Vineri seara, la librăria Humanitas din Cluj-Napoca, Carmen Vasilescu, o tânără imobilizată în cărucior, și-a lansat volumul „Și dacă-i adevărat că nu există nu se poate?”. Discuția jurnaliștilor Ruxandra Hurezean și Vasile Hotea-Fernezan a avut ca teme forța interioară, depășirea limitelor și felul în care societatea îi privește pe oamenii cu dizabilități.
Carmen Vasilescu a scris cartea apăsând tastele cu nasul și cu gura. Ruxandra Hurezean a spus că acest detaliu nu este esențial: marile creații nu le produce corpul, ci mintea și sufletul, iar ca exemple i-a amintit pe Jean-Dominique Bauby, Jorge Luis Borges, Franz Kafka sau Virginia Woolf. Despre volum, ea a spus că are un ton optimist, nu apasă și nu cere compasiunea cititorului, ci înfățișează lumea ca pe un șir de provocări care pot fi înfruntate.
Autoarea, a mai spus Hurezean, este curioasă, iubește oamenii și știe să-i înțeleagă. Ea a descris-o ca pe o lecție de putere, curaj și decență, într-o societate în care autocompătimirea poate deveni reflex. Jurnalista a vorbit și despre părinții autoarei, care nu au abandonat-o și o însoțesc permanent. Relația este însă reciprocă: părinții îi asigură mobilitatea, iar Carmen îi poartă simbolic prin lume, le deschide drumuri și le schimbă viața. Saltul cu parașuta, scufundările și călătoriile ei arată, în opinia Ruxandrei Hurezean, că posibilitățile unui om nu se stabilesc doar după limitele corpului. Cartea, spune ea, e scrisă „simplu, curat, iar alternarea planurilor temporale evită monotonia unei relatări cronologice”.
Vasile Hotea-Fernezan a povestit că a citit cartea fără pauză și că i-a trezit un optimism pe care, fiind sceptic din fire, nu-l mai simțise de mult. Și-a exprimat invidia față de experiențele autoarei, mai ales față de saltul cu parașuta, pe care el nu l-a încercat. Volumul i s-a părut limpede, cald și cu ritm. Se citește ușor, a spus el, dar rămâne cu cititorul și după ce a fost închis.
Carmen Vasilescu a explicat că scrisul cu nasul și cu gura nu are pentru ea nimic spectaculos, ci este felul firesc în care s-a adaptat. Normalitatea nu are un standard universal, a spus ea: normal este ce i se potrivește fiecărui om. Dacă sufletul îi spune că poate sări cu parașuta sau se poate scufunda, pentru ea sunt lucruri normale, chiar dacă trupul pare să spună altceva. Contează ca trupul și sufletul să colaboreze, nu să se opună.
A scris cartea în speranța că va schimba mentalități și ar fi mulțumită dacă ar schimba perspectiva unui singur om. Un refuz nu este un verdict definitiv, a spus ea, și trebuie căutați în continuare oamenii care înțeleg și ajută. Aceeași perseverență o aplică în meseria de specialistă în relații publice în domeniul muzical, unde face legătura între proiectele artistice și presă, redactează mesaje și încearcă să convingă redacțiile să le publice. Refuzurile și acuzația că insistă prea mult nu o descurajează, pentru că socotește insistența parte a meseriei.
Autoarea a recunoscut că i-a fost greu să se decidă să publice, de teamă că va fi citită doar „cu ochii”, nu și „cu sufletul”. Scrisul a ajutat-o să se cunoască mai bine, să nu pună răul și pericolul în centrul existenței și să accepte că riscurile sunt pretutindeni. Frica, a spus ea, nu trebuie lăsată să domine viața. Invitată în școli, a observat că povestea ei îi emoționează pe copii și îi face să se gândească la propria viață. Nu vrea să fie prezentată drept un model excepțional, dar crede că asemenea întâlniri pot „trezi” ceva în ei și este dispusă să continue.
Spre final, discuția s-a mutat la obstacolele concrete ale persoanelor cu dizabilități din România: clădiri fără rampe, trotuare și praguri inaccesibile, probleme în aeroporturi. Carmen Vasilescu a povestit că scaunul ei rulant a fost rătăcit sau manipulat neglijent în călătorii iar episoadele arată că o parte dintre dificultăți vine din lipsa de pregătire, de responsabilitate și de empatie a personalului și a instituțiilor, nu din dizabilitate. Pentru ea, scaunul nu este un bagaj care poate fi înlocuit provizoriu, ci echivalentul propriilor picioare, adaptat nevoilor ei. Iar societatea mai are mult până când să înțeleagă nevoile pe care teoretic le numește „speciale”.
