Despre Călin Georgescu se pot spune multe și fără ajutorul Codului penal. Impostura intelectuală nu este o infracțiune, nici kitschul metafizic, nici mistica de seminar improvizat. Enormitățile istorice și acel amestec foarte est-european de ortodoxism decorativ, geopolitică de samovar și management motivațional nu te trimit automat la închisoare. Din fericire, aș zice. Însă ele pot constitui materia unei mistificări politice de proporții. Georgescu a reușit să transforme o biografie perfect terestră într-o hagiografie și să se prezinte drept exterior sistemului după o existență petrecută, în bună măsură, prin anticamerele lui. Din acest punct de vedere, „Guru” este, înainte de orice altceva, o operațiune de stil.
Tocmai de aceea mă interesează mai puțin ridicolul obiectelor găsite prin percheziții și mai mult contabilitatea relațiilor. În asemenea istorii, adevărul nu stă în recuzită, ci în rețea. Vrem să știm cine l-a cunoscut, cine l-a recomandat, cine l-a finanțat, cine l-a legitimat, cine l-a considerat util și, mai ales, cine a avut informația necesară pentru a înțelege fenomenul înainte ca milioane de cetățeni să-l descopere pe ecranul telefonului.
Adevărata afacere Georgescu nu este afacerea Georgescu–Rusen, ci tocmai eșecul epistemic al statului român.
Un stat care cheltuie sume considerabile pentru a ști lucruri despre sine a aflat, aparent odată cu restul populației, că un candidat obscur devenise capabil să destabilizeze ordinea politică. Și aici, cred eu, alternativele sunt toate proaste. Ori instituțiile nu au știut, și atunci trebuie discutată competența lor. Ori au știut și n-au înțeles, ceea ce este poate mai grav. Ori au știut, au înțeles și au tolerat, caz în care intrăm într-o zonă despre care, în lipsa probelor, e mai prudent să nu fabulezi, dar imprudent să nu pui întrebări.
Nu știm dacă în spatele acestei istorii există „grupări din servicii” aflate în război. Formula este seducătoare tocmai pentru că explică prea ușor totul. România are o lungă tradiție de a atribui serviciilor ceea ce poate fi explicat uneori printr-o combinație mai banală de clientelism, compartimentare instituțională, rivalități birocratice, oportunism și prostie. Dar nici ipoteza opusă, a unui stat perfect neutru, populat exclusiv cu funcționari care-și fac cuminți meseria, nu merită luată în serios. Democrațiile postcomuniste nu și-au lichidat rețelele informale, ci doar le-au pluralizat. Vechiul monolit s-a spart în clientele, generații, loialități, afaceri și mici suveranități instituționale. Nu trebuie, așadar, să existe un „comandament” pentru ca sistemul să producă efecte sistemice.
De aceea, întrebarea utilă nu cred că este „cine din servicii îl protejează pe Georgescu?”, pentru care deocamdată nu avem un răspuns demonstrabil. Întrebarea mai incomodă este prin ce ecologie de interese, orbiri și complicități pasive a devenit posibil Georgescu?
Aici DIICOT intră într-o capcană pe care ar fi trebuit s-o recunoască. Cu cât statul a fost mai absent înainte de ascensiunea lui, cu atât trebuie să fie mai riguros după ea. Nu poți compensa doi ani de orbire prin 24h de cătușe. Iar dacă alegi cea mai spectaculoasă formă a constrângerii înainte de-a putea arăta public o arhitectură probatorie pe măsura spectacolului, riști să muți discuția exact acolo unde Georgescu o dorește, adică de la impostura lui la abuzul tău.
Arestarea preventivă are aici și o dimensiune politică inevitabilă, indiferent de intențiile procurorilor. În cazul unui lider construit pe imaginarul persecuției, cătușa nu este numai un instrument procedural, ea devine obiect liturgic. Populismul modern cunoaște foarte bine această alchimie pentru că transformă ancheta în calvar, procurorul în torționar, inculpatul în mărturisitor și tribunalul într-o anexă a „sistemului”. Statul îi oferă astfel adversarului materia simbolică din care acesta își fabrică inocența.
Este motivul pentru care probele subțiri sunt mai primejdioase aici decât într-un dosar obișnuit. Nu fiindcă Georgescu ar merita vreo prezumție morală specială (prezumția juridică îi este suficientă), ci fiindcă un eșec judiciar va fi convertit instantaneu într-o achitare politică. Dacă DIICOT nu poate demonstra intenția frauduloasă, rolul precis în mecanism, traseul banilor, beneficiul și coordonarea, atunci toate detaliile pitorești ale dosarului vor deveni zgomot, iar zgomotul, într-o societate deja neîncrezătoare, lucrează pentru cel care strigă mai tare.
În acest punct se întâlnesc, într-un mod aproape comic dacă n-ar fi atât de serios, cele două Românii ale ultimilor ani: România care crede orice și România care nu mai crede nimic. Georgescu, îmi pare rău s-o zic, prosperă în ambele. Prima îi crede revelațiile, a doua nu mai crede în instituțiile care-l anchetează.
Aceasta este, de fapt, miza. Statul liberal nu se apără demonstrând că poate fi mai brutal decât adversarii lui, ci că poate fi mai exact. Autoritatea democratică nu se măsoară prin numărul de mascați dintr-o fotografie, ci prin distanța dintre ceea ce afirmă procurorul și ceea ce poate demonstra. Într-un stat fragil, procedura este ultima formă de prestigiu pe care instituția o mai poate avea.
Călin Georgescu trebuie demistificat, fără îndoială, dar demistificarea lui cea mai devastatoare nu va veni dintr-o dubă DIICOT. Va veni, dacă va veni, din reconstituirea rece a lumii care l-a produs, din acei bani, relații, protectori, intermediari, oportuniști, instituții absente și admiratori care au confundat obscuritatea cu profunzimea.
În definitiv, România nu duce lipsă de impostori providențiali. De la taumaturgii politici ai interbelicului până la profeții televizivi ai tranziției, oferta a fost constantă. Ceea ce se schimbă acum sunt doar tehnologiile distribuției… cândva gazeta și adunarea publică, apoi televiziunea, iar astăzi algoritmul. Nevoia rămâne mereu aceeași într-o societate dezamăgită de administrarea banală a realității, dispusă să plece urechea la aberațiile oricui promite sens în locul guvernării…
Georgescu a înțeles bine această foame și a oferit mister unei societăți plictisite de mediocritate și destin unei populații obosite de tranziție. Și ar fi chiar una dintre ironiile sinistre ale momentului dacă statul român, după ce n-a fost capabil să-i împiedice ascensiunea, ar reuși acum să-i ofere ultimul lucru care lipsea mitologiei sale: o persecuție.
Sursa: Facebook / Marius Stan
