Scrisoare către Constantin Brâncuși

Dragă Constantin,

Am fost să văd expoziția cu lucrările tale de la Timișoara. E tulburătoare. În fața Păsării în văzduh mi-au dat lacrimile. Te ridică de la podea, te ia pe sus. Aveam și eu una, din lemn de cireș, lustruit, o țin și acum pe biblioteca de la țară, sprijină cărțile.

Știu că tu nu te superi pe nimicurile astea, oamenii au imitat lucrările tale în tot felul de feluri, unele grotești, ridicole. N-ai vrea să vezi stâlpii de beton de la garduri cu forma Coloanei infinitului, Masa tăcerii făcută scrumieră sau Sărutul bibelou în vitrină.

Dar nu e chiar atât de rău, ăsta a fost chipul în care s-au putut ei apropia mai bine de tine. O formă de împrietenire. În felul ăsta stângaci au încercat să te apuce de undeva, să te aducă spre ei.

Nu știu de ce, dar  mă uit la „Femeia rugându-se” pe care ai făcut-o pentru un mormânt din Buzău și simt la fel ca atunci când am zărit o litografie cu lucrarea lui Millet pe brâul unui gard.

O vindea un bătrân scăpătat, din Timișoara. Mergeam la Tribunalul Militar să fac o anchetă despre românii uciși pe graniță când încercau să fugă din România ceaușistă. M-am oprit și i-am lăsat bătrânului toți banii pe care-i aveam, nu îți închipuii că cine știe cât.

Am luat cartonul ăla, un PFL pe care era lipită copia de hârtie și, chiar așa dezgolită de orice valoare, privindu-i pe cei doi soți rugându-se pe câmp la vremea slujbei, am simțit un gol în capul pieptului, ca atunci când nu mai ai aer.

Rugăciunea te întoarce în tine, melc în cochilie și te înalță din încolăcit cum ești, în lumină.        

Ți-am citit scrisorile expuse la Timișoara. Dragă Constantin, l-am recunoscut în tine pe tata. Aveați același fel de a vă gândi la ceilalți, cu o grijă ascunsă, de parcă sentimentele bărbaților n-ar fi de spus chiar pe față. Le simți din spatele vorbelor. Aveați și un cult al prieteniei.

Citește și: Brâncuși artistul universal. Atelierul artistului va fi „Mona Lisa” Centrului Pompidou

Tata și-ar fi dat cămașa de pe el. Îl văd și acum, uitându-mă la tine, înconjurat de prieteni. Venea cu ei acasă: Femeie, pune ceva pe masă!

Masa, Constantin, tu știi ce înseamnă pentru noi masa! Știi cel mai bine. Tu știi că e rotundă ca toți să ajungem cu lingurile la castronul și la mămăliga din mijloc. Masa noastră are mijloc.  

Prima dată, despre tine, tot tata mi-a vorbit. Îmi povestea cum a fost la „pomana” Coloanei fără sfârșit. El așa îi zicea și credea că este formată din trupuri de om, om peste om. Învăța la liceu la Târgu Jiu și-n ziua aia i-au dus pe toți elevii la inaugurare.

Acolo s-a cântat și s-a jucat, iar la plecare le-au dat câte un colac și un măr la fiecare. Pe tine atunci nu te-a zărit. Dar te știa. Erai în ochii lui ca „un popă bătrân care striga la ceilalți”. Probabil te-o fi văzut în vreo zi pe șantier.

Coloana e tot acolo, stă bine.

Prin anii ’80, când eram pe munți, în Retezat, cu prietenii, un bucureștean îngâmfat ne-a zis că Ceaușescu are de gând să ia Coloana s-o mute în fața Casei Poporului. Să se uite el la ea. Am plâns în cort toată noaptea.

Nu știu dacă ți-a spus cineva, dar elevii au o relație specială cu opera ta. La Coloană se fuma, Poarta Sărutului se ocolea, dacă treceai pe sub ea, picai la teză, iar la Masa tăcerii îți dădeai întâlnire.

Cei mai mari, când se însurau, la Poarta sărutului se pozau. Dar asta nu ne privea. Noi cu tine chiuleam, noi cu tine iubeam.

Pe mama să o ierți. Într-un an a dus-o pe nepoata ei la oraș, la Tg-Jiu. I-a dat să mănânce salam cu pâine, dintr-o hârtie. Au întins pachetul și au mâncat pe Masa tăcerii.

La noi în sat nu exista salam, când ajungeai la oraș ăsta era luxul suprem. Au stat acolo și l-au mâncat. Atunci i-a spus și despre tine. Cam cine ești.

Mama te știa din mâinile ei, învățate cu fusul, cu suveica, cu masa rotundă, cu rombul de pe macat. Nepoata ei a crescut, acum este pictoriță, expune în muzee. Le vorbește studenților despre tine. 

Am fost la Hobița. Satul e schimbat, în jurul ogrăzii unde au pus o casă ca a ta s-a instalat modernitatea.

Dar peticul ăla de curte și casa sunt oaza. Lemnul miroase a timp și iarba a viață. Am luat un măr de pe jos, nu l-am mâncat. L-am pus în raft și m-am uitat la el cum se zbârcește și se usucă ca o mumie. E de la tine.

Nu știu dacă ți-a spus cineva ce s-a întâmplat cu Arethia Tătărescu. I-au făcut un bust la un moment dat. După ce l-au instalat, au băgat de seamă că doamna de bronz are sânii prea mari și sfârcurile prea pronunțate. Indecentă, au zis. Și pentru că nu o puteau suporta așa, au dus-o în curtea casei lui Tudor Vladimirescu.

Nu știu de ce așa, zic, poate s-au gândi că oricum, țăranii de la Vladimir nu știau ce-s alea sutiene. Glumesc, dar nu e de glumă. „Arethia cu sânii prea mari” stă acum pe un povârniș de iarbă în curtea cu nuci de la Vladimir. E frumos acolo. I-ar fi plăcut.

Ea a dat bani și pentru casa aceea memorială. Acolo a lucrat străbunicul meu. Era antreprenor de poduri. Au adus, bârnă cu bârnă, casa în care se născuse Tudor, din Valea Deșului, și-au refăcut-o în vatra satului, la drum. Să se poată ajunge mai ușor la ea.

La Timișoara, dragă Constantin, să știi că vin zilnic sute de oameni să vadă lucrările tale. Am prins vânt și ploaie, sufla vârtos, ca la câmpie, unde nu-i deal să-i țină piept. Am stat cu ei în fața Muzeului de Artă, când ieșeau sau când așteptau la rând să intre, și am povestit.

O tânără care se ocupă de yoga a venit cu bunicii ei din Craiova. I-a adus să-l vadă pe Brâncuși, chiar de ziua bunicului. Bătrânul este în baston. Împlinește 85 de ani. Când a ajuns să cumpere biletul, Muzeul i l-a făcut cadou. Semn că un fel de umanitate, în toată nebunia asta, ne-a rămas. 

O familie de ingineri pensionari din Bacău, Adriana și Florin Năstase, a venit să vadă expoziția. Sunt îmbrăcați frumos, așa cum mergi la oraș. Domnul poartă cravată. Își alege cu grijă  cuvintele când îmi vorbește: „A fost extraordinar. Nu puteam să ratăm această ocazie, ți se oferă o dată în viață”, îmi spune el.

Și continuă pe un ton căutat: „Brâncuși este un sculptor român care a încercat să găsească  imagini pentru ceea ce nu se vede: zborul, înotul, mișcarea… Pentru noi e foarte important că am putut să le vedem aici și să le înțelegem. Efortul nostru a fost nimic pe lângă efortul de a aduce atâtea lucrări ale lui Brâncuși în țară.

Merita orice cheltuială. Am avut bilet să putem vizita și alte expoziții, dar după Brâncuși n-am mai vrut să vedem nimic. Am zis – gata, vrem să rămânem cu el în minte. ”

Au adus și elevi, vin cu ei, cârduri, cârduri la Muzeu. E Săptămâna Altfel, îți explic altădată ce-i asta. Mi-a plăcut de ei. Am vorbit cu foarte mulți. Sunt impresionați când ies de la expoziția ta.

Vorbesc toți deodată, aprinși de entuziasm: „…La început n-am înțeles, mi se părea foarte complicat”, strigă unul. Dar după ce m-am concentrat și m-am gândit la ce văd mi-am dat seama că, man, ce deștept era! …

Deși arăta ca un om simplu, dacă îl vedeai pe stradă nu dădeai doi bani pe el, a schimbat sculptura! E așa cum se spune: să nu judeci cartea după coperți.

Acum, parcă gândim altfel toată arta. Eu mă simt alt om…!” Medeea, Alexandra, Lorena, Diana… Acești copii m-au bucurat cel mai mult. Gălăgioși ca niște păsări, pașii lor se aud înfundat în mocheta sălilor, parcă sunt o locomotivă cu aburi. Se scurg după profesori, printre lucrările tale și îi auzi scăpând un uau, ce mișto! Ce tare e tipul!

Sigur ți-au spus că expoziția a fost realizată de Doina Lemny, o româncă din Focșani care a studiat istoria artei, a plecat la Paris, a ajuns la Pompidou, a deschis ușa atelierului tău și acolo a rămas. A citit și răscitit, a întors pe toate părțile tot ce ai lăsat. Am vorbit cu dânsa în anul când ai fost sărbătorit, Anul Brâncuși.

Citește și: Un mit demontat: Brâncuși nu a fost niciodată renegat în propria țară. Nici în regimul comunist

Și eu cred că este așa cum spune, că nu ai avut un plan să lași moștenire atelierul de la Paris României, nu avea sens. Atelierul era acolo unde ai trăit peste 50 de ani, aproape de inima artei, de toți prietenii tăi, iar România avea și ea o moștenire de la tine, numai să știe să o păstreze.

De acasă ce să-ți spun? Mă uit pentru prima dată cu atenție la câinele tău, Polaire, e în fotografia expusă la Muzeu. Am avut și eu unul exact așa.

L-au adus ai mei cu carul, de la maternitate, odată cu mine și cu un pui de lămâi. Câinele a crescut, era alb ca al tău, cu urechile și ochii la fel. I-au spus Ursu. Vezi, Ursul Polaire!

Era foarte atașat de tata. Sâmbătă noaptea când se întorcea pe jos de la lucru, de la Bibesti, peste dealuri, Ursu îl simțea de când ieșea de sub poala pădurii, sus, in Suvelnița.

Scheuna, bătea din coadă, latră bucuros. Noi îi dădeam drumul din curte și el fugea în calea lui.

Iar duminică noaptea, când pornea iar spre SMT-ul unde lucra, Ursu îl conducea până sus, în prima culme de deal.

Era frumos și deștept. A murit când am împlinit 20 de ani. Îl iubeam atât de mult încât ai mei o vreme mi-au ascuns adevărul. Spuneau că a plecat de acasă, hoinărește și se întoarce, ca orice câine. Dar el nu era orice câine.

Draga Constantin, sigur știi drumurile și dealurile noastre, îți amintești satele că doar cu carul ai fi mers la Craiova. Satele s-au schimbat. Câini ca Ursu nu am mai văzut. Iar lumea e cum o știi.

Brâncuşi era mulţumit că multe din operele realizate înaintea plecării lui la Paris se aflau în colecţii româneşti

Expoziția „Brâncuși: surse românești și perspective universale”  este organizată de Muzeul Național de Artă Timișoara, Fundația Art Encounters și de Institutul Cultural Francez, finanțată de Consiliul Județean Timiș și de Banca Transilvania. Ea reunește 22 de sculpturi, 55 de fotografii și 11 desene, împrumutate de la Muzeul de Artă Craiova, Muzeul Național de artă al României, Centrul Pompidou din Paris, Fundația Guggenheim din New York și alte colecții particulare. Se poate vizita până pe 28 ianuarie 2024, de miercuri până duminică, dar rezervați bilete din timp! Este mereu plin, deși programul este unul prelungit, de la 10:00 la 20:00.

Doina Lemny, fragmente dintr-un interviu realizat în 2016

Constantin Brâncuși a ajuns la Paris în 1904 şi a trăit neîntrerupt în capitala franceză până la sfârşitul vieţii, în 1957, deci mai bine de 50 de ani. Operele lui sunt rare pe piaţă. Se ştie că Brâncuşi distrugea sculpturile pe care le consideră nereprezentative pentru el. Opera sa fiind mai degrabă restrânsă – circa 280 de poziţii de catalog – este firesc ca preţul sculpturilor lui Brâncuşi să fi crescut considerabil.

Despre dezbaterea privind testamentul lui Brâncuși și intenția de a fi lăsat moștenirea sa statului român spune: „Sunt la curent cu această dezbatere, la care am dorit întotdeauna să particip ca specialistă care a studiat – şi nu «răsfoit» – aproape toate documentele privitoare la Brâncuşi. Dar ocazia nu s-a ivit, iar eu am încercat, prin conferinţe şi texte, să precizez ceea ce reiese din documente.

E nespus de greu să faci faţă unor fabulaţii care se propagă cu o viteză uluitoare şi care se potrivesc anumitor momente istorice.

Este, de fapt, o falsă dezbatere pentru că artistul român n-a lăsat nici măcar o notă de atelier, darmite un testament privind donaţia pe care ar fi făcut-o statului român şi pe care acesta ar fi refuzat-o.

În schimb, există testamentul pe care Brâncuşi l-a conceput şi semnat pe 12 aprilie 1956, prin care el donează statului francez atelierele sale din Impasse Ronsin. Acest testament se păstrează în original în arhivele Muzeului Naţional de Artă Modernă, Centrul Pompidou din Paris şi a fost publicat integral în catalogul L’Atelier Brâncuşi.

La Collection, Paris, Editions du Centre Georges Pompidou, 1997, p. 14 şi în volumul de documente Brâncuşi inedit. Însemnări şi corespondenţă românească editat de Humanitas, Bucureşti în 2004, p. 8.” (…)

„În ultima parte a vieţii, făcându-şi bilanţul, Brâncuşi era mulţumit că multe din operele realizate înaintea plecării lui la Paris se aflau în colecţii româneşti, intrând apoi în colecţii de stat, adăpostite în muzeele din Bucureşti şi Craiova.

El era de asemenea împăcat sufleteşte că a putut să instaleze ansamblul de la Târgu-Jiu, opera unică, ce reuneşte mare parte din tematică creaţiei sale. Interpretat în mod judicios, Ansamblul de la Târgu-Jiu se vădeşte a fi o opera de sinteză, rezumatul şi esenţa întregii opere brâncuşiene.

Deci  nu există niciun document care să arate vreo intenţie de-a artistului de a dona statului român atelierul de la Paris, deşi el se afla în constantă legătură cu compatrioţii, artişti, scriitori, studenţi care-l vizitau, oameni politici, diplomaţi. Nu şi-a exprimat această intenţie pentru că ea nu făcea parte din logica sa de a-şi constitui moştenirea pentru posteritate.”

Cine este Doina Lemny

Doina Lemny, curatorul expoziției de la Timișoara, „Brâncuși- surse românești  și perspective universale” este doctor în istoria artei, este muzeograf-cercetător la Muzeul Naţional de Artă Modernă, Centrul Pompidou Paris, specialistă în sculptură din prima jumătate a secolului XX.

Doina Lemny a urmat Liceul Unirea din Focşani, Facultatea de Filologie la Iaşi și și-a susținut doctoratul în istoria artei la Paris I, Sorbona, cu subiectul: „Mediul artistic si cultural în care a evoluat Constantin Brancusi”.

Este autoare a mai multor volume: Brâncuşi, Paris, Oxus, 2005, Brancusi & Duchamp : points de convergence, Henri Gaudier-Brzeska: Notes sur Liabeuf et Tolstoï, Paris, L’Échoppe, 2009, Lizica Codréano, une danseuse roumaine dans l’avant-garde parisienne, Lyon, Fage, 2011, Brâncuşi, au-delà de toutes les frontières, Lyon, Fage, 2012, Brâncuşi, colecția «Monographies», Paris, éditions du Centre Pompidou, 2012, Henri Gaudier-Brzeska, un sculpteur «mort pour la France», Lyon, Fage, 2015.Co-curatoare a celor şapte expoziţii tematice la Atelierul Brâncuşi din 1998 în 2002.

A fost curatoarea expoziţiei «Antoine Pevsner în colecţiile Centrului Pompidou» (2001), « Datiunea Brâncuşi » (2003), «Henri Gaudier-Brzeska în colecţiile Centrului Pompidou» (2009) şi a coordonat cataloagele publicate cu ocazia organizării expoziţiilor.