Suntem în curtea castelului Bethlen-Haller de la Cetatea de Baltă. E seară și umbra zidurilor se lungește din ce în ce mai mult peste o mică adunare curioasă. La o masă de lemn, pe puntea castelului, câțiva oameni și o vioară spartă par să spună o poveste fascinantă.
Mai sunt câteva ore până ce violonistul Alexandru Tomescu să înceapă concertul cu celebra vioară Stradivarius Elder-Voicu, iar invitații asistă la un dialog neobișnuit despre lemn, sunet, meșteșug și emoție. Moderatorul Cătălin Striblea îi provoacă pe Tomescu, pe lutierul Silvian Rusu și pe scriitorul Radu Paraschivescu să dezvăluie lumea ascunsă din spatele unui instrument legendar.
Lutierul Silvian Rusu surprinde mica adunare când ridică în aer și arată o vioară spartă. Căzuse peste ea și vioara a crăpat în două. Dar iată că, astfel, putem să vedem în instrumentul desfăcut ce înseamnă „sufletul” viorii – o mică piesă din lemn, invizibilă din exterior, dar capabilă să schimbe radical culoarea și puterea sunetului prin deplasări de doar câteva zecimi de milimetru. Micul bețișor care unește fața și spatele viorii este inima instrumentului. Este cheia lui.
Silvian explică și de ce viorile Stradivarius sunt inegalabile. Secretul lui Antonio Stradivari este mult mai complex decât o simplă formulă de lac sau o esență rară de lemn. Performanța instrumentelor construite la Cremona este rezultatul unei combinații de experiență, intuiție, răbdare și înțelegere profundă a fiecărei bucăți de lemn. Chiar și în era scanărilor 3D și a tehnologiilor moderne, nimeni nu a reușit să reproducă în totalitate această performanță.
Lutierul român ne vorbește și despre propriul său drum profesional, început cu dificultăți în Franța, unde primul său maestru i-a aruncat la coș tot ce lucrase într-o săptămână. Perseverența l-a făcut însă să rămână, iar cei patru ani petrecuți acolo aveau să îl transforme într-unul dintre cei mai apreciați lutieri români și restaurator al unor instrumente de patrimoniu, inclusiv al viorii Stradivarius Elder-Voicu și al viorii Guarneri care i-a aparținut lui George Enescu.
Alexandru Tomescu completează povestea din perspectiva muzicianului. Pentru el, Stradivarius nu este un obiect, ci un partener artistic care cere ani întregi pentru a fi înțeles. Violonistul mărturisește că, după aproape două decenii petrecute alături de instrument, continuă să descopere noi nuanțe și noi posibilități sonore.
Discuția merge mult dincolo de muzică. Cei trei invitați vorbesc despre răbdare, despre nevoia de a respecta timpul necesar maturizării, despre relația dintre creator și interpret și despre responsabilitatea de a transmite patrimoniul generațiilor viitoare.
Nu lipsesc nici poveștile savuroase: despre arcușe care pot costa sute de mii de euro, despre lemnul recuperat din piane vechi, despre firele de păr provenite din cozile cailor siberieni sau despre instrumente care își schimbă personalitatea odată cu trecerea anilor. Nu mai e vorba doar despre o vioară celebră, ci despre rezultatul a sute de ani de meșteșug, grijă și pasiune.
Încet încet coboară seara peste sat, iar curtea castelului se umple de oameni veniți să asculte vioara Stardivarius, pe Alexandru și pe prietenii lui, chitaristul Dragoș Ilie și Omar Massa, prinși cu toții într-o poveste despre Constantin Brâncuși, Bela Bartok, Erik Satie, Manuel de Falla…
