Istoricii Alina Pavelescu şi Şerban Pavelescu şi-au lansat, săptămâna aceasta, la Universitatea Ovidius din Constanţa (UOC), volumul „Istoria orbilor. România în război, 1940-1945”. Despre lucrarea recent apărută la Editura Humanitas au vorbit, în cadrul lansării, conf. dr. Daniel Citirigă, decanul Facultăţii de Istorie şi Ştiinţe Politice a UOC, şi asist. dr. Georgiana Ţăranu de la aceeaşi facultate. Lucrarea Alinei Pavelescu şi a lui Şerban Pavelescu are la bază în special memorii şi jurnale şi surprinde viaţa de zi cu zi a românilor, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, dar fără a se raporta la operaţiuni militare, strategii şi mişcări de trupe. E o microistorie, un puzzle de vieţi, aşa cum susţin autorii, care reuneşte destinele a zeci de persoane, de la intelectuali la oameni de rând, surprinzând, totodată, şi drama evreilor în epocă. Volumul reuşeşte să fie, în acelaşi timp, o istorie culturală, dar şi de viaţă privată.
Am vorbit cu cei doi istorici despre terapia prin adevăr, despre nevoia de a ne raporta la o istorie necosmetizată, fără retuşuri şi denaturări şi dez-ideologizată cu privire la implicarea României în cel de-Al Doilea Război Mondial, precum şi despre cum s-au reportat intelectuali români precum Eliade, Cioran, Noica, ulterior anului 1945, la propriile derapaje şi erori ideologice.
Ada Codău: Sunteţi doi autori care aţi scris o carte bazată, în mare parte, pe memorii, impresii personale, opinii contemporane evenimentelor. Ce a fost cel mai greu în acest demers? Cum se scrie „la două mâini”?
Şerban Pavelescu: Scrisul la două mâini a fost dificil, e foarte greu. Am scris împreună, am decis împreună, am negociat împreună fraze, subiecte, cadență. Ulterior, am decis împreună cine armonizează textul, la sfârșit. Dacă „Istoria orbilor” este atât de ușor de citit și captivează autorul, este în primul rând meritul soției mele, care este romancieră, printre altele. Textul meu este ceva mai sec, mai uscat, dar asta nu înseamnă că nu am contribuit amândoi la acest volum sau că există o contribuție mai mare sau mai mică (n. r. a unuia dintre noi). Înseamnă că pur și simplu am vrut să găsim o formă. Vă asigur că nu este câtuși de puțin ușor și, în familie, este chiar mai greu decât dacă lucrezi cu colegii, separat.
Ada Codău: Cât a durat documentarea pentru „Istoria orbilor. România în război, 1940-1945”?
Alina Pavelescu.: Dificultatea acestei cărți a fost documentarea, care este foarte voluminoasă. Există o bibliografie foarte vastă, memorialistică, surse arhivistice și lucrări scrise de istorici despre Al Doilea Război Mondial și despre România în Al Doilea Război Mondial, care s-au tot adunat în ultimii 80 de ani și pe care trebuia cumva să le parcurgem, chiar dacă noi știam sigur că ne vom concentra demersul pe acea privire la firul ierbii pe care o aveaucei care au trăit acele evenimente. Cred că această documentare s-ar fi pretat la o echipă mult mai mare decât noi doi, dar ne-am descurcat cum am putut. Au fost trei ani de lucru, de documentare, iar după aceea, scrisul, care deşi n-a fost ușor, nu mi s-a părut cea mai complicată parte.
Şerban Pavelescu: Amândoi avem un background care îl completează pe al celuilalt. Eu am lucrat mai ales istorie militară, istorie politică, memorialistică de război. Alina lucra mai degrabă istorie culturală, istorie politică, memorialistică feminină. Alt tip de memorialistică decât cea strict de război.
Problema a fost să vedem, în primul rând, dacă avem suficientă documentație, pentru că trebuie să îţi asumi, pentru un astfel de demers, care își propune să redea istoria unui eveniment major și atât de important în istoria contemporană a României – precum participarea statului nostru la Al Doilea Război Mondial şi efectele acestei participări – să duci la capăt proiectul. Pentru că e foarte uşor să-ți propui, dar să nu ai cu ce. Din fericire, pentru Al Doilea Război Mondial există o vastă memorialistică.
Problema a fost aceea că a trebuit să vedem dacă această memorialistică este apropiată de evenimente, dacă nu cumva este o creație ulterioară şi, de cele mai multe ori, influențată de dimensiunea politică și ideologică a evenimentului.
Alina Pavelescu: Multe dintre aceste memorii au fost scrise, uneori, la cererea expresă a Institutului de Istoria Partidului Comunist în anii ’50-’60, dar mai ales în anii ’60 și, în mod evident, oamenilor nu li se cerea să-și amintească pur și simplu ce s-a întâmplat în viețile lor, li se cerea să-și amintească într-o anumită cheie, care ținea de exigențele istoriografiei comuniste cu obiectivele ei: să legitimeze Partidul Comunist, să acrediteze ideea că a avut un rol conducător în ce s-a întâmplat la 23 August 1944, să acrediteze ideea existenței unei rezistențe antifasciste semnificative, în timpul războiului, în România, ceea ce era fals.
Şerban Pavelescu: Înainte de a continua, o să fac o paranteză, ilustrând ceea ce spunea Alina. Eu am avut ocazia, privilegiul de a-l cunoaște pe generalul Emilian Ionescu, care, la vremea respectivă, la 23 August 1944, era colonel, șeful echipei înarmate de militari şi care l-a arestat pe Ion Antonescu.
Când l-am cunoscut eu, era general cu trei stele şi plimbat, ca sfintele moaște, la toate evenimentele importante în care trebuia să vorbească, să spună: „L-am arestat, l-am predat comuniștilor, ce buni au fost comuniștii” și tot aşa.
Mi-aduc aminte de o discuție între el și tatăl meu, căci tatăl meu a fost cel care ne-a făcut cunoștință, tatăl meu fiind, la vremea respectivă, ziarist la România Liberă.
Discutând, generalul îi spune tatălui meu: „Ştii, Ioane, trebuie să mă duc din nou la institut, să mai schimb ceva la memoriile mele. Că a fost o cuvântare a tovarășului Nicolae Ceaușescu și mi-am dat seama că e o nuanță pe care trebuie să o pun acum”. Aveam 10 ani şi am întrebat cu inocența copilului: „Domnul general, dar nu vă mai aduceți aminte ce vi s-a întâmplat, că e viața dumneavoastră?!”. Am crezut că o să moară de râs. Printre lacrimi, mi-a zis: „Drăguță, după ce am fost acolo – făcuse 10 ani de Canal – mi-aduc aminte și culoarea și gustul laptelui de la ţâța mamei. Problema mea e să-mi aduc aminte ce le-am spus lor”.
Deci, omul ăsta – după experiența traumatizantă a închisorii – a ales să colaboreze (n. r. cu regimul comunist). Și era o piesă importantă, gândiți-vă că era cel care l-a arestat pe Antonescu. El l-a închis în seiful palatului, el l-a păzit – regele deja era plecat din București -, el l-a predat, a doua zi, echipei conduse de Bodnăraş, care l-a dus în Vatra luminoasă.
Era, deci, un personaj cheie care, prin discurs, putea legitima. Și a ales să legitimeze, pentru că, după 10 ani de Canal, încerci să-ţi salvezi viața cât poți. Nu e de judecat, nimeni nu e de judecat cu adevărat, pentru că sunt strategii de supraviețuire și strategii de supraviețuire.
Nu pot să-ți permiți, din perspectiva noastră, de acum, să-i judeci pe cei care au trăit atunci vremurile. Unii au ales calea demnității și morții martirice, alții, nu. Sunt niște oameni care au trebuit să trăiască cu vremurile în care erau.
„Nu ne-am învățat lecțiile noastre, le-am învățat pe ale sovieticilor, după care am învățat o istorie ciuntită, deformată, care servea unui discurs politico-ideologic”
Şerban Pavelescu: Dar, revenind, cartea asta vine să propună o altă imagine a celui de-Al Doilea Război Mondial. O imagine care se dorește a fi onestă, se dorește a fi o reflectare a epocii în cuvintele celor care au trăit epoca. Am încercat cât mai mult să rămânem la discursul din epocă. De ce? Pentru că interpretarea distorsionează.
Iar noi încercăm, cu această carte, să deschidem un drum către o revizitare a istoriei celui de-Al Doilea Război Mondial. Pentru că noi – după Al Doilea Război Mondial – nu ne-am învățat lecțiile noastre, le-am învățat pe ale sovieticilor, ale trupelor de ocupație, după care am învățat o istorie ciuntită, deformată, denaturată, care servea unui discurs politico-ideologic.
După 1989, am mers pe ideea asta maniheistă, potrivit căreia ce a fost interzis pe vremea comuniştilor e bun. Și, atunci, am devenit victimele discursului neolegionar, am devenit victimele aposterioare ale discursului cultului personalității lui Ion Antonescu, tot vânând același tip de istorie cu temă. Trebuie să acceptăm și să învățăm lecțiile războiului, chiar dacă e greu pentru noi, chiar dacă asta contrazice imaginea noastră despre noi şi ce ne-au învățat la școală.
Ada Codău: Există vreo categorie din societatea românească pe care nu aţi putut-o documenta pe baza memoriilor? În sensul în care, în România, în general, doar elitele scriau. Există oameni de rând cu jurnale, memorii pe baza cărora se pot reconstitui vieţile lor?
Alina Pavelescu: Puțini, dar există. La Arhivele Naționale eu am găsit, mai demult, și încă îl mai folosesc cu interes, jurnalul unui personaj numit Dudu Velicu, personaj care a fost, inițial, până la moartea patriarhului Miron Cristea, secretarul personal al acestuia.
După aceea, a lucrat cu mitropolitul Irineu, la Iași, iar în timpul războiului a fost secretarul personal al lui Eugen Cristescu, șeful Serviciului Secret de Informații. Dudu Velicu a continuat să locuiască, în acest timp, undeva în mahalaua de lângă Parcul Carol, cu familia lui, trecând prin tot felul de necazuri financiare, după ce n-a mai fost secretarul personal al lui Miron Cristea.
După 1945, e un personaj care, din câte știu, n-a făcut închisoare politică, dar a fost diacon la o parohie oarecare și unul dintre informatorii folosiți de Securitate intens, în anii ’50, în mediile Bisericii Ortodoxe Române. Avea și un nume de cod: Viator.
Acum mulți ani, am publicat, la Arhivele Naționale, filele de jurnal scrise de Dudu Velicu după 1945 şi, în primă fază, mi-a luat ceva vreme să înțeleg că exista o foarte strânsă îngemânare între ceea ce scria Velicu în jurnal și notele informative pe care le dădea la Securitate. De fapt, așa l-am și identificat ca fiind informatorul Viator, pentru că existau niște suprapuneri de text între notele lui de la Securitate și însemnările din jurnalul său, care nu mai lăsau niciun echivoc.
El nu era, n-a fost niciodată un personaj de rangul întâi, ci un fel de middle class urban, dacă vreți. E una dintre sursele cele mai interesante pe care le-am folosit, pentru că, dincolo de ceea ce transpune el ca subiectivitate personală în relațiile lui cu clerici ortodocşi, era un om care trăia într-o mahala bucureșteană și care reflecta modul de viață, discuțiile, zvonurile și bârfele din acel mediu.
Din păcate, dacă există o categorie pe care e foarte greu să o prinzi în istoria României din acest tip de surse – și anume jurnalele și, în bună măsură, și corespondența – aceia sunt țăranii, populația rurală.
Dar şi aici există, din punctul de vedere al celui care studiază războiul, un aşa numit mic privilegiu: acela că țăranii care erau înrolați ca soldați corespondau cu familiile lor, fiind pe front. Aceste scrisori treceau prin cenzura militară, unele erau oprite. La un moment dat, inclusiv Dudu Velicu lucra la cenzura militară și, în fondul mare Dudu Velicu de la Arhivele Naționale, sunt câteva dintre scrisorile pe care le cenzura, care i se păreau interesante ca să informeze, ulterior, Serviciul Secret de Informații.
Deci, pentru Al Doilea Război Mondial există acest mic privilegiu: o corespondență între soldații de pe front și familiile lor de acasă, care erau țărani obișnuiți, populația majoritară a României, corespondenţă care îți permite, cât de cât, să faci un pic de lumină în cum vedeau ei lucrurile și ce gândeau ei, de fapt.
Și cei rămași acasă aveau problemele adevărate ale unei familii sărace de români din zona rurală. Familii al căror cap de familie pleca pe front și ele, aceste familii, trebuiau să se descurce singure, acasă.
„Cum faci să introduci un discurs paralel? Foarte simplu: transformi memoria personală în delict./Ai genul ăsta de criminalizare a memoriei şi te autocenzurezi”
Şerban Pavelescu: Există, totuși, și memorii de război lăsate de anumite categorii de ofițeri, care au făcut mai mult decât să-și glorifice propriile fapte de arme. Unele dintre aceste memorii sunt cele ale lui Vasile Scârneci, care la vremea aceea era căpitan. Cartea este apărută la Editura Militară, se cheamă „Viață și moarte în linia întâi” şi sunt unele dintre cele mai oneste memorii de război pe care le-am citit vreodată.
Ele nu au fost niciodată destinate publicării, ci familiei, care urma să le păstreze, pentru a avea o imagine reală a ceea ce trăise el.
Revenind la memorie, atunci când vorbim despre fenomenul coruperii memoriei, trebuie să înţelegem că problema regimului comunist este că a înţeles, de la bun început, că ceea ce fusese introdus în istoriografie și, în general, în discursul școlar era departe de ceea ce trăiseră oamenii în război.
Și, atunci, cum faci să introduci un discurs paralel? Foarte simplu: transformi memoria personală în delict. Dacă tu, personaj care a trăit războiul, îți aduci aminte de ce ai trăit în timpul războiului și povestești copiilor tăi, copiii tăi, care sunt pionieri, sunt îndoctrinați, povestesc la școală sau te denunță, tu faci pușcărie, copiii tăi devin orfani.
Și, atunci, ai genul ăsta de criminalizare a memoriei şi te autocenzurezi.
„Ți-a murit bărbatul la 5.000 de kilometri depărtare, ți-a murit la Stalingrad, ți-a murit în Caucaz, de unde să mai ai trupul lui?!?”
Şerban Pavelescu: Bineînțeles că asta nu rezolvă nimic cu adevărat, pentru că există cealaltă parte, cea a rezistenței. Aici intervine ceea ce s-a întâmplat după 1944, mai ales în zona rurală, unde lucrurile sunt cu mult diferite faţă de zona urbană.
În rural, există o presiune enormă a cultului morților, de fapt, al culturilor ancestrale ale vieții și morților. În zona rurală, mai ales, îţi poți jeli morții, le poţi face pomenirile, ceea ce e extrem de important. Există o carte a Mariei Bucur, care se ocupă de acest fenomen după Primul Război Mondial, în România interbelică.
După Al Doilea Război Mondial, problema este cumplită, pentru că oamenii nu mai au cadavrele, nu mai au locul de îngropare. Ți-a murit bărbatul la 5.000 de kilometri depărtare, ți-a murit la Stalingrad, ți-a murit în stepa calmucă ți-a murit în Caucaz, de unde să mai ai trupul lui?!? Dar nu ai voie nici măcar să-l jeleşti, pentru că este delict. Și, atunci, faci în felul următor, cu un fel de complicitate a autorităților locale, care sunt puse de partid ori susținătoare ale ideologiei de partid, dar care trebuie să trăiască în comunitate: se renovează, prin inițiativă publică, monumentul care există în sat. Când se renovează, în spate apare ascunsă o placă pe care sunt puşi morții care trebuie pomeniți. Acesta este un alt tip de memorie.
Mai există şi memorii care supravieţuiesc prin recuperări parţiale sau interpretări, precum memoria mișcării legionare.
Sunt o mulțime, care perpetuează acest discurs legionar și există o mulțime de direcții, mai ales în anii ’70, de recuperare a acestui tip de memorie și de reinterpretare în cheie comunistă, atunci când național-comunismul începe să recupereze tot ce poate ca filoane de naționalism și să le integreze în discursul propagandistic.
„Poţi să te gândești foarte serios până la ce limită accepţi să bagi capul în nisip sau să faci compromisuri ca să scapi de ceea ce ți se pare a fi primejdia imediată”
Ada Codău: Spuneţi, atunci când descrieţi volumul dumneavoastră, că arfi nedrept faţă de toate victimele totalitarismelor secolului XX să nu învăţăm nimic din istoria care le-a zdrobit viaţa. Ce aţi învăţat dumneavoastră ca istorici şi ce credeţi că ar trebui să învăţăm noi, toţi ceilalţi, astfel încât să nu mai plătim vreodată preţul greu al orbirii?
Alina Pavelescu: Ce am trăit eu ca experiență personală scriind această carte a fost revelația faptului că e foarte greu să-ți înțelegi momentul pe care îl trăiești în istorie, așa cum vor avea șansa să-l vadă și să-l priceapă cei care vin după tine și care au o perspectivă mult mai largă.Deci, din punctul ăsta de vedere, cumva ești nedreptățit pentru că trăiești și trebuie să iei decizii în prezentul tău fără să ai decât o foarte mică parte din informație.
Or, ceea ce vezi scriind și citind cartea noastră despre Al Doilea Război Mondial, este că oamenii aceia se rostogoleau către o prăpastie fără să înțeleagă ce li se întâmplă și având – mulţi dintre ei – convingerea, fie și irațională, că nu li se poate întâmpla lor așa ceva.
Eu cred că există o legătură cu ce ni se întâmplă nouă astăzi și cu modul în care tindem să tratăm vremurile dificile, în general, în – să-i spunem – cultura politică românească. Fiindcă avem această tendință – o vedem și azi, în jurul nostru – de a nu ne părăsi zona de confort, de a crede că tot timpul există deasupra noastră un Dumnezeu extrem de binevoitor, care ne va feri de necazuri, indiferent de ce facem sau nu facem noi.
Or, aşa ceva – în mod evident – nu există în viața omului, nu există în istorie, nu există nicăieri. Poţi să te gândești foarte serios până la ce limită accepţi să bagi capul în nisip sau să faci compromisuri ca să scapi de ceea ce ți se pare a fi primejdia imediată. Pentru că riscul este ca, dacă faci prea multe compromisuri, dacă rămâi prea multă vreme într-o pasivitate pe care ai ales-o, problema ta, care îți pare că se va simplifica, să se complice și mai mult și, de fapt, să intri pe o cale fără ieșire acolo unde tu crezi că ai găsit soluția și ieșirea potrivită.
Până la urmă, nu există – cel puţin în anumite momente din istorie, când toate crizele par să se cumuleze și să fie aproape de a-și produce efectele – opțiunea unei zone de confort.
Trebuie să te lupţi pentru fiecare moment din viața ta, din viața ta ca stat, din viața ta ca societate, din viața ta ca individ în general, să fii alert, să găsești soluții, să gândești în perspectivă și să nu crezi că o capitulare morală rezolvă ceva vreodată, fiindcă, în general, nu rezolvă nimic și se plătește mai târziu.
„Societatea românească nu și-a putut face travaliul de memorie. Inclusiv în privinţa memoriei Holocaustului din România”
Ada Codău: Din ce motive credeţi că, în ceea ce priveşte Al Doilea Război Mondial, a existat o memorie istorică selectivă şi, astfel, distorsionată?
Alina Pavelescu: Principalul motiv a fost acela că, după instaurarea comunismului, oamenii n-au mai avut ocazia, în România, să-și amintească și să își prelucreze amintirile din timpul războiului în mod firesc, în modul în care probabil că s-ar fi întâmplat natural, dacă nu venea ocupația sovietică. Dacă nu urma acel moment în care nu mai trebuia foarte multă vreme să spui, să recunoști că românii au luptat, vreme de aproape 4 ani, împotriva Uniunii Sovietice, că Uniunea Sovietică n-a fost niciodată, până în 1945, marele prieten al României și că, de fapt, acest mare prieten despre care în mod fals se vorbea, între 1945 și jumătatea anilor ’60, a fost întotdeauna perceput ca un dușman în societatea românească sau, în orice caz, ca o amenințare redutabilă.
Cred că asta a fost, această distorsionare a memoriei din motive nici măcar de ideologie, ci pur și simplu de oportunitate politică de legitimare a unei construcții cum era regimul comunist, care era, de fapt, un regim de ocupație la origine, în România, și un instrument de control al sovieticilor asupra unei țări pe care o învinseseră în război și, de fapt, o și cuceriseră după aceea.
Astea au fost motivele pentru care societatea românească nu și-a putut face travaliul de memorie, cum se spune în limba franceză, așa cum și le-au făcut, de exemplu, societățile occidentale, în anii de după Al Doilea Război Mondial, și asta inclusiv în privința memoriei Holocaustului din România.
Şerban Pavelescu: Genul ăsta de discurs (n. r. al memoriei selective) mai are o consecință cu care noi ne-am confruntat după 1989. Problema este Holocaustul.
Pentru că într-un astfel de tip de discurs, ca să poți vorbi despre Al Doilea Război Mondial și, mai ales, despre anul 1941, trebuie să vorbești şi despre anul 1940. Trebuie să arăți că Uniunea Sovietică a fost agresor, că s-a produs raptul Basarabiei și Bucovinei de Nord.
Noi am spus, de altfel, în introducerea cărții, că în 1967, când s-a scos macheta pentru eventuala publicare – care nu a mai avut loc – a volumului 6 din Istoria României, într-un volum de o mie şi ceva de pagini, despre raptul Basarabiei și Bucovinei de Nord este dată doar o propoziție.
Despre ce s-a întâmplat cu Dictatul de la Viena sunt aproape o duzină de pagini cu tot ce trebuie.
În momentul în care ar trebui să vorbești despre operații de eliberare a Basarabiei, a Bucovinei de Nord, operații militare, nu vorbești despre Odesa, nu vorbești despre Transnistria.
Or, genul ăsta de memorie negociată, parțială a dus, după 1989, la complexul de nevinovăție.
Citește și: Un „grup de intelectuali clujeni” și „despăducherea României”: dispute despre omul politic Octavian Goga
În momentul în care ni s-a spus „trebuie să învățați lecția războiului, trebuie să vă asumați!”, am spus „dar suntem nevinovați”. De ce se întâmplă acest lucru? Pentru că 90% din concetățenii noștri nu au legătură cu istoria în afara școlii. Nu au nevoie de istorie, nu văd de ce ar fi utilă, nu văd de ce ar fi necesar un astfel de demers care este şi arid, şi destul de greu.
Prentru ei alte date sunt importante. Și, atunci, ei rămân doar cu ceea ce primesc în școală. Rămânând doar cu ceea ce primesc în școală, iar discursul din școală fiind incomplet, intervine acest sentiment de nevinovăție.
De-aia am avut nevoie de o comisie prezidențială pentru investigarea Holocaustului.
„Eliade a trăit, la modul cel mai dramatic, cu spaima că ceva din trecutul lui politic tulbure ar putea să fie revelat în Statele Unite”
Ada Codău: Credeţi că, ulterior anului 1945, intelectuali români precum Eliade, Cioran, eventual Noica au realizat că au înregistrat nişte derapaje, nişte erori ideologice din punct de vedere al adeziunii lor la mişcări care au produs imense suferinţe?
Alina Pavelescu: În ce îi privește pe Eliade şi Cioran, sunt sigură că au înțeles, numai că fiecare a reacționat diferit la ceea ce a înțeles.
De exemplu, Emil Cioran nu era un tip foarte politizat, era un personaj care, în tinerețea lui, avea o abordare pasională a realităților politice. Era un om care se entuziasma, după aceea trecea în cealaltă extremă, a blazării. Dar Cioran şi-a renegat destul de repede simpatiile pentru Germania nazistă, și-a privit cu scepticism, chiar din timpul războiului, eventualele simpatii legionare, iar după război, după cum știm, a refuzat să republice „Schimbarea la față a României” în forma în care o scrisese.
Eliade e un caz mult mai complicat. Eliade a înțeles, și el, sau cel puțin și-a dat seama că îi grevează viitorul și cariera universitară faptul că avea simpatii legionare.
A fost perceput tot timpul, la misiunea română din Londra, ca fiind reprezentantul legionarilor acolo. Și chiar și serviciile secrete britanice îl percepeau așa. Modul în care a rămas, după aceea, în post la Lisabona, în echipa reprezentativă a regimului Antonescu, nu prea lăsa mult echivoc, apropo de orientările lui politice.
În sinea lui, eu nu cred că Eliade s-a dezis vreodată de ceea ce a crezut în tinerețe, dar a trăit, la modul cel mai dramatic, cu spaima că ceva din trecutul lui politic tulbure ar putea să fie revelat în Statele Unite, acolo unde și-a făcut cariera și unde a devenit celebru ca profesor de Istoria religiilor. Și cred că asta a fost marea lui dramă.
Iar comuniștii știau să-i șantajeze pe oamenii ăștia. Și pe Eliade cu siguranță l-au șantajat sau, cel puțin, l-au lăsat să se simtă șantajat. Lui i-a fost tot timpul foarte teamă de faptul că, de exemplu, din biblioteca Academiei Române, unde se păstrau publicațiile legionare, cineva ar putea să republice articolele lui pro-legionare.
Dar cea mai dramatică situație nu este a celor care, trăind în exil, în țări care erau libere, se temeau pentru cariera lor.
Una dintre cele mai dramatice situații este cea a lui Constantin Noica. El a fost tot timpul un idealist în politică și un perdant din cauza acestui idealism.
A fost perdant în timpul regimului Antonescu, n-a câștigat mare lucru nici în cele câteva luni de regim național-legionar și ştim bine ce soartă tristă a avut, până la un moment, în perioada comunistă.
Ada Codău: Unde credeţi că sunt istoricii români în demersul de dez-ideologizare a istoriei României? Când credeţi că vom putea citi o istorie a României, cu tot ce presupun relaţiile sale internaţionale şi participarea la conflagraţii mondiale curăţată de ideologie şi depolitizată?
Alina Pavelescu: Eu cred că acest lucru a început să se întâmple. Cred că există deja cărți bune scrise de istorici români, care aduc o perspectivă proaspătă, dar care nu sunt încă de ansamblu. Pentru că e foarte greu şi din punct de vedere financiar să faci istorie la scară mare în România, în condițiile în care abia poți trăi din slujba ta de cercetător sau de universitar. Dar sunt niște cărți extraordinare, care aduc niște perspective extrem de bune și care probabil că, la un moment dat, vor coagula o imagine de ansamblu mai apropiată de ceea ce ne indică sursele, atunci când le citim fără arrière-pensée-uriideologice.
Ada Codău: Cât de mult contează istoria recentă în alegerile pe care le facem astăzi? Cât ne influenţează?
Alina Pavelescu: Mult mai mult decât credem, în general, mult mai mult decât ne dăm seama, pentru că suntem produse ale acelei educații despre care am tot vorbit în cursul acestui interviu. Chiar și nouă, celor care studiem istoria, care vedem diverse surse, diverse perspective, ne e greu să ne desprindem de ceea ce am învățat de la părinții noștri sau de la școală, de modul în care am fost obișnuiți să vedem lumea.Până la urmă, acest mod în care am fost educați să vedem lumea ne influențează toate alegerile pe care le facem în prezentul nostru, asta e evident.
„Terapia asta prin adevăr este, în general, foarte dureroasă și, ca atare, neplăcută. Dar, ca orice tip de terapie, poate să ne facă bine”
Ada Codău: În ce măsură credeţi că putem repeta, la ora actuală, atitudini din perioada 1940-1945, precum inerţia socială, un soi de paralizie în luarea unor decizii, refuzul de a ne implica?
Şerban Pavelescu: Gândiți-vă un pic la ce auzim în contemporaneitate: Nu mă interesează politica, nu mă interesează votul. Aleg să-mi anulez votul, să votez aiurea, toți sunt o apă și-un pământ. Şi toate celelalte lucruri de acest gen.Tipul ăsta de discurs, care este de dezamăgire, poate fi înțeles și chiar acceptat.
Problema e că trebuie să înțelegem şi, uitându-ne la istoria noastră, mai ales la istoria celui de-Al Doilea Război Mondial, să acceptăm ideea că neimplicarea, neasumarea, delegarea, toate aceste lucruri adunate duc la dezastru.Pentru căorbirea despre care vorbim este o orbire voluntară: alegem să nu vedem, alegem să nu înțelegem, alegem zi de zi să ne uităm – apropo de Al Doilea Război Mondial – la vecinul nostru, care este scos la muncă obligatorie, la curățat străzile şi să spunem că e ceva normal.
După care constatăm că vecinul dispare și nu protestăm. Ulterior, ne întrebăm de ce suntem noi următorii.Ede înțeles că lumea vrea să-și trăiască viața, nu putem trăi toți cu marile idealuri, cei mai mulți nici nu au treabă cu ele.
Dar trebuie să înțelegem că, în situații-limită, acest tip de reflecţie doar către sine ne duce către dezastru.
Pentru că lasă loc celui care face cel mai mult zgomot, celui agresiv, celui care se bate cu pumnul în piept și ne asigură că are soluții. Ăla care face cel mai mult zgomot este, de obicei, cel care ne face cel mai rău.
Ada Codău: Credeţi în necesitatea terapiei prin adevăr atunci când vorbim despre asumarea istoriei aşa cum a fost ea, fără omisiuni, fără cosmetizări, rescrieri?
Alina Pavelescu: Terapia asta prin adevăr este, în general, foarte dureroasă și, ca atare, neplăcută. Dar, ca orice tip de terapie, poate să ne facă bine, la un moment dat. Şi s-ar putea să fie singura care ne face bine.
Da, eu cred în necesitatea acestui tip de terapie.
Am, însă, niște dubii că societatea în care trăim noi astăzi, în România, e dispusă să se supună unor momente neplăcute și dureroase, să se întoarcă real către sine, cu suficient de multă acuitate, încât să poată duce la bun sfârșit acest tip de terapie prin adevăr.
Mie mi se pare că oamenii de care suntem înconjurați, chiar și cei care înțeleg ce înseamnă un proces de criză istorică sau cât de dureroasă poate fi trecerea de la un tip de societate la alt tip de societate, cât de greu se face binele, după ce totul s-a rostogolit la vale atâta amar de vreme și societatea a rămas cu niște traume, chiar şi oamenii aceștia nu par deloc dispuși, acum, aşa cum nu erau nici în anii ’90, să treacă prin nişte momente dureroase şi să reflecteze. Nu să se certe, nu să se bată, nu să aibă dispute. Dar, cumva, să negocieze un drum pe mai departe, care să fie cât mai avantajos pentru un număr cât mai mare de indivizi şi de categorii sociale.
Terapia prin adevăr e necesară, numai să putem s-o ducem. Deocamdată, nu prea dăm semne că putem sau că vrem să o ducem.
(FOTO: Ada Codău)
Urmăriți canalul „PRESShub” pe WhatsApp. Cele mai importante știri ale zilei sunt disponibile aici
Urmăriți canalul „PRESShub” pe Telegram
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
