Nu știu dacă este premieră (sic!), dar e semnificativ faptul că oficialii festivalului au invitat pentru punerea în scenă a operei Carmen, aleasă să inaugureze evenimentul din acest an, o coregrafă. Italo-argentinianca Gabriela Carrizo, fondatoare și coregrafă a celebrei companii de dans contemporan Peeping Tom, nu mai montase operă în viața sa și era și pentru prima dată la acest festival! Și, ca și cum n-ar fi fost de-ajuns, și a doua premieră a fost realizată de un nou-venit la Salzburg, regizorul german Ersan Mondtag. Deci, dacă vrei ca totul să fie nou și unic la Salzburg, chiar trebuie să faci ceva nou și unic!!!
Filmul Ariadna auf Naxos de Richard Strauss
Alegerea acestei opere, într-un act cu prolog, are semnificația sa, pentru că mesajul este conflictul dintre artă și divertisment. Sună familiar, nu-i așa?
Libretistul Hugo von Hofmannsthal, colaboratorul de bază al maestrului, în prima variantă a operei a mers pe o adaptare a Burghezului gentilom de Molière, dar dezastrul public l-a făcut să revină și, în 1916, să compună varianta care se cântă astăzi.
Subiectul e abordat ca „operă în operă”. În prolog, un bogătaș decide ca la un banchet organizat de el să aibă în program două trupe cu stiluri diferite, astfel încât să satisfacă toate gusturile. O trupă de divertisment, commedia dell’arte, condusă de comediana Zerbinetta, și o companie de operă care va prezenta Ariadne auf Naxos, lucrarea Compozitorului. Normal, apare întrebarea, și de aici scandalul, cine să onoreze deschiderea? Disputa se încheie repede în momentul în care sunt anunțați că ambele numere se vor desfășura simultan din lipsă de timp. Se naște o nouă dezbatere. Cine și cum își reduce prestația? Compozitorul refuză orice tăieri, nu mai vorbim de vedete, dar e nevoit să reconsidere situația pentru că toată lumea depindea de bani. Așa că opera capătă puțină culoare odată cu introducerea membrilor din trupa de divertisment. Povestea Ariadnei are la bază legenda grecească, pare un an dedicat legendelor grecești (sic!), în care, iubitul Tezeu o abandonează pe insula Naxos alături de nimfele Naiada, Driada și Echo. În disperarea ce a cuprins-o își caută salvarea în moarte. Dar… aici intervine Zerbinetta, încercând s-o aline și să-i ofere și un remediu. Ea o încurajează să lase trecutul în urmă, „Großmächtige Prinzessin”, și să caute din nou iubirea. În acest timp, pe insulă apare Bachus care se ascundea de Circe, vrăjitoarea. Cei doi se îndrăgostesc și totul este lăsat în urmă. Din nou, omnia vincit amor.
Back to Star (Wars sau Trek)!
Ersan Mondtag este regizorul care s-a ocupat de această viziune. Premiera a avut loc în sala House of Mozart, singura dintre cele trei ale festivalului care seamănă cu sălile tradiționale de operă, deși, aș spune că aduce mai mult cu Sadler’s Wells.
El preia temele și mesajul și își face propria poveste, pentru că, până la urmă, nu vorbim de ceva nou sub soare. Conceptul său trage spre pop culture pur.
De fapt, mi s-a părut extrem de interesant felul în care a abordat opera. Pentru că, nu-i așa, nu scenografia sau proiecția… contează, ci, simbolistica din spate.
Bogații își permit lucruri extravagante, dintotdeauna. Trăiesc pentru asta. Las Vegasul e epitoma. Turnul Eiffel lângă cazinou la fel ca regii care își construiau sala de spectacol lângă palat. De ce nu o sală de spectacol în Univers?
Aici, pe planeta X, s-a construit Domul. E forma arhitectonică emulată ca sală de concerte, ca la Ateneu, de ex., deși, în fine, proiectele arhitecturale contemporane sunt mai sofisticate de atât.
Conexiunile cu pop culture se derulează pe tot parcursul. La un moment dat, trupa de comedie impersonează formația Kraftwerk. Estetica, cromatica, luminile, costumele trec prin stiluri, de la pastelat și culori principale la un lollipop style, pop art anii ’70-80. Odată cu trecerea în partea a doua, mitul Ariadnei, croielile costumelor devin excesive, urmând, sau condamnând, exagerările regizorale pe care le știm. Body-urile dansatorilor îți aduc aminte de legendarul leotard (dar alt imprimeu) a lui Nijinski din După amiaza unui faun, muzica C. Debussy, coregrafie prezentată în premieră în 1912, același an cu premiera primei versiuni a operei și care, ulterior, este replicat, ca tribut, de Freddy Mercury în videoclipul I Want to Break Free. Nu e un secret, era un mare iubitor de operă și balet, nu ca Timothée (sic!). Aparițiile sale scenice, nu o dată, au avut surse de inspirație din aceste arte.
În partea a doua, domul devine un fel de peșteră, în care, ca în orice peșteră, găsim și un muzeu paleontologic, urme ale civilizațiilor trecute. Miturile. Până la urmă, scrierile preistorice le regăsim vizual în desene rupestre sau ornamentații pe artefacte și construcții antice. Cumva, se închide cercul.
Seara începe spectaculos, ca proiecția unui film IMAX. Pur și simplu, ai senzația că ești în naveta, poate taxi-ul spațial, care te duce spre petrecere. Și se încheie cu plecarea navetei Ariadnei și Bachus.
Estetic, a fost o totală plăcere să urmărești montarea. Mișcarea scenică e gândită inteligent și distractiv. Interludiile dansante sunt armonios structurate și bine executate. Genial mi s-a părut hubloul din fundalul scenei prin care eram conectați cu timpul, cu anotimpurile, cu eternitatea, cu universul. Sigur, la Paris avem o Mimi în spațiu, de ce n-am avea și o Ariadna?
În fosă, încep cu orchestra, Filarmonica din Viena, avându-l la pupitru, pe nimeni altul, și vechea noastră cunoștință, Grand Maestro Manfred Honeck, a împărțit lumină cu sclipiri ludice, cu acele sunete pure de violoncel sau cele ale instrumentelor din partida de lemne.
Soprana suedeză Christina Nilsson și-a demonstrat versatilitatea vocală, dând strălucire interpretării și demonstrând teatral că poate jongla în multirol.
Mezzosoprana Kate Lindsey este în fruntea preferatelor mele în această categorie. Deja al treilea an când o văd în Salzburg, dar nu numai. Atâta bogăție vocală, o cromatică care te uimește de fiecare dată, cu o tehnică și dicție impecabile, iar dramatic face dovada unei profunde înțelegeri a personajelor, a intențiilor compozitorului și regizorului, că nu știi câte sau dacă cunoști actrițe care pot portretiza atât de bine personajele pe care le joacă. Și acum n-a fost nimic altceva decât încântare de la primul sunet la ultima notă, fie în parlando sau în arii ca „Sein wir wieder gut”.
Soprana Ziyi Dai, Zerbinieta, completează lista vocilor feminine principale, cu o coloratură luminoasă și o interpretare fără complexe. Memorabile au fost și nimfele Jasmin Delfs (Naiada), Anja Mittermüller (Driada), Marlene Metzger (Echo).
Din păcate, singurul care nu m-a convins a fost tenorul Eric Cutler, în rolul lui Bachus, cu probleme în înalte și de-aici o interpretare care s-a minimizat singură.
Carmen de Georges Bizet, o montare cu multe premiere
Producția poate fi văzută și pe ArteTV.
Știm că nici Bizet nu văzuse Sevilla sau Spania când a compus Carmen, inspirată de nuvela omonimă scrisă de Prosper Mérimée. Prin urmare, convenția a stabilit-o chiar maestrul. Degeaba peisaje frumoase și însorite, petreceri și distracție, dacă dramele oamenilor însângerează totul.
Însăși istoria acestei operei este una tristă. Premiera pariziană a avut loc în martie 1875 și a fost un eșec. Trei luni mai târziu Bizet moare și nu mai asistă la triumful celei de-a doua montări, din octombrie, de la Viena, pentru care semnase contractul cu ore înainte de ceasul morții. N-a trăit mult, 37 de ani, a dus, mai degrabă, o viață mizerabilă, nu i s-au recunoscut multe merite în timpul vieții, dar a fost ursit să fie continuu redescoperit de generațiile următoare. Aici, muzica sa în balet.
„Ainsi, le salut de mon âme, je l’aurai perdu pour toi !”
Tragedia lui Carmen este tragedia iubirii. Ea nu poate fi controlată, încătușată, comandată, însușită.
De aici a pornit ideea regizorală a cărei scenografie a crater-abstract-izat scena, ca pe un suflet, un cord destructurat. Expus în pante convergente, în diverse unghiuri, care se adună spre o mică piscină cu apă ca simbol al vieții și purificării.
Gabriela Carrizo a renunțat la faimoasa strălucire solară a locului, îmbrăcând totul într-un obscur demonic. Singura culoare dominantă a fost roșu. Venită din zona dansului, austeritatea decorurilor îi este familiară și utilizată foarte bine. În Sala mare a festivalului, această scenografie creează și senzația unui hău, la propriu și la figurat, și cred că a fost și solicitantă pentru cântăreți. În primă fază, am crezut că alegerea era pentru a da spațiu momentelor coregrafice. Dar nu, nu asta a fost intenția. Coregrafiile bazate pe dansatori, care au inclus și unele dubluri pe roluri, deși senzaționale, și în sinea mea voiam mai mult pentru că știu trupa, nu au sufocat producția. S-a bazat, în schimb, chiar pe fizicalitatea cântăreților, pe care îi simți epuizați la final, chiar dacă nu arată. Ea a creat coregrafii pentru ansambluri sugerând clasele sociale, diversitatea, obiceiurile ritualice ale comunităților. Câte puțin din fiecare. Însă, fragmentat. Mai târziu, am procesat că asta se trage (și) din partea muzicală care a suferit aranjamente speciale prin intercalări de sunete și zgomote, diverse pasaje vocale, Amparo Cortés (o interpretă de cante jondo din Sevilla), sau produse electronic, emisie radio!, inclusiv, eliminările recitativelor. O lipsă de coerență în câteva puncte a rupt ritmul, în sensul nefast, te scoate de pe traseu, deși, puțin mai bine lucrat poate s-ar fi incorporat. Interesant a fost. Cred că aici le-a lipsit specialistul cu liantul, pentru că, fiecare moment, în parte, a fost superb, dar nu era chiar o gală.
Ochii și urechile au fost, mai curând, ațintite pe distribuție și ideea de soprană în rolul lui Carmen. Nu e prima dată. Maria Callas le-a lăsat sopranelor de azi ceva la care să se gândească sau la care să viseze, doar că ea a interpretat Carmen numai pe disc. Dintre cele câteva soprane care au interpretat cu succes rolul pe scenă, de aproape 200 de ori!, a fost soprana de origine română Florica Cristoforeanu. Ambitusul său vocal era senzațional. Unic și în zilele noastre. Putea cânta orice rol, indiferent de registru, de la soprană (lirică, coloratură, dramatică, spinto, la alegere) la contralto.
Acum, însă, eram martorii debutului sopranei Asmik Grigorian.
Măiestria sa vocală e de necontestat și, de-abia după ce am ascultat, am înțeles de ce a fost invitată ea în rol și nu o mezzosoprană clasică. Aranjamentele muzicale și stilul în care Currentzis a dirijat orchestra se potriveau mai degrabă unei soprane. Grigorian nu exceleză în medii-joase-le necesare rolului, mă refer la acea opulență și expansivitate, în schimb, în înalte te face să mulțumești Celui de Sus că există așa ceva. Ea personifică o Carmen girl next door, nimic sexy sau femeie fatală, dar cu o senzualitate foarte credibilă în care spiritul și foamea de libertate ard, ceea ce îi aduce și sfârșitul.
Jonathan Tetelman, Don José, half românul nostru, a avut o interpretare de vis. A mers direct la suflet. Deși îl urăști, pe personaj, nu sunt puține momentele în care a dominat scena. Siguranța tehnică și intensitatea timbrală te arestează complet. Modulează frumos în duete și se distinge în ansambluri.
Micaëla ca rol de soprană lirică ar fi putut să reprezinte o intrare în conflict de voci, timbral, dar nu s-a întâmplat așa, Kristina Mkhitaryan s-a descurcat de minune.
Davide Luciano în rolul lui Escamillo mi s-a părut interpretul ideal. O interpretare de calibru care a punctat la toate capitolele.
Contrabandiștii Iveta Simonyan-Frasquita, Anita Monserrat-Mercédès, Michael Arivony-Le Dancaïre, Mingjie Lei-Le Remendado completează foarte plăcut peisajul, contribuind la durabilitatea țesăturii vocale. Matthias Winckhler, în rolul lui Zuniga, și Liviu Holender, în rolul lui Morales, își fac remarcată prezența.
Interpretarea corurilor, Corul Utopia, Corul Bach Salzburg, Corul Festivalul de la Salzburg și Corul de Copii al Teatrului, a fost, probabil, una dintre cele mai bune pe care le-am auzit în ultimul timp în producții Carmen și nu numai.
Orchestra Utopia cu „the Special One” Teodor Currentzis au condus ostilitățile din pit. Da, e dirijorul care interpretează lucrările ca și cum ar fi ale sale, exagerez. E sugestiv și numele orchestrei sale. E amănuntul pe care trebuie să-l cunoști despre el. Dacă nu te obișnuiești, nu te duci. Dar pierzi ocazia de a asculta o orchestră care sună impecabil, cu viață, cu strălucire, cu nuanțe, chiar și când în fortissimo își ridică instrumentiștii să cânte în picioare, adică, creează și spectacol în fosă.
În încheiere, o precizare. Ambele producții nu au avut momente fericite din partea publicului, n-aș putea să explic și de ce. Poate că n-au rezonat cu estetica acelor spectatori. Nu e prima dată când sunt martora unor astfel de manifestări în diverse teatre de operă. Dar nici nu pot să nu mă întreb, de ce, dacă ai aplaudat un performer care a evoluat evident prost, să huidui o regie care a vrut să spună și altceva decât ceea ce te așteptai tu să vezi? Ceva nu se leagă. Producțiile de perioadă au fost, la rândul lor, producții contemporane. Dar atunci și aceste două opere, cum am scris, s-au confruntat cu refuz, se amendau doar muzical, ceea ce are logică. Oricum, q.e.d., contemporanii s-au înșelat, de fiecare dată (sic!).
{Credit foto deschidere: SF/ Thomas Aurin. Ariadne auf Naxos, 2026 – Christine Nilsson – Ariadne / Carmen – Asmik Grigorian (Carmen), Jonathan Tetelman (Don Jose)}
