„Pentru mine, în fiecare zi este 11 iulie. În fiecare seară, în fiecare dimineață când mă trezesc și îmi dau seama că ei nu sunt aici.” – Ramiza Gurdic, mamă care și-a pierdut soțul și doi fii în masacru.
La mai bine de trei decenii de la masacrul din Srebrenica, comunitatea internațională își îndreaptă din nou atenția spre estul Bosniei. Ziua de 11 iulie a devenit un simbol global al eșecului diplomatic și militar, însă eforturile de aducere aminte și de căutare a adevărului sunt încă în desfășurare la 31 de ani de la eveniment.
Anul acesta, sub umbrela rezoluției oficiale a ONU, comemorările îmbină ceremoniile din Balcani cu manifestații civice globale și campanii educaționale de amploare, toate având un scop comun: combaterea negării și păstrarea vie a memoriei celor peste 8.000 de bărbați și băieți musulmani bosniaci uciși în iulie 1995.
Epicentrul durerii rămâne, ca în fiecare an, Centrul Memorial de la Potočari, situat chiar la marginea orașului Srebrenica. Aici s-au adunat mii de oameni, mulți dintre ei tocmai încheind legendarul „Marș al Păcii” (Marš Mira), o procesiune de trei zile prin munți care reface în sens invers traseul disperat de evadare al victimelor. Dincolo de slujbele religioase și omagiile aduse, momentul cel mai tensionat și încărcat emoțional al zilei este înhumarea noilor fragmente osoase identificate în ultimele 12 luni.
Marșul poartă și numele de ”Marș de Protest”, deoarece își propune să mobilizeze toți actorii relevanți de la nivel local și internațional pentru prinderea și condamnarea mai rapidă a celor responsabili – ”o condiție obligatorie pentru construirea unei păci durabile și a toleranței între popoarele din Bosnia și Herțegovina” după cum informează organizația.
Traseul include un relief montan dificil și greu accesibil (vârful Udrč, 1.043 m), zone cu păduri dense și cursuri de apă, și traversează o serie de așezări ale persoanelor repatriate. În diferite puncte de oprire, participanții au ocazia să vadă locuri cu semnificație istorică din trecutul recent: zone în care au avut loc execuții în masă ale bosniacilor capturați sau locații în care au fost descoperite gropi comune primare și secundare.
Pe parcursul marșului, în anumite puncte de pe traseu se organizează scurte lecții de istorie, unde cei prezenți pot asculta mărturiile directe ale supraviețuitorilor din „Marșul Morții” din 1995. Mulți dintre acești supraviețuitori pot fi întâlniți personal chiar în interiorul coloanei de participanți. Marșul Păcii se desfășoară pe parcursul a trei zile, în fiecare an între 8 și 10 iulie, fiind împărțit în trei etape egale. Fiecare etapă are o lungime cuprinsă între 25 și 30 de kilometri.
Pentru cei care doresc să urmărească în timp real eforturile arheologice și criminalistice incredibile care încă se desfășoară pe teren, Institutul pentru Persoane Dispărute din Bosnia și Herțegovina (ino.ba) publică actualizări constante despre noile exhumări din gropile comune și stadiul săpăturilor.
La nivel diplomatic, cele mai importante evenimente din acest an se desfășoară la sediul Organizației Națiunilor Unite din New York, instituție care își asumă astfel o responsabilitate morală istorică. În paralel, holurile ONU găzduiesc expoziția fotografică „Legacy of Hope After the 1995 Genocide in Srebrenica: A New Generation’s Journey”, un eseu vizual despre copiii din 1995 deveniți adulții de astăzi.
Cifrele oficiale ale acestui efort mamut de identificare la nivel global, precum și baza de date regională a tuturor celor dispăruți în urma conflictului, pot fi consultate pe platforma publică a Comisiei Internaționale pentru Persoane Dispărute (icmp.int).
În afara granițelor Bosniei, Marea Britanie găzduiește cea mai amplă campanie națională de conștientizare, organizată sub egida asociației Remembering Srebrenica și ghidată de tema din acest an, „We Are Here” (Suntem Aici). Sute de primării, consilii locale din regiuni precum Guildford sau Cumberland, dar și instituții de învățământ participă activ la o săptămână memorială. Un moment important al solidarității britanice are loc seara, când zeci de clădiri guvernamentale și monumente istorice sunt iluminate în alb și verde—culorile oficiale ale simbolului Srebrenica.
Poate cea mai încărcată de tensiune manifestare are loc chiar în inima Serbiei, la Belgrad, unde societatea civilă continuă să înfrunte discursul politic oficial de negare a genocidului. Pe platoul de lângă Podul Branko, activiștii pro-drepturile omului și artiștii independenți coordonați de asociația locală KROKODIL organizează inițiativa stradală „People Remember People”. Prin desfășurarea unor pânze uriașe pe care este imprimat numărul simbolic 8.372, organizatorii încearcă să provoace o dezbatere publică onestă în rândul cetățenilor sârbi, demonstrând că asumarea trecutului și recunoașterii suferinței celuilalt sunt singurele căi reale către o reconciliere autentică în Balcani.
Arhitectura unui eșec repetat. De ce promisiunea de a nu repeta crime a eșuat din nou în inima Europei
Tragedia din 1995 părea să fie un semnal de alarmă pentru Europa,și diplomație în general în zona estică a Europei însă realitatea geopolitică actuală demonstrează că lecțiile din Bosnia nu au fost învățate. Astăzi, pe continentul nostru se desfășoară cel mai mare conflict militar de după al Doilea Război Mondial, iar neputința în fața agresiunii ruse din Ucraina oglindește greșelile diplomatice din anii ’90.
Națiunile Unite au rămas blocate în aceleași paralizii birocratice: dacă în Bosnia căștile albastre asistau neputincioase la masacre din cauza mandatelor stricte și a lipsei de reacție a Consiliului de Securitate, astăzi ONU este complet neutralizată de dreptul de veto al Rusiei. Consiliul a redevenit o platformă de dezbateri sterile, incapabilă să oprească bombardarea civililor, dovedind că arhitectura globală de securitate nu poate proteja pe nimeni atunci când un agresor major decide să încalce regulile.
Nici NATO nu a reușit să își depășească pe deplin traumele trecutului, oscilând între retorică dură și ezitare strategică. În anii ’90, Alianța a amânat loviturile aeriene decisive din Bosnia de teama unei escaladări, o prudență care a oferit forțelor sârbe timpul necesar pentru a duce la bun sfârșit epurarea etnică.
În contextul actual, deși NATO a oferit sprijin logistic și echipament militar Ucrainei, „liniile roșii” autoimpuse din cauza fricii de un conflict direct cu Moscova amintesc direct de indecizia din iulie 1995. În esență, cea mai gravă eroare pe care o repetăm este tolerarea status quo-ului creat prin violență și acceptarea falselor promisiuni de pace în schimbul cedărilor teritoriale. Srebrenica a fost rezultatul direct al politicii de conciliere în care comunitatea internațională a preferat să înghețe un conflict decât să îl rezolve corect, lăsând enclave izolate la mila agresorului. Astăzi, oboseala diplomatică și vocile care cer Ucrainei să renunțe la teritorii de dragul unei stabilități iluzorii arată că Europa suferă de aceeași miopie istorică. Am uitat că o pace construită pe gropi comune și pe acceptarea frontierelor trasate prin forță nu este pace, ci doar o pauză tactică oferită agresorului înainte de următorul pas spre un nou conflict.
(Sursa foto deschidere: un.org)
