TEATRU Molière, bătrânul veșnic tânăr pe scenele bucureștene

Data:

Anul trecut, Jean-Baptiste Poquelin, the one and only Molière, a împlinit rotunda vârstă de 400 de ani. Și cum ar fi putut, cel mai bine, să fie aniversat, altfel decât cu două premiere? Don Juan, la Nottara (chiar anul trecut), respectiv, Tartuffe sau Impostorul, la Teatrul Mic.

Te și miri că în toată avalanșa de texte contemporan-efemere, mix-uri și remix-uri de texte clasice (a se citi mutilate), teatru scurt și foarte scurt, mai apar texte baroce de-a dreptul. Te întrebi dacă mai știu să fie interpretate de actorii de astăzi sau dacă publicul mai rezonează cu texte lungi și dense.

E și vina direcțiilor teatrale care nu își fac din promovarea clasicilor un scop în sine și intră toate în șenalul ăsta de contemporan cu orice preț, doar pentru că e în tendințe. Vorbesc de teatrele de stat. Cele independente cu asta se hrănesc, texte contemporane de lungimi medii și mici și număr minim de personaje.

La fel ca muzicienii clasici, dramaturgia lui Molière a avut șansa, păcat că nu poate ști și el, de a avea mii de reprezentații cu sute de montări care au traversat timpurile. La vremea respectivă, comedia era considerată și un instrument de asanare a societății, castigat ridendo mores, și pentru că avea priză la un public larg. Nu e mai puțin adevărat că și Molière a ridicat-o la un alt nivel.

Cele două piese au și istorie comună, deși nu sunt sigură că a fost vreun aranjament în alegerea lor. Din cauza scandalului provocat, Tartuffe a fost interzisă și, în mare grabă, pentru a suplini lipsa spectacolului, Molière a scris Don Juan, un subiect inspirat de Tirso de Molina, Seducătorul din Sevilla și oaspetele de piatră.

Teatrul Nottara – Don Juan, regia Cristi Juncu

Recunoscut deja ca un specialist-magician al comediilor noir și încurcăturilor amoroase, Juncu nu putea rata o asemenea oportunitate. Don Juan, de aici, dar și din toate reîncarnările ce au urmat (literatură, operă, muzică/sical…) până în zilele noastre este cheia cu care descifrezi ipocrizia moralității împietrite în cutume, fariseismul sub toate formele, teme pe care dramaturgul le-a abordat cu succes.

Faptele prezentate de Molière nu aparțin perioadei, în sine, aparțin oricăror timpuri, le regăsim în societate funcționând ca un perpetuum mobile. A devenit o temă, un logo, personajul care are deja două fețe, de vinovat și victimă.

Pentru această punere în scenă, Cristi Juncu a rescris textul în limbajul zilelor noastre. Cam de aici ar începe starea de bună dispoziție. Juncu a fost precum operatorii care scriu în limbaj Java sau, pe vremuri, Fortran (/Assiris). Nu de-asta precizez, ci, pentru că întreaga viziune are ceva de underground, de jocuri pe calculator.

N-avem de ce să nu recunoaștem că generațiile de astăzi cresc cu alte stimulente vizuale decât culorile și lumina naturale.

Scena e dominată de un perete circular (presupus de catedrală) cu cheveturi, a căror formă, în context, te trimit cu gândul la falusuri și cu textură de zid vechi, în lumină gotic violet. Foarte inteligent, aceste cheveturi sunt văzute ca portaluri, intrări și ieșiri, realitate – lumea de dincolo.

Evident, nu putea lipsi, statueta arteziană sub forma unui bust gol feminin, de unde apa țâșnește prin sâni. Ca să spun așa, scenografia, Carmencita Brojboiu, a lovit din nou. Inspirată și inteligentă.

Costumele nu știu de cine sunt realizate, dar fac corp comun cu întregul. Practic tot styling-ul montării e reușit. Inspirate de stilul statuilor vivante, nici nu-și propun să corespundă perioadei, chiar dacă urmează linia, nici nu se vor contemporaneizate de dragul unei montări de secol 21. Foarte bine concepute, exprimând câte ceva și din personajele pe care le reprezintă.

C. Juncu e foarte bun în a-și pune actorii în valoare. Și a făcut-o și aici.

Șerban Gomoi, Don Juan, are un rol lung, complicat, cu multe fațete, cred că, până acum, e rolul vieții. Poate că o variație mai puternică pe voce, dar e nevoie de pregătire pe canto, i-ar ridica și mai mult valoarea.     

Pe Gabriel Răuță, în rolul lui Sgănărel, l-aș fi văzut și eu în același loc. Un campion al mimicii și comutării rapide a stărilor.

Diana Roman este Elvira, soția curentă a lui Don Juan. O interpretare puțin crispată, care taie din când în când ritmul și tensiunea, și nu a făcut întotdeauna bine.

Mihaela Subțirică și Răzvan Bănică sunt absolut perfecți în rolurile Charlotte și Pierrot. Multă știință în interpretarea acestora.

Rareș Andrici, fratele Elvirei, forțează nota de modernitate prin registru și dicție, ceea ce nu e un lucru rău.

Nu continui, pe rând, toți cei care, în general, au avut apariții mai scurte, au reușit să lase urme în mintea spectatorului. Cred că asta a fost intenția regizorului și i-a și reușit. 

Către final am simțit că se pierde puțin suflul, dar s-a înviorat rapid scena.

3 și ⅞ stele din 5.

Informații și bilete aici.

Citește și: 3 mari minciuni despre folosirea insectelor în alimente, în UE

Teatrul Mic – Tartuffe sau Impostorul, regia Gelu Colceag

Gelu Colceag a făcut parte din echipa condusă de maestrul Alexandru Tocilescu care a montat, la Bulandra, legendarul diptic Tartuffe și Cabala Bigoților (Mihail Bulgakov) cu acea distribuție stelară, Tartuffe, respectiv Molière fiind extraordinarul Octavian Cotescu, roluri emblematice pentru teatrul românesc.

Montarea de la Mic amintește ca idei de teatru și scenografie de cea de atunci, începând chiar cu distribuția publicului în sală. La fel ca Juncu, Colceag a retradus și adaptat textul, cu licențe proprii. Probabil în amintirea dipticului care făcea istorie în anii ‘80.

Esteții ar putea strâmba din nas, dar eu zic că nu e rău că, pe scurt, contextualizează perioada, pentru că, presupun, mesajele capătă mai multă forță. Atunci, puterea era dată de cenzura pe bune. Prin urmare, folosind rețeta „teatrului în teatru”, Commedia dell’arte, îi aduce la rampă și pe Molière și pe Regele Soare, ultimul cam excesiv caricaturizat, dar convenția permite sau poate doar a vrut să facă conexiunea vizuală cu mult răspândita poză de pe net, când dai căutare pe „goagâl”.

Axa spectator-artist-religie desprinsă din textul lui Molière rămâne neschimbată. Gelu Colceag păstrează forma în versuri, doar că, uneori, limbajul actual nu mai deservește neapărat substanța textului, ci, așa cum a avut și momente din montare, e potrivit, mai mult, gustului unui publicului larg.

Pentru vivacitatea și fizicalitatea viziunii regizorale, echipa a servit excelent. Regizoral, n-a fost lăsat nimic să amorțească. Nu insist cu subiectul sau mesajul, după aproape 400 de ani, ar trebui să fie loc comun.

Conceptul regizoral e o ilustrare a ceea ar putea fi denumit old school, dar elemente stilistice îi garantează modernitatea.

Spațiul artistului este conturat prin scena de lemn, înconjurată de scaunele spectatorilor, inclusiv cel al regelui și sufleurului. Spațiul personal de locuit este imaginat în spatele draperiilor, respectiv, sub scenă, în timp ce spațiu clerical este inteligent desenat prin acoperirea goliciunii a două vestale cu cârpe negre. Nu numai practică, dar și ingenios imaginată scenografia.

Costumele păstrează linia clasicizată, coloristic, sunt reduse la negru și alb și culoare doar în nuanțe pale.

Accentele, dar discrete, apar doar din mobilier și, evident, auriul regelui Soare. Și, evident, nu lipsesc perucile. Acest set corespunde, pe de-o parte, ideii transformărilor din spectacol (cu capă, fără capă), dar și unei rezolvări estetice, prea multă culoare ar fi obosit pe o scenă așa de mică și cu o dinamică vizuală, uneori, agresivă.

Așa cum aminteam, trupa e cheia unei astfel de montări. Dar, tocmai, aici n-aș vrea să insist, pentru a nu se considera o abordare feministă. Dar ăsta e adevărul. Personajele feminine au fost magistral interpretate. Actrițele, toate, au avut tușa și încărcătura necesare pentru a fi memorate.

Sunt construite inteligent, cu aplomb, mișcare scenică dezinvoltă. Există și în spațiul masculin mențiuni, în primul rând, prestația lui Alexandru Voicu, Cleante, un actor care crește de la zi la zi, iar tirada sa a fost perfect declamată. Nu e un rol principal, dar în astfel de roluri se face diferența. Dar e pregătit pentru un mare rol, dacă pentru asta îl testează conducerea teatrului.

Lui Rareș Florin Stoica, Valere, pare că nu îi e imposibil să facă niciun rol, dar mi-a părut că aici a fost la un bemol depărtare de ce poate de obicei.

Vlad Logican, în rolul lui Tartuffe, încearcă să compună ceva, între cabotinaj, fățărnicie și lichelism, dar nu prea i-a ieșit.

În rest, nimic interesant, doar că Gabi Costin joacă și Orgon, și Molière.

Gelu Colceag a pus toate ingredientele pentru o seară amuzantă și tonică.

3 ⅓ stele din 5.

Informații și bilete aici

Urmăriți PressHUB și pe Google News!

spot_imgspot_img
Dana Cristescu
Dana Cristescu
Dana Cristescu este specialist în Management. și Marketing, cu o experiență de peste 25 de ani în media, publishing și în industria tipăriturilor.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Distribuie articolul

spot_img

Știri de astăzi

Mai multe articole similare
Related