O producție foarte recentă și ambițioasă! Un concert rock-simfonic! „Cantafabule” a fost prezentat pe scena Teatrului Național de Operetă și Musical „Ion Dacian” din București. Spectacolul marchează o abordare artistică de anvergură, în care universul sonor creat de Phoenix este reinterpretat într-o formulă amplă, ce îmbină energia rock-ului cu rafinamentul unei orchestre simfonice și al corului.
Premiera a avut loc pe 5 iunie 2026, la ora 19:00, fiind astfel un eveniment extrem de proaspăt în peisajul cultural românesc. Este, totodată, o premieră națională absolută: pentru prima dată, albumul legendar din 1975 este adus pe scenă într-o versiune rock-simfonică integrală, care reunește orchestra simfonică și instrumentele rock-ului electric într-un concept unitar.
Scrisoare către Joji
Nu ne-am cunoscut personal niciodată, dar să ști că eu te știu bine, dragul meu prieten!
Prima mea întâlnire cu Phoenix nu a fost printr-un disc, ci printr-o seară care încă îmi tresare în memorie. Era vara lui 1976. Un unchi din București, venit în vizită la Brăila, m-a luat cu el la Teatrul de Vară. Eu îmi petreceam verile la bunicii materni, în Casa Thuringer (vezi Panait Istrati), lângă Grădina Mare, în universul acela cald și lent al copilăriei.
Aveam opt ani și treceam dintr-a doua în a treia. Nu mai țin minte „faptele”, ci doar senzațiile. Pe scenă erau niște oameni cum nu mai văzusem: costumați straniu, uneori cu măști, cântând la instrumente de neînțeles pentru mine.
Muzica lor era altfel — nu doar nouă, ci de-a dreptul tulburătoare. Nu mai auzisem așa ceva niciodată. Nici măcar la televizorul nostru alb-negru din sufragerie nu întâlnisem o asemenea lume.
Știu doar că, atunci când am ajuns acasă, eram cuprins de o emoție greu de numit. Ceva se deschisese în mine, fără să înțeleg ce.
A doua întâlnire cu Phoenix a venit mai târziu, într-o altă vară — cea dintre clasa a X-a și a XI-a. Nu mai știu exact cum s-au legat lucrurile, dar am ajuns singur cu trenul, de la Brăila la Deva, la fratele tatălui meu. Între timp, descoperisem pick-up-ul și începusem să adun discuri, ca și cum aș fi încercat să recuperez ceva pierdut.
Unchiul meu avea un singur disc: „Cantofabule”. Nu avea însă la ce să-l asculte. Mi l-a oferit mie, simplu, fără ceremonie — dar pentru mine a fost ca și cum mi-ar fi încredințat un secret.
Când am ajuns acasă și am pus acul pe vinil, am rămas nemișcat. Era mai mult decât muzică. Era o lume întreagă, o mitologie sonoră pe care nu o credeam posibilă. Și, într-un fel, am știut atunci că prima întâlnire din copilărie nu fusese întâmplătoare. Fusese doar începutul.
Scrisoare pentru cei ce nu știu
Of! Prietene mai tânăr, îmi este foarte greu să-ți scriu, dar o fac pentru a ști ce era ”înaintea erei tale”, adică într-o perioadă când televizoarele erau alb-negru și cu butoane butucănoase, când miliția te oprea pe stradă dacă aveai plete sau barbă sau dacă erai îmbrăcat ”neregulamentar”.
În acea vreme, eu eram tânăr și eram îndrăgostit de rock-ul pe care cu greu îl găseam. Chiar și rock-ul românesc se gasea greu, dar mai ales Phoenix-ul care ”fugise afară”. Protocolar informația spune așa:
Albumul original „Cantafabule” al trupei Phoenix, al treilea, a fost scos în 1975, la Electrecord, și reprezintă una dintre cele mai importante realizări ale rock-ului românesc și est-european. Este un dublu album concept. Pe coperta originală titlul a apărut greșit ca „Cantofabule”, dar forma corectă este „Cantafabule”, adică cântece-fabule. Albumul îmbină rock-ul progresiv cu elemente de folk românesc, psihedelie pură și influențe clasice, creând un sound distinctiv și ambițios pentru perioada aceea nenorocită de sub comuniști.
Conceptul artistic se bazează pe un bestiar medieval, inspirat din legende și mituri universale. Fiecare piesă este dedicată unei creaturi fabuloase (de la balaur, unicorn, până la pasărea Phoenix), formând o poveste coerentă despre căutarea libertății, identității și renașterii. Compozițiile poartă semnătura lui Nicu Covaci și Josef Kappl, iar albumul include piese emblematice precum „Invocație”, „Norocul inorogului”, „Vasiliscul și Aspida” sau finalul grandios „Pasărea Roc…k and Roll” și ”Phoenix”. Vocile sunt inconfundabile, chitarele electrice electrizante, percuția este puternică și nu întotdeauna în ”patru-a-patra” iar elementele folclorice creează o atmosferă epică și intens emoțională.
Impactul și moștenirea albumului „Cantafabule” sunt enorme. Considerat de mulți cel mai bun album de rock progresiv din România și unul dintre cele mai valoroase din Europa de Est a anilor ’70, discul a reușit să transcendă constrângerile regimului comunist prin metafore subtile și calitate artistică superioară. A rămas o piatră de temelie a discografiei naționale, continuând să inspire generații de muzicieni și fani. Chiar și astăzi, la peste 50 de ani distanță, albumul sună proaspăt și monumental.
Scrisoarea către prietenii din adolescență
Băi! Ia mișcați-vă fundurile și veniți să vă uimiți!
Dacă v-aș spune că am ajuns, după atâția ani, să ascult „Cantofabule” la Operetă, probabil ați zice că am luat-o razna. Dar nu, pe bune — s-a întâmplat. Acum câteva zile, pe 5 iunie, am fost acolo, în sală, și m-a lovit un flashback de ne-am fi dat cu capul de pereți prin anii ’80. Doar că, de data asta, nu mai era pickup-ul hârâit și nici banda trasă de pe nu-știu-unde — era orchestră simfonică, scenă mare, lumini, … tot tacâmul!.
Și știți care e partea și mai tare? Josef Kappl, idolul nostru de atunci, e acolo în miezul poveștii, pe scenă. Co-compozitorul de atunci, acum și cu aranjamentele. Adică nu e vreo făcătură de doi lei, e pe bune, cu sângele original.
Covaci, știți că s-a dus, dar era Nicu Patoi (primul chitarist a lui Parfeu), era Moldovan, adică gașca care trebuie și care știe exact despre ce dracu’ e vorba când vine vorba de Phoenix. Dirijorul, Leonard Boga, ține totul în frâu, iar conceptul e al lui Radu Petrovici, boss-ul de la Operetă, care, culmea, chiar a scos ceva viu, nu vreo prăfuială care să te facă să-ți ceri banii înapoi.
Vocile? Băi, oamenii ăia nu s-au făcut de râs deloc: Florin Budnaru, Codruț Croitoru, Dragoș Moldovan și Anton Zidaru, au dus piesele alea cu nerv, nu cu floricele. E cor să știți! Super tare! Sună a ce trebuie!
… Și, stând acolo, m-a izbit un gând: noi ascultam cam pe ascuns, că era interzis, dar în extaz, iar acum muzica asta e pusă pe scenă mare, cu orchestră. … Un fel de dreptate târzie! Parcă cineva a luat visul nostru de atunci și l-a dus până la capăt.
Nu știu unde sunteți fiecare, nu știu ce mai faceți, dar dacă ajungeți prin București, intrați pe site și luați-vă băi bilete, că nu prea sunt!
Nu de alta, dar o să vă zguduie exact unde trebuie. Hai, că e MONUMENTAL!
