România a ajuns să detoneze stânci pentru a împinge apa spre centrala nucleară de la Cernavodă, în timp ce industria își reduce consumul, autoritățile fac apel la economie, iar Sistemul Energetic Național funcționează sub o presiune fără precedent. Seceta a declanșat criza. Infrastructura îmbătrânită, lipsa stocării și incoerența decizională au transformat-o însă într-un pericol sistemic.
Imaginea crizei energetice din august 2026 este aproape neverosimilă: militarii români folosesc explozibili în zona brațului Bala pentru a modifica temporar traseul apei Dunării și a menține debitul necesar răcirii centralei nucleare de la Cernavodă.
Nu este o metaforă. Este măsura concretă la care a ajuns un stat care încearcă să păstreze în funcțiune ultima sa unitate nucleară disponibilă, după ce Unitatea 1 a fost oprită controlat din cauza nivelului „foarte scăzut, fără precedent” al Dunării. Nuclearelectrica avertizase că și Unitatea 2 ar putea fi oprită dacă parametrii de funcționare ar coborî sub limitele admise.
La începutul acestei săptămâni, o singură unitate de la Cernavodă mai funcționa. Lucrările de urgență din albia Dunării și construirea unui baraj temporar urmăresc să-i prelungească operarea. În paralel, autoritățile au cerut populației și marilor companii să reducă voluntar consumul, mai ales seara. Dacia și Ford și-au întrerupt producția până la 19 august, deși Ford a precizat că oprirea de vară fusese programată anterior.
Aceasta nu mai este doar o problemă de producție. Este o criză de apă, de infrastructură, de stocare și, în cele din urmă, de guvernanță.
Nu suntem singuri. Dar nici pregătiți nu suntem
Ungaria se află într-o situație asemănătoare. Centrala nucleară de la Paks, care furnizează în mod normal aproape jumătate din electricitatea produsă în țară, ajunsese să funcționeze la aproximativ 240 MW, față de o capacitate obișnuită de circa 2.000 MW. Guvernul ungar a solicitat reduceri de consum și a restricționat circulația trenurilor electrice de marfă în orele de vârf.
Faptul că mai multe state sunt lovite simultan de secetă nu constituie însă o circumstanță atenuantă pentru România. Dimpotrivă. Într-o criză regională, fiecare țară are mai puține posibilități de a importa energie de la vecini, deoarece exact aceiași vecini încearcă să-și acopere propriile deficite.
Transelectrica anunța la sfârșitul lunii iulie că rețeaua românească dispune de o capacitate tehnică de schimb transfrontalier de aproximativ 4.000 MW. Aceasta nu înseamnă că România poate importa oricând întreaga cantitate. Transferurile depind de capacitatea efectiv disponibilă a rețelelor europene, de fluxurile regionale și de existența energiei pe piață.
Premierul Ilie Bolojan recunoștea, de altfel, că dificultățile provocate de secetă sunt amplificate de legăturile limitate ale estului Europei cu sistemele energetice din centrul și vestul continentului.
Cu alte cuvinte, într-o criză regională, importul nu este o poliță de asigurare nelimitată.
Un medic la conducerea Comandamentului Energetic
În mijlocul acestei situații se află și o problemă de legitimitate publică. Ședințele Comandamentului Energetic sunt conduse de Cristian Bușoi, secretar de stat în Ministerul Energiei, medic ca formație și politician de profesie.
Într-un domeniu în care dezechilibrele dintre producție și consum trebuie corectate în timp real, iar erorile pot genera avarii în cascadă, întrebarea privind competența conducerii este legitimă. Sistemul Energetic Național nu este un mecanism care poate fi administrat prin instinct politic sau prin câteva prezentări PowerPoint. Este una dintre cele mai complexe infrastructuri construite de statul român.
Bușoi nu este complet străin de politica energetică dar nici expert nu este. Acesta a condus între 2019 și 2024 Comisia pentru industrie, cercetare și energie — ITRE — a Parlamentului European. (European Parliament)
Experiența în elaborarea politicilor europene nu este însă același lucru cu experiența în operarea unui sistem electroenergetic național. A conduce o comisie politică nu echivalează cu a conduce un comandament, a gestiona stabilitatea frecvenței sau a calcula rezervele necesare pentru ieșirea bruscă din sistem a sute de megawați.
În realitate, operarea tehnică nu se află direct „în mâinile” secretarului de stat. Transelectrica precizează că Sistemul Energetic Național este gestionat în timp real de specialiștii Dispecerului Energetic Național, care urmăresc consumul, producția și fluxurile de energie. Comandamentul are rolul de coordonare instituțională și politică.
Problema este că România continuă să lase conducerea unor instituții strategice dependentă de numiri politice și explică prea puțin publicului cine ia efectiv deciziile tehnice, pe baza căror scenarii și cu ce răspundere.
Într-o situație de criză, competența nu trebuie doar să existe undeva în spatele ușilor închise. Trebuie să fie vizibilă, instituționalizată și verificabilă.
Vedeți mai jos ce angajamente își asuma Cristian Bușoi pe 5 ianuarie 2026:
Adevărata vulnerabilitate: rețeaua
România dispune de resurse energetice diversificate: nuclear, hidro, gaze, cărbune, eolian, fotovoltaic și o comunitate de prosumatori aflată în expansiune. Cu toate acestea, simpla existență a capacităților de producție nu garantează că energia poate fi folosită acolo și atunci când este nevoie. Vulnerabilitatea majoră a României se arată la față tocmai acum: lipsa capacitățiilor de transport și stocare pun la grea încercare tot Sistemul Energetic Național.
Gabriel Păun, președintele Agent Green, susține că actuala criză nu este provocată de lipsa resurselor energetice, ci de incapacitatea statului de a le integra, transporta și stoca într-un sistem coerent:
„Aceasta este întrebarea cheie pentru miezul tranziției energetice în România: nu potențialul ne lipsește, ci capacitatea de a-l orchestra coerent.
În primul rând cred că infrastructura este demodată. Este centralizată și saturată. A fost creată pe producție din combustibili fosili și distribuită pentru mari zone industriale. Este subdimensionată, iar lipsa investițiilor în rețea blochează exact regenerabilele pe care vrem să le integrăm. Rețeaua de transport este proiectată pentru fluxuri unidirecționale, de la mari centrale la consumatori, nu pentru fluxuri distribuite, multidirecționale. Capacitatea de racordare este epuizată în zone-cheie. Multe proiecte solare și eoliene stau în așteptare din cauza lipsei de linii noi de înaltă tensiune. Stocarea lipsește aproape complet. Fără stocare, regenerabilele sunt intermitente și greu de integrat.”
„În al doilea rând, văd curaj investițional, văd că există capital, dar lipsește încrederea, care se lovește de birocrație, instabilitate legislativă și lipsa predictibilității pe termen lung a politicilor energetice.”
Statul a început unele investiții, însă acestea arată tocmai amploarea întârzierii. Transelectrica construiește o nouă linie de 400 kV Constanța Nord–Medgidia Sud pentru integrarea regenerabilelor din Dobrogea și pregătește linia Gădălin–Suceava, necesară închiderii inelului național de 400 kV, cu termen prevăzut pentru 2030. Modernizarea axei Isaccea–Tulcea Vest, menită să mărească integrarea energiei regenerabile și capacitatea de transfer regional, are ca termen 2029. (Transelectrica)
În centrul și nordul Transilvaniei, una dintre regiunile cu cea mai mare concentrare de industrie și consum economic, magistralele de 400 kV sunt rare. Sistemul se sprijină în multe zone pe rețeaua de 220 kV și pe un număr redus de stații majore de transformare. În locul unei rețele dense, cu trasee alternative suficiente, apare o infrastructură cu puncte înguste prin care trebuie să treacă fluxuri tot mai mari.
Transelectrica recunoaște această vulnerabilitate în propriul plan de dezvoltare. Compania identifică nordul Transilvaniei și zona Sibiului printre regiunile unde capacitatea de transport sau de injecție către rețelele locale a ajuns ori riscă să ajungă la limită. Pentru Bistrița-Năsăud este prevăzută o nouă stație de 400/110 kV, menită inclusiv să reducă tranzitul energiei prin rețeaua de distribuție și să evite supraîncărcarea transformatorului de la Cluj Est.
Pe coridorul est–Transilvania, linia Brașov–Gutinaș a fost deja identificată în studii ca fiind expusă suprasarcinilor. În Moldova, puterea venită din sud-est trebuie transportată spre vest, iar Transelectrica consideră necesare atât noua linie de 400 kV Suceava–Gădălin, cât și modernizarea mai multor legături de 220 kV.
Sunt proiecte necesare. Dar sistemul are nevoie de ele acum, nu la capătul următorului ciclu electoral.
Cum arată producția și consumul azi:
Producem energie, dar nu știm să o păstrăm
A doua mare vulnerabilitate este stocarea. Energia solară este abundentă în timpul zilei, exact în intervalele în care consumul poate fi mai redus. Seara, când producția fotovoltaică dispare și aparatele de climatizare continuă să funcționeze, sistemul are nevoie de capacități care să livreze rapid.
„Stocarea lipsește aproape complet”, avertizează Gabriel Păun, președinte și fondator al Agent Green, arătând că regenerabilele rămân greu de integrat într-o rețea fără suficiente mijloace de echilibrare.
Bateriile sunt o parte a soluției, în special pentru reacții rapide și stocare pe durate de câteva ore. Pentru cantități mari de energie și perioade mai lungi, România are însă și avantajul infrastructurii hidrotehnice deja construite.
Păun propune decolmatarea lacurilor de acumulare, retehnologizarea hidrocentralelor existente cu turbine mai eficiente și utilizarea unor lacuri și baraje deja construite pentru dezvoltarea centralelor hidroelectrice cu acumulare prin pompaj. În timpul zilei, surplusul eolian sau fotovoltaic ar pompa apa într-un rezervor superior, iar seara apa ar fi turbinată pentru a produce energie.
Avantajul major este că asemenea proiecte nu trebuie să presupună automat construirea unor noi baraje pe râuri naturale. Pot folosi lacuri existente, cariere, mine abandonate sau sisteme închise, cu două rezervoare artificiale.
Dar condiția de mediu este esențială. Păun cere evitarea completă a râurilor naturale nebarate, a parcurilor naționale, a siturilor Natura 2000 și a coridoarelor ecologice. Un proiect prost amplasat poate transforma o soluție climatică într-un nou conflict de biodiversitate.
Tranziția energetică nu poate fi făcută distrugând exact ecosistemele care ne apără de efectele schimbărilor climatice.
Criza apei nu este o „lebădă neagră”, a fost anunțată din timp
Nivelul Dunării a atins valori fără precedent, dar criza apei nu a apărut fără avertisment. Cercetătorii și organizațiile de mediu vorbesc de ani întregi despre intensificarea secetelor, modificarea debitelor, valuri de căldură mai lungi și competiția tot mai dură dintre alimentarea populației, agricultură, navigație, industrie și producția energetică.
Gabriel Păun consideră că schimbările climatice reprezintă cea mai mare problemă de mediu a României, deoarece amplifică degradarea pădurilor, poluarea, criza apei și efectele agriculturii intensive.
Cu toate acestea, strategiile energetice continuă să fie construite frecvent pe medii hidrologice istorice, ca și cum debitele râurilor și temperaturile apei ar urma să se comporte în următoarele decenii asemenea celor din secolul trecut.
Criza de la Cernavodă arată limitele acestei gândiri. Energia nucleară este o sursă cu emisii reduse de carbon, dar nu este independentă de climă. Reactoarele au nevoie de apă pentru răcire. Hidrocentralele au nevoie de debite. Termocentralele au nevoie, la rândul lor, de apă și de infrastructură logistică.
Seceta poate lovi simultan mai multe componente ale sistemului, exact în momentul în care canicula ridică cererea de electricitate.
Restricțiile pentru industrie cumpără timp, dar nu rezolvă problema
Reducerea consumului industrial și apelurile adresate populației pot împiedica, pe termen scurt, dezechilibrarea sistemului. Ele reprezintă însă instrumente de avarie.
România nu se află în prezent în situația raționalizării energiei pentru populație. Transelectrica susține că specialiștii săi pot opera sistemul în condiții de siguranță inclusiv în scenarii severe și anunța intrarea în probe a aproape 300 MW de noi capacități fotovoltaice și de stocare.
Dar distanța dintre apelurile voluntare de astăzi și restricțiile obligatorii de mâine depinde de evoluția apei, a temperaturilor, a importurilor și de apariția sau nu a unor noi incidente tehnice.
A cere unei fabrici să-și reducă producția poate proteja alimentarea populației. Repetată însă, această soluție lovește competitivitatea economiei, salariile și lanțurile industriale. Nu poți construi o strategie energetică națională închizând periodic consumatorii mari.
Soluțiile de criză cumpără zile. Investițiile în infrastructură cumpără decenii.
România nu duce lipsă de capital, ci de încredere
Păun observă că există interes investițional și există capital. Ceea ce lipsește este încrederea, erodată de birocrație, instabilitate legislativă și absența unor politici predictibile pe termen lung.
Un parc eolian, o linie de înaltă tensiune sau o centrală cu acumulare prin pompaj nu se construiesc într-un mandat. Investitorii au nevoie să știe cum vor arăta taxele, regulile de racordare, piața de echilibrare și schemele de sprijin peste zece sau douăzeci de ani.
România are nevoie de un masterplan al infrastructurii energetice, nu de o colecție de proiecte anunțate separat. Are nevoie de termene, finanțări, priorități geografice și responsabilități nominale.
Are nevoie și de un organism permanent de coordonare, în care Ministerul Energiei, Transelectrica, ANRE, operatorii de distribuție, producătorii, mediul academic, comunitățile și organizațiile de mediu să lucreze pe aceleași date.
Nu doar în timpul caniculei. Nu doar după ce un reactor s-a oprit.
Întrebarea nu este dacă vom mai avea o asemenea criză
Seceta din 2026 nu este un accident imposibil de repetat. Este un test pentru tipul de sistem energetic pe care România l-a construit și, mai ales, pentru sistemul pe care a amânat să-l construiască.
Un sistem rezilient nu depinde de funcționarea permanentă a unei singure centrale, de disponibilitatea importurilor sau de bunăvoința marilor consumatori de a-și opri producția. Dispune de rețele puternice, stocare, producție diversificată, consum flexibil și proceduri transparente.
Criza actuală poate fi depășită tehnic. Următoarea poate veni însă cu o secetă mai lungă, cu temperaturi mai mari și cu mai puțină energie disponibilă în statele vecine.
România trebuie să aleagă dacă va continua să administreze fiecare episod climatic ca pe o surpriză sau dacă va accepta că schimbările climatice au devenit o condiție permanentă de proiectare a sistemului energetic.
Ultima formulare a lui Gabriel Păun este și cea mai potrivită concluzie: România poate construi infrastructură strategică în mod democratic și responsabil numai dacă nu o tratează exclusiv ca pe „o construcție de beton”, ci ca pe „o construcție de încredere”.
În fond, aceasta este criza adevărată. Nu ne lipsește vântul. Nu ne lipsește soarele. Nu ne lipsește nici apa în mod absolut.
Ne lipsesc rețeaua, stocarea, continuitatea și capacitatea statului de a transforma avertismentele de ieri în investițiile de care avem nevoie astăzi.
(FOTO: Inquam Photos / George Călin)
