Israel sau Palestina?

Data:

Începând cu 7 octombrie, odată cu dezbaterile despre conflictul din Gaza, au reapărut și discuțiile despre existența poporului palestinian. Vorba lui Caragiale, acesta este minunat, dar lipsește cu desăvârșire.

Ca să avem o imagine completă, abordăm problema din punct de vedere istoric. Cuvântul „Palestina”  nu apare nici în Coran, nici în Vechiul sau Noul Testament.

Deși originile definitive ale cuvântului „Palestina” au fost dezbătute de ani de zile și încă nu sunt cunoscute cu siguranță, se crede că numele este derivat din cuvântul egiptean și ebraic „peleshet”, adică  „migrator”.

Termenul a fost folosit pentru a descrie locuitorii țării din nord-estul Egiptului, filistenii.

Aceștia erau un popor din Marea Egee, mai  înrudit cu grecii și fără nicio legătură etnică, lingvistică sau istorică cu arabii..

Înainte de cucerirea israeliților, egiptenii numeau ceea ce este acum Israel, Siria și Liban.

Termenul Canaan a apărut în secolul al XV-lea î.Hr. și ulterior a fost denumit Eretz Bnei Yisrael, „Țara copiilor lui Israel” sau Eretz Israel, după întoarcerea evreilor din Egipt.

Citește și: Noua „icoană” de pe Catedrala Națională: un cod QR de 3 metri, pentru donații

Numele „Israel” a fost folosit pentru prima dată în secolul al X-lea î.Hr. pentru a se referi la regatul evreiesc din nord după împărțirea regatului lui Solomon.

În perioada persană, zona care este acum Israel și Siria a fost denumită Coele-Siria.

Un derivat al numelui Palestina a apărut pentru prima dată în literatura greacă în secolul al V-lea î.Hr., când istoricul Herodot a folosit cuvântul „Palaistine” pentru a se referi la fâșia de coastă locuită de filisteni.

Încă din anul 300 î.e.n.., apare termenul Iudeea, cel mai probabil pentru a descrie zona în care populația era predominant evreiască. Se distingea de Palestina și Siria.

Monede cu cuvântul Iudeea sau ceva asemănător au fost produse în timpul primei revolte evreiești (66-70 e.n).

În secolul al II-lea e.n., romanii au zdrobit revolta lui Shimon Bar Kokhba (132 e.n.), în timpul căreia Ierusalimul și Iudeea au fost cucerite, iar zona Iudeii a fost redenumită Palaestina în încercarea de a minimiza identificarea evreilor cu țara Israelului.

În secolul al doilea al erei noastre evreii din diaspora se refereau la țara lor ca Eretz Israel. Rabinii nu se refereau niciodată la ea ca Palestina.

Provincia Arabia a fost fondată de împăratul Traian în anul 105 e,n. și a fost atașată Palestinei.

În urma cuceririi musulmane, numele locurilor au fost convertite în arabă. Numele Palestina a fost folosit și de către cruciați în Evul Mediu.

Sub dominația otomană (1517-1917), termenul „Palestina” a fost folosit ca termen general pentru a descrie țara de la sud de Siria; nefiind  o denumire oficială.

Mulți otomani și arabi care au trăit în Palestina în această perioadă s-au referit la zonă ca sudul Siriei, nu Palestina.

Din punct de vedere individual, arabii din zonă nu s-au numit „palestinieni”. Cei mai mulți se considerau creștini sau musulmani.

Până la independența Israelului în 1948, era obișnuit ca presa internațională să-i eticheteze pe evrei, nu pe arabi, care trăiau în mandat ca palestinieni.

Prima utilizare a cuvântului „palestinian” pentru a-i descrie pe arabii din Palestina a fost în 1898. Unul din ziarele arabe care au fost publicate în Palestina a fost numit Filastin.

După prima conflagrație mondială, teritoriul aflat sub mandat britanic a primit numele de Palestina.

În 1919, a avut loc primul „Congres arab palestinian”, în timpul căruia arabii au cerut „unitatea și independența palestinienilor, deși încă înțeleg Palestina ca parte a „Marii Sirii”.

Această zonă includea Israelul și Iordania de astăzi. Evreii din regiune au respins numele Palestina din cauza asocierii sale cu încercarea romană, în mare măsură reușită, de a distruge și a șterge identitatea evreiască a Israelului.

În consecință, evreii se refereau de obicei la pământ ca Eretz Yisrael în ebraică. Musulmanii nu au simțit niciun atașament față de Palestina. Până atunci,credeau că zona ar trebui să facă parte din sudul Siriei.

Totuși, acest lucru a început să se schimbe în 1920, când francezii l-au detronat pe regele Faisal în Siria.

Cel de-al treilea Congres palestinian a decis  să nu mai urmărească ideea că Palestina ar trebui să facă parte din Siria.

Atunci Palestina a devenit acceptabilă pentru musulmani și au apărut rădăcinile naționalismului palestinian. Aceasta a fost o ideologie străină anterior care a fost importată din Europa.

Naționalismul palestinian derivă nu din sentimente spontane, ci dintr – o politică calculată. Conceptul Palestinei a servit mai bine decât cel al Marii Sirii.

Liderii arabi din Palestina au început să vorbească de pe aceeași poziție  cu sioniștii și britanicii. În loc să apeleze la o sursă externă de putere, ei ar putea pretinde suveranitatea pentru ei înșiși.

Ei au evoluat de la lideri provinciali în actori independenți. În acest mod, considerentele tactice au provocat ascensiunea rapidă a naționalismului palestinian.

Încă din 1923, Ze’ev Jabotinsky (unul dintre cei mai importanți lideri sioniști) a recunoscut acest sentiment naționalist, deși l-a văzut mai degrabă ca o reacție la sionism, ceea ce era în realitate

În mod similar, David Ben-Gurion s-a referit la mișcarea națională a arabilor palestinieni în 1929. O Comisie Regală Britanică a fost numită în 1936 să investigheze problema Palestinei și să facă recomandări pentru soluționarea problemelor acesteia.

Comisia a recomandat împărțirea țării în 2 state, arab și evreiesc. Când Israelul a fost reconstituit ca stat-națiune în mai 1948, evreii au început să se identifice ca israelieni.

Israel sau Palestina?

În 1947, după mai bine de două decenii de stăpânire britanică, Națiunile Unite au propus un plan de împărțire a Palestinei în două secțiuni: un stat evreu independent și un stat arab independent.

Orașul Ierusalim, care a fost revendicat ca capitală atât de evrei, cât și de arabii palestinieni, urma să fie un teritoriu internațional cu un statut special.

Majoritatea liderilor evrei au acceptat planul, dar mulți arabi palestinieni, dintre care unii au luptat activ cu interesele britanice și evreiești în regiune încă din anii 1920, i s-au opus cu vehemență.

Unii lideri arabi au susținut că ei reprezintă majoritatea populației și ar trebui să li se acorde mai mult teritoriu.

Aproape imediat, armatele arabe vecine s-au mobilizat pentru a împiedica înființarea statului israelian. Războiul arabo-israelian din 1948 care a urmat a implicat Israelul și cinci state arabe, adică Transiordania (acum Iordania), Irak, Siria, Egipt și Liban.

Până la sfârșitul războiului, în iulie 1949, Israelul controla mai mult de două treimi din fostul mandat britanic, în timp ce Iordania a preluat controlul Cisiordania, iar Egiptul a preluat controlul Fâșiei Gaza.

După războiul din 1948,  arabii palestinieni nu erau încă numiți palestinieni. Mai mult, puterile arabe nu aveau niciun interes să creeze o entitate palestiniană.

În schimb, sirienii, egiptenii și iordanienii au preluat controlul asupra zonelor pe care le ocupau. În 1950, ceea ce se numea atunci Transiordania a anexat zone din Ierusalimul de Est și părți din Iudeea și Samaria pe care le-a capturat în timpul războiului, părți din care fuseseră alocate unui stat arab.

Doar Marea Britanie, Irak și Pakistan au recunoscut decizia.

Timp de 19 ani, Iordania a controlat zona, care nu era denumită teritoriu ocupat. Palestinienii nu au cerut încetarea acelei ocupații sau crearea unui stat independent. De asemenea, Națiunile Unite nu au luat nicio măsură pentru a condamna acapararea.

În această perioadă, zona de la vest de râul Iordan a început să fie denumită „Malul de Vest”.

Aceasta a fost o denumire complet nouă pentru teritorii bazată exclusiv pe apropierea lor geografică de râu. Anterior, ca și în planul de împărțire al ONU, se mai numeau Iudeea și Samaria.

Până în 1959, ONU, a aprobat în esență anexarea și a început să se refere la zone ca „Iordania”.

Abia după ce Israelul a reunit Ierusalimul și a cucerit Iudeea și Samaria în 1967, ONU a stabilit termenul „Cisiordania”.

Ideea dezvoltării unei entități naționale arabe distincte în zona ocupată de Iordania nu a apărut decât după victoria Israelului în 1967, iar Iordania a renunțat la pretențiile sale și a cedat reprezentarea palestinienilor în favoarea OEP (Organizația pentru Eliberarea Palestinei).

În 1964, Organizația pentru Eliberarea Palestinei (OEP) a fost creată cu scopul de a înființa un stat arab palestinian pe terenul administrat anterior sub mandatul britanic și pe care OEP îl considera ocupat în mod ilegitim de statul Israel.

OEP a fost inițial dedicată ideii distrugerii Statului Israel ca mijloc de a crea statul palestinian.

În 1969, Yasser Arafat a devenit președintele OEP și a deținut acest titlu până la moartea sa în 2004.

Prin Acordurile de la Oslo din 1993, OEP a acceptat dreptul Israelului de a exista în schimbul recunoașterii oficiale a OEP de către Israel, un punct maxim în relațiile israelo-palestiniene.

Citește și: A fugit alesul poporului. Ca să nu fie votat din nou

În august 2005, armata israeliană s-a retras din Gaza. În 2006, Hamas, un grup militant islamist sunit, a câștigat alegerile legislative palestiniene.

În același an, au urmat lupte între Hamas și Fatah, grupul politic care controla OEP. În 2007, Hamas a învins Fatah într-o bătălie din Gaza.

Hamas a folosit tactici teroriste, inclusiv atacuri sinucigașe cu bombă, raiduri asupra țintelor militare și civile și a cerut în mod repetat distrugerea Israelului.

În aprilie 2014, Hamas și Fatah au convenit asupra unui acord care să formeze un guvern național palestinian unificat, dar luptele continue pentru putere dintre principalele partide au dus la dizolvarea completă a acestuia până în 2019.

Acest lucru a lăsat Fatah dominant în Cisiordania și Hamas cu controlul deplin în Fâșia Gaza.

După cum se poate vedea, lucrurile sunt mai complicate decât le înfațisează mințile infierbântate și înguste ale suveranștilor și rusofililor de la noi.

Pe de altă parte și arabii și evreii sunt popoare semitice. Indiferent de cine are dreptate, încetarea conflictului din Gaza este în interesul întregii lumi. Evoluțiile din ultimile zile ne fac să fim optimiști.


„Trei lucruri nu sunt bune în exces, drojdia, sarea și refuzul.” – proverb israelian

„Dacă ai o bâtă, găsești întotdeauna un câine care merită o bătaie.” – proverb israelian

„Iuțeala e bună numai la prins pureci.” – proverb israelian

„Din aceeași floare albina face mierea și șarpele veninul.”- proverb arab

„Lupul când e singur devine leu.” – proverb arab

„Dacă o slugă călărește o cămilă vrea să stea pe ambele cocoașe.” – proverb arab

Urmăriți PressHUB și pe Google News!

spot_imgspot_img
Ovidiu Maican
Ovidiu Maican
Lector universitar doctor, Departamentul de Drept, Academia de Studii Economice - Bucureşti

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Distribuie articolul

spot_img

Știri de astăzi

Mai multe articole similare
Related