dozarea în pianissimo și înaltele curate îl ajută să-și construiască credibil rolul și să presteze strălucit în duete și ansambluri. Stabilește o chimie vocală bună datorită versatilității vocale și cu Alfredo Daza, în rolul lui Rodrigo. Un bariton cu multe calități, care jonglează bine în registre, s-a dovedit a fi și un actor bun ceea ce i-a atenuat cele câteva scăpări. Marele Inchizitor a fost interpretat de basul Taras Shtonda, probabil, căutat special pentru că interpretarea sa este cu adevărat înfricoșătoare, tunătoare. Am avut parte și de niște voci feminine extraordinare. Ewa Płonka, în rolul Elisabeth, a avut o interpretare impecabilă și foarte emoționantă. Marina Prudenskaya a fost magnifică în rolul lui Eboli. Și surpriza pentru mine, pentru că am ascultat-o pe scenă prima dată, Maria Kokareva, în rolul Tebaldo, a fost spectaculoasă.
Dacă mai adaug și excepționalitatea corului, probabil că sunt toate ingredientele menționate pentru a nu rata Don Carlo, de la Opera de Stat din Berlin.
Iar dacă seara te lași sedus de interpretările superbe de pe scena operei, peste zi, festinul vizual se servește în muzee și galerii. Și am fost norocoasă de mai multe ori și la capitolul acesta. Dar voi aminti doar două dintre expoziții care încă se mai pot vizita.
Brâncuși la Berlin, între dezamăgire și extaz
E deja cunoscut faptul că la Berlin, la Neue Nationalgalerie, are loc o retrospectivă Constantin Brâncuși. Anul acesta este aniversarea a 150 de ani de la nașterea sa. Retrospectiva este un eveniment și o demnă sărbătorire a celui care a eliberat sculptura și a dus forma la epitoma esențialului.
Pentru mine el reprezintă misterul geniului. Ce s-a produs, sau poate exista deja și doar s-a declanșat, în viziunea acestui sculptor, plecat cu educație academică, lucrând alături de un reprezentant al figurativului, și totuși, el a pus pe piedestaluri esența formei, poezia acesteia?
Cu peste 150 de lucrări, este prima expoziție cuprinzătoare a operei lui Brâncuși în Germania. Expoziția este amplasată chiar la parterul cădirii, un spațiu deschis, pe care îl poți cuprinde dintr-o singură privire. Încă de la intrare te întâmpină Muza Adormită, 1910.
Șocul meu a venit din organizarea expoziției. Sculpturile erau grupate fie în boxuri, fie pe platforme astfel că, vizionarea 360⁰ a fost redusă la maxim 200⁰. Ba, sunt lucrări pe care le poți privi doar de la peste un metru, altele doi. Există și excepții.
Desigur, foarte mult contează experiența fiecăruia. Pentru mine, mai mult decât la alți sculptori, apropierea de aceste forme, linii, respirația în aerul tăiat de ele este cea mai importantă. Clipul realizat de cei de la Casa de licitații Christie’s New York, Danaida, este o ilustrare a felului în care se privesc, se simt, se trăiesc sculpturile lui Brâncuși. Este senzațional clipul, în fapt, este despre înțelegerea și redarea spiritului Brâncuși.
Curatorii, într-un fel justifică această poziționare a lucrărilor, încercând să ne sugereze că în relație unele cu altele devin mai puternice. Le înțeleg viziunea, dar nu, Brâncuși n-are nevoie de elemente ajutătoare. Am fost foarte dezamăgită. Practic se vede și din poza pe care am făcut-o, din deschidere, că unele lucrări sunt prizoniere pur și simplu. Am fost atât de nervoasă că la un moment dat voiam să urc pe platformă să mă apropii de exponate, dar mi-am zis că n-are rost să experimentez vreo interdicție sau mai ceva mai rău.
Și sunt cu atât mai nedumerită, cu cât, nu e vorba că Germania, Berlinul, se află prima dată față în față cu sculpturi Brâncuși, le-am văzut în diverse muzee, inclusiv aici, niciodată n-au fost sechestrate. Am fost atât de încordată încât mi-au dat lacrimile, nu înțelegeam ce mi se întâmplă, parcă vedeam expoziția mergând în lanțuri și cătușe.
Ce n-au înțeles chiar deloc curatorii e că lucrările lui Brâncuși eliberează spațiul.
Dar să nu ne abatem de la potecă. Oricum, simpla aflare în preajma operelor sale e impresionantă, e revigorantă și regeneratoare. Cel puțin pentru mine. Pare că am căpătat o conexiune specială cândva și imediat după ‘89, am fost pe două continente să-i văd cât mai multe și cât mai mult posibil lucrările. Să fiu în preajma lor. Mă făceau să mă simt bine.
Nu știu de ce. Poate uneori chiar această contradicție. Știi că sunt sculpturi, că sunt grele, dar ele îți dau senzația de plutire. De liniște, de grație.
Tematica expoziției a adus și câteva din lucrările sale în trunchiuri de copac. Aici ar trebui spus că acești copaci sunt cei pe lângă care, inițial, Brâncuși a trecut și a auzit cantecul păsărilor care l-au inspirat. Pentru el trunchiul de copac a rămas mereu viu, privit prin frumusețea corpului feminin. Din 1909 a început să experimenteze cu motivul corpului feminin. Concret și abstract.
O altă temă abordată a fost procesul de creație cu lucrări nefinalizate, Sărutul, Pasărea sau variațiunile Muzei adormite și Copilului adormit.
În fine, n-aș insista foarte mult pe lucrările expuse, ele pot fi încă vizionate, ci pe partea documentară a expoziției, respectiv, premiera reconstrucției parțiale a atelierului lui Brâncuși. Dacă este ceva la care nemții sunt foarte buni, nu spun imbatabili, pentru că între timp au mai evoluat și alții, este documentarea. Iar pavilionul dedicat acestei părți este cu adevărat excepțional. Aș fi avut și aici un mic comentariu, poate că era bine să nu menționeze legenda cu mersul pe jos până la Paris. Dar orice legendă aduce farmec.
În 1916, Brâncuși s-a mutat la Impasse Ronsin, o colonie de artiști din Paris, și a început să-și conceapă studioul ca o operă de artă totală. Ce însemna asta? Totul era într-o continuă rearanjare estetică, permutări funcție de formele create, distanță, lumină, piedestal. Pentru că piedestalurile nu erau de sine stătătoare, ele trebuiau să confirme întregul. Iar când din aceste simetrii dispărea originalul vândut, pentru armonie era înlocuit cu modelări. Brâncuși nu crea forme sau sculpturi, trăia formele și sculpturile. De altfel, într-o reinterpretare, această ordine de atelier este realizată în Siegfried, de Wagner, de DOB, de regizorul Stefan Herheim pentru atelierul lui Mime. Absolut captivant.
Pentru oricine are ocazia este, însă, o retrospectivă care nu trebuie ratată. Informații și bilete.
Cui e frică de Marina Abramović?
La Gropius Bau, “bunica artei performative” cum se autointitulează, Marina Abramović are deschisă expoziția Epopea erotică balcanică.
La cei 80 de ani ai săi, mulți înainte!, Abramović a lăsat deja o moștenire ce va fi greu, dacă nu imposibil de egalat. Controversată, adulată, criticată sau venerată, Abramović a marcat definitiv arta, artele performative, și e indiscutabil jalonul etern de comparație. Ce să zic, din păcate pentru urmași, ștacheta e atât de sus ridicată, încât, mulți se străduiesc, dar nu izbutesc să devină esențiali.
Desigur, întrebarea firească, cum o expoziție, dacă e performer? Pentru că spre norocul nostru au rămas și ceva filmări. Și s-au mai reconstituit scenografiile sau au fost performeri angajați.
Dacă nu ești familiarizat, e mai greu de înțeles ceea ce a făcut ea. Trebuie, în primă fază, să-ți lași imaginația măcar un pic liberă. Să vezi cu ochii minții cum pictorul folosește pânza, sculptorul, marmura, ea își folosește propriul corp. Pe el pictează și sculptează. Energia pe care alți artiști o iau din pânza și piatra pe care le prelucrează, ea a luat-o din propriul corp.
Iar în această expoziție merge mai departe explicând că, de fapt, în totalitatea sa energia este energie sexuală. Senzația mea este că cei care strâmbă din nas, asociază sexual cu pornografic, o asociere ignorantă.
Ni se prezintă și demonstrează că această “energie poate fi folosită pentru creativitate sau chestiuni spirituale. Sau o putem reprima, iar apoi devine agresivitate, război, furie și tortură.” M.A. Abramović a fost întotdeauna ghidată, nu știu dacă de la început conștient, de o logică antropologică practică. Experimentalistă. Și aici, știm sigur că face foarte bine ce face.
Intrarea în expoziție este marcată de un imens ecran pe care se derulează în buclă un film cu un grup de femei îmbrăcate în negru, femei angajate să jelească public, să canalizeze durerea prin lamentație. Mișcările ritmice transformă pierderea într-o stare transcendentală, o eliberare aproape erotică. Este o conexiune istorică aici cu moartea și înmormântarea lui Josip Broz Tito, în 1980, care a generat o imensă undă de emoție, un moment de revărsare colectivă a durerii impresionant, cca 700.000 de participanți. Abramović apare cu portretul său (poza de deschidere), puțin mai departe.
N-am să insist cu descrierea exponatelor, fiind vorba și de multe filmări, tocmai, pentru că vorbim de performativ. Sunt prezentate momente esențiale din cariera sa plecând de la această temă de relevare a moștenirii erotice, simboluri, ritualuri, credințe prezente în Balcani, care au marcat-o în copilăria petrecută în Serbia, dar mai important, ne marchează pe toți, în fiecare zi, chiar și fără să fim conștienți.
Expoziția nu se vede, se absoarbe. Te pune la curent cu arhetipurile culturale balcanice, inclusiv, românești.
Din punctul acesta de vedere, noi ar trebui să fim mai curioși pentru că din această mistică străveche s-au alimentat și alți creatori. Wim Vandekeybus când a creat Traces cu compania sa Ultima Vez, văzut și la București, explorează instincte, fabule, ritualuri și energia sălbatică a corpului uman. Și în toamnă, la Opera de Stat din Munchen, Edward Clug, coregraful de origine română, va avea premiera: C A R P A T H I A – The Myth of the Undead, în care, așa cum declara, readuce mitul Dracula din peisajul carpatic, concentrându-se pe ritualurile arhaice, înțelegerea sacrului și ciclicitatea timpului specifice regiunii Transilvane.
Alte limbaje, dar aceleași teme
Revenind la expoziția noastră, desigur, reprezentările falice, sânii masați, nudurile, simulările copulației … pot ataca pudibonderia închipuită a multora. Probabil că ar mai fi ieșit de-o expoziție dacă ar fi fost filmate reacțiile unora dintre vizitatori, minoritate, totuși. Deoarece pentru Abramović status quo-ul comportamentului, structurii, ordinii au fost temele sale. A transformat mișcarea în nemișcare. Calmul în pericol. Liniștea în explozie. Ritualul în anti-ritual. Ar putea urma și sângele în vin, dar n-a fost chiar așa. Stoicism, durerea fizică, umor, (auto)ironie, sânge sunt uneltele cu care lucrează. Expoziția explorează eroticul din opera lui Abramović în contextul rezistenței politice, al ciclurilor ecologice și al inevitabilității morții.
Cum am spus, nu e o expozitie de povestit, trebuie să intri acolo. Desigur, e și mult subiectivism, eu sunt fan și oriunde am prilejul văd expozițiile sau lucrările sale, Copenhaga, Bergamo, Amsterdam, de ex., nu ezit. Mai greu cu prezentările live, dar după videouri încerc să mi le imaginez.
E important acest contact pentru că face parte din pașii care trebuie parcurși pentru a vedea artele cu alți ochi. De-aia nici nu m-a mirat că spațiul expozițional era plin ochi. Oamenii vor să înțeleagă.
Credite foto:
- Personal, Neue Nationalgalerie – Păsările și animalele lui Brâncuși
- Opera de stat din Berlin – Febra Cupei Mondiale l-a cuprins și pe Verdi
- Personal, Gropius Bau – Marina Abramović și Tito
- Carlos Quezada, Staatsballet Berlin – Simfonie în Do major – Polina Semionova, Martin ten Kortenaar, Ansamblu
- Carlos Quezada, Staatsballet Berlin – Simetrii înfricoșătoare – Dominik White Slavkovský, Ross Martinson, Weronika Frodyma, Jan Casier
