O operă de o frumusețe rară și, din păcate, rar abordată în repertorii. Chiar și în Franța, locul de origine al compozitorului, frecvența nu e un punct forte. Prezenta montare de la Opera Națională din Paris este reluată după trei ani de la premieră.
Despre operă
Grand opéra compusă în 1868 pe libretul scris de Jules Barbier și Michel Carré, libretiști cunoscuți ai vremii, printre alte colaborări celebre, semnând pentru operele Faust și Romeo și Julieta de Charles Gounod, Povestirile lui Hoffmann de Jacques Offenbach.
Adaptarea lirică în 5 acte a fost resetată față de originalul shakespearian, atât ca număr de personaje, cât și ca deznodământ final. Ambroise Thomas a recalibrat prezența personajelor și a lăsat un imens spațiu lirico-dramatic lui Hamlet și Ofeliei. S-ar putea chiar redenumi, Hamlet sau Moartea Ofeliei. Secolul al nouăsprezecelea, Shakespeare, în general, Hamlet, în mod special, a generat o mini isterie chiar la Paris. Compozitorul Hector Berlioz a căzut ”pradă” acestei adicții după ce a văzut-o pe actrița Harriet Smithson în rolul Ofeliei. Ea a devenit sursa de inspirație pentru Simfonia fantastică iar, când, în sfârșit, au reușit să se întâlnească s-au și căsătorit. Shakespeare devenise o sursă primară de inspirație pentru compozitorii vremii. Dacă îl amintim doar pe G. Verdi.
Hamlet este torturat de spectrul tatălui și de relația oedipiană cu Gertrude. Rolul Ofeliei are lumini și umbre, un personaj complex, construit pe multe niveluri, unde faimoasa scenă a nebuniei, una din părțile vocale cele mai virtuoase ale repertoriului liric, este o culme emoțională a prăbușirii psihologice.
Adela Zaharia, John Osborn, Clémentine Margaine. Credit foto: Bernd Uhlig / Opera national de Paris-Hamlet-26-27
Laertes, singurul tenor, joacä un rol foarte mic, Polonius, și mai puțin, în comparație cu originalul. Deși, întrebarea ar fi dacă intențiile lui Thomas și Shakespeare nu sunt identice, și doar forma de exprimare, muzică-text, voci-personaje, face diferența? Un solist deține ”mai multe voci” în operă, în teatru ai nevoie de ele fizic. Dar și aici au intervenit revizuiri scenice.
Sunt explorate mai profund relațiile lui Hamlet cu Claudius și cu mama sa, Gertrude. Cu Ofelia totul este disecat la semiton, cu duete și triouri superbe.
Nu lipsește nici momentul de divertisment (actul IV) pentru că așa cereau cutumele vremurilor. Deznodământul suferă schimbări, regina trădătoare este exilată la mănăstire, iar Hamlet este aclamat rege. Ambroise Thomas folosește ca inovație pentru acea vreme un solo de saxofon. Partitura corului este foarte generoasă.
Genialitatea lui Warlikowski
Spre deosebire de teatru, muzica este aici vioara întâi. Warlikowski știe și nu face nimic cu care să intre în concurență, dar face totul ca experiența să rămână memorabilă.
Pentru montările grandioase e importantă intrarea în stare. O supra cortină argintie, ca o bucată de lună, o sursă a purificării, te așteaptă la intrarea în sală. Chiar până să se audă primul acord muzical, este elementul care te pune pe gânduri, te neliniștește. Mister, deja știi că nu va fi nimic de epocă, însă nu reușești să-ți dai seama ce e? Luna a fost laitmotivul vizual al montării.
Scenografia, Malgorzata Szczęsniak, (și costumele) are o idee centrală: suntem prizonierii propriilor sentimente și prejudecăți, conformisme sociale și niciodată nu se știe, dacă, stând în afara unor gratii imaginare, ești mai sănătos sau mai liber decât cei care ar sta înăuntru. E vorba doar de percepții. Elsinore este redesenat ca un azil de bătrâni de maximă siguranță. Schimbările de cadru pentru diferitele tablouri intervin din culisarea unor cortine verticale, în adâncimea scenei, cea din avanscenă fiind una de zăbrele, respectiv, culisarea podelei. Pereții laterali sunt, de asemenea, grilaje metalice, ca de închisoare. Cromatica funcționează pe culori terne, alb negru, cu accente viu colorate de costume. Ofelia e întotdeauna albul, culoare inocenței și nebuniei, sau culori deschise, vesele, certitudinea lumii bune visate și a iubirii neîmplinite.
Primul act începe în acest azil, cu Gertrude uitându-se la un film de cinematecă, alb-negru (Robert Bresson: Les Dames du bois de Boulogne), în timp ce Ofelia și fratele ei, Laertes, joacă cărți cu pacienți din clinică.
În al doilea act ne întoarcem cu 20 de ani în urmă. De-abia de aici începe textul piesei. Un Hamlet tânăr, neliniștit, manevrând o mașinuță electrică, sfidându-și și înjosindu-și noul tată căruia îi refuză apelativul de părinte.
Hamlet organizează reprezentația „Uciderea lui Gonzago”, în care trupa de actori interpretează scena morții tatălui său. Warlikowski prezintă momentul într-o estetică queer, care va fi continuată și în partea a doua la scenele de balet, unde a îmbrăcat corul în tutus cu machiaje excentrice.
Obsesia lui Hamlet vizavi de moartea tatălui său reprezentat de spectru este marcată de prezența unui pat (se presupune că a fost otrăvit în somn) care nu părăsește scena, deci nici memoria lui Hamlet. Ofelia s-a înecat, așa că, la momentul respectiv, pe scenă a apărut o cadă desprinsă din revistele de design interior franțuzești. Cum am spus, actul patru începe cu un moment de divertisment, balet, doar că pe scenă a fost o singură balerină, lebăda nevrotică, ale cărei poante au însoțit sacadat frumoasa muzică a baletului. Și un singur balerin profesionist, restul e tot pasat corului care face nu numai compoziție vocală, dar și coregrafică.
Câteva personaje devin cheie în descifrarea mesajelor. Bărbatul din cor care tricotează, cu dublă semnificație: celebrul sunet de andrele care se auzea din lojele operelor, atunci anunțurile se refereau la zgomotul andrelelor, nu la cel al telefoanelor mobile de astăzi, respectiv, les tricoteuse, femeile care asistau la execuții, pe vremea Revoluției Franceze, tricotând. Cum și cine este nebun? Nu e doar o chestiune de interpretare?
Finalul aparține unui Hamlet cuprins de nebunie, cu chipul alb ca luna; reapar și actorii îmbrăcați în negru, având acum fețele vopsite în alb. Spectacolul se încheie rotund, cum a început, doar că Ofelia, nu mai joacă cărți, zace moartă în partea din față a scenei. Și apoi, a rămas doar luna, meditativ, aceeași lumină ireală de la începutul spectacolului, liniște.
Rolurile sunt grele, muzica e imensă.
În rolul lui Hamlet, rol compus inițial de Thomas pentru tenor, ulterior transformat pentru bariton, a ajuns, acum, din nou la un tenor. Ok, aș spune eu, un baritenor ca și acoperire vocală, flexibilitate de tenor, anvergură de bariton, John Osborn. Rolul solicită la maxim iar Osborn a fost strălucitor, poate cu una, două slăbiciuni pe volum, reglate însă rapid. Cu siguranță și maturitate, registrul său vocal a susținut perfect meditațiile, delirul și izbucnirile lui Hamlet.
Ofelia lui Warlikowski este ca o nălucă. Eterna visătoare cu ținute simple albe sau viu colorate, uneori, cu mimică copilărească, cu o perucă blondă, o reprezentare a unei vieți deșarte, cum spune chiar ea în aria „Adieu, dit-il, ayez-foi!”, actul 2. Rolul în sine este solicitant nu numai vocal, dar și fizic. Cu siguranță cel mai dificil. Complexitatea scenei nebuniei este terifiantă. Dacă impecabilitatea vocală era ușor de anticipat, cine îi știe vocea, știa că e un rol mânușă pentru abilitățile sale, interpretarea actoricească te lasă cu gura căscată, că nu vorbim doar de o mișcare scenică de intrare/ieșire, ci de o întreagă coregrafie. Agilitate în coloratură, timbrul catifelat care inspiră tristețe, control tehnic superb în slalomul nebun între registre, liric, dramatic. Nu poți decât să regreți deja că nu o vei asculta mai des în acest rol.
Mama lui Hamlet, Gertrude – interpretată de mezzosoprana franceză Clémentine Margaine, bătrână neputincioasă țintuită într-un scaun cu rotile, care, back time, era adulterină, văduvă, regină și mamă. O voce în tonuri cu rolul și care a transmis foarte bine și în ansambluri. Unchiul lui Hamlet, Claudius, a fost interpretat de basul francez Jean Teitgen. O voce convingătoare, impunător ca prezență, un moment frumos în aria „Je t’implore, ô mon frère!”. Julien Henric în rolul lui Laertes este absolut remarcabil. Laurent Naouri este spectrul tatălui și are o interpretare marcantă. Chiar dacă mici ca expunere, interpretările în celelalte roluri au adus multă culoare și substanțialitate spectacolului, Manase Latu-Marcellus, Vartan Gabrielian-Horatio, André Heyboer-Polonius, Morgan-Andrew King-Gropar, Bergsvein Toverud-Gropar.
Și o distribuție cu totul remarcabilă nu poate fi completată decât de un cor care a cântat la superlativ și căruia Warlikowski i-a construit și o prezență scenică extraordinar de puternică, adaptându-i personalitatea funcție de scene.
În fosă, orchestra operei dirijată de Michael Schønwandt a fost minunată. Dificultatea partiturii, recitativul, arioso-ul și aria se contopesc, fluiditatea și coordonarea cu soliștii, corul sunt epuizante. O bijuterie sonoră, cu un plus pentru alămuri, plasate undeva în culise, și partida de lemne.
O operă de excepție care nu trebuie ratată, fiind foarte rar cântată.
(Foto deschidere: Adela Zaharia, André Heyboer, Jean Teitgen, Clémentine Margaine. Credit foto: Bernd Uhlig / Opera national de Paris-Hamlet-26-27)
