Rezistenţa anticomunistă ieşeană prin muzica rock. Amintirile interesante ale unui istoric ieşean. Mi-am adus aminte de glumiţa asta săptămâna trecută când uriaşul compozitor al trupei Pink Floyd a împlinit opt decenii de viaţă, muncă şi activitate revoluţionară.
„Am amintit adesea că pentru generaţia mea, adolescenţi pe finalul anilor ’70 şi studenţi la începutul anilor ’80, muzica rock era una dintre puţinele forme de exprimare efectivă a libertăţii. Copiii mei se uita azi curioşi când le spun că a asculta Black Sabbath, Led Zeppelin, Deep Purple sau AC/DC era o formă de nesupunere civică, de reacţie la canonul conformist şi spălator de creiere al «Cântării României» – stupidă potemkiadă muzical-artistică făcută de propagandiştii regimului şi impusă cu forţa tinerei generaţii. Nu exista concert rock la Sala Sporturilor din Iaşi la care să nu ocupăm, imediat ce se stingeau luminile, spaţiul central al arenei, care era interzis, şi să dansăm acolo înghiontindu-ne cu miliţienii care, evident, erau în minoritate şi nu puteau stăpâni mulţimea. Când, ca antidot dizolvant, la Cenaclul «Flacăra», condus de odiosul propagandist ceauşist cu plete numit Adrian Păunescu (dactilografiasem în viteza PăunSECU, dar am corectat doar pentru faptul că a trecut şi el, de ceva vreme, la cele veşnice), a fost pus linoleum pe suprafaţa de joc, iar miliţienii ne invitau amabil să intram şi să ne exprimăm simţămintele pentru «conducerea înţeleaptă de partid şi de stat», evident că, de scârba, nu a mai coborât nimeni.
Citește și Holocaustul în Dâmbovița. Știai că cele mai mare orori au avut loc chiar lângă tine?
Îmi aduc aminte ce importante ni se păreau atunci detalii care azi ar părea caraghioase, cum ar fi mărcile de chitări şi diferenţele dintre ele: Gibson (musai era vorba de Les Paul de Luxe!) era chitara pentru blues; Ibanez era marca predilectă a heavy metaliştilor (de tipul Kiss sau Scorpions), iar Fender era însuşi potirul Sfântului Graal devenit palpabil. De altfel, doar cuvântul devoţiune ar putea exprima simţămintele noastre atunci când am pus mâna pentru prima oara pe un Fender adevărat, graţie marelui chitarist Iuliu Merca, leaderul «Semnal M»-ului, trupă pentru care devenisem în liceu, graţie unui coleg bun dispărut dintre noi de mai bine de două decenii, membru al celui mai puternic Fan Club din România. Era un Stratocaster galben, asemenea aceluia făcut celebru de Ritchie Blackmore, iar «Ghiulă» ni l-a arătat, backstage, plin de mândrie şi de iubire pentru un instrument care îşi depăşise de mult latura sa obiectuală devenind, cum am zice astăzi, un icon.
Citește și Adriana Verdeş, din Scorniceşti, vrea să ducă mai departe tradiţia familiei de a creşte animale
Mi-au revenit în memorie aceste lucruri legate de chitările Fender zilele trecute când am văzut că a apărut o carte intitulată The Black Strat. A History of David Gilmour’s Black Fender Stratocaster scrisă de Phil Taylor, tehnicianul de chitări al trupei Pink Floyd încă din 1974, cel care, după cum scrie pe coperta cărţii, este «singurul care cunoaşte instrumentele trupei mai bine decât ei înşişi!». Nu ştiu să cânt la chitară – sper să am răgazul la pensie să învăţ aşa, de amorul artei! –, dar sunt un fan necondiţionat al lui David Gilmour, după gustul meu, cel mai mare chitarist de rock al tuturor timpurilor ca viziune, compoziţie, diversitate, interpretare şi stil (ştiu că e o afirmaţie controversată, dar aste e, mi-o asum). Îi spuneam, de altfel, lui Cătălin Ştefănescu ca urmare a postării mele referitoare la conferinţa ţinută de el la Iaşi şi în care făcuse apologia lui Roger Waters ca poet şi activist de stânga (că pentru genialitatea compoziţiilor nu mai era nevoie de vreo prezentare!), că dacă el este mai apropiat de basistul-vocalist al Pink Floyd-ului, eu mă simt iremediabil legat de David Gilmour pentru a da, aşa, o tuşă globalistă nuanţelor care ne despărţeau în chestiunea culturii de elită. Iar Gilmour, deşi cântă la tot felul de chitări (el fiind cel care a dat altă dimensiune slide guitar-ului orizontali), la banjo sau saxofon (mai nou!) va rămâne în istoria rockului datorită celebrului său Fender Stratocaster negru, căruia, iată, i s-a dedicat şi o carte. Este, desigur, un exemplu elocvent că şi atunci când iubeşti muzica o carte îţi poate fi de folos. Povestea completă poate fi citită în Ziarul de Iași.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
