Un text semnat Neil Simon e, din start, un pariu câștigat. Chiar și așa, pe scenele noastre nu prea s-a dat lovitura cu titlurile sale. Desigur, „Desculț în parc”, „Biloxi Blues” sînt excepții. Autorul, da, așa am și ales să merg.
Și afișul, departe de afișele kitch care, pur și simplu, te sufocă, semnalând, de fapt, șușe sau cvasi-eșecuri, unele te mai și secătuiesc de bani. În fine, e un risc întotdeauna. Dar ca la Beethoven a 9-a, cât de prost poate fi cântată?
Sau mai bine zis, chiar dacă vrea nu o poate cineva ruina cu totul. Mai erau două cunoscute pe afiș, dar mai târziu. Mai mult, UNTEATRU, unde se joacă, și-a construit și o reputație în quality theater.
Neil Simon este un imens dramaturg american, contribuind la genial-izarea dramediei sau, mai bine spus, făcând-o tipar american, cel puțin pe zona „feliei de viață”. Personal încă mizez pe falanga britanică, dar să dăm Cezarului ce i al Cezarului.
Textele sale sînt atât de bine echilibrate, atât de complex construite, încât, deși par „ușoare”, sînt foarte greu de regizat. Sînt, după opinia mea, o bună hârtie de turnesol, pentru regizorii cu potențial, dacă îi văd prima dată, sau o reconfirmare pentru cei pe care îi apreciez, respectiv, îi ocolesc.
Vlad Trifaș, regizorul, este din prima categorie. Potențial, sensibilitate și stil, intuiție la casting. Și, ceea ce n-aș fi crezut că ajung să prețuiesc vreodată, ne-modernizare de dragul captării bunăvoinței new-tehno-XXXllenials generations, cu alte cuvinte, nedegradarea limbajului teatral, ba, chiar, abordând montarea old school.
Cu o traducere foarte bună (Bogdan Budeș, una dintre cunoscute), vie, scăpând de americanismul tipic intrigii, până la urmă, aici e piatra de încercare, Trifaș reușește o punere în scenă inteligentă, dinamică, construiește emoții, cadențează bine partiturile personajelor.
O scenografie minimalistă, logic, dar intuitivă, cadrată cinematografic – împărțirea „ecranului”. Apartamentul scriitorului văduv-cenușiu, dezordonat, tipul nepăsător/îndurerat l apartamentul unei actrițe divorțate – colorat, stilat, ordonat, tipul preocupat. Avem în ambele apartamente portalurile trecutului, portretele foștilor atârnate pe perete.
Costumele combină styling de anii 80 cu cel actual, culori și texturi. Personajele masculine sînt lăsate în timp, iar cele feminine sînt, cumva, conectate cu stilurile actuale, o decizie corectă pentru că femeile țin să fie tot timpul în tendințe (poate, puțin prea mult denim). Fundalul sonor, merge undeva între jazzy în pași de clasic, sigur, punctajele, până la urmă, sînt legate de întreg.
Nu voi ruina surpriza cu dezvăluirea poveștii, bine, pentru cine nu o cunoaște, ce trebuie știut este caracterul semi-autobiografic. Firul dramatic urmărește primele trei săptămâni dintr-o dragoste pasională, dar problematică: la doar câteva luni după moartea iubitei sale soții, George, un romancier la începutul pragului de 40 de ani, s-a îndrăgostit de Jennie, o actriță recent divorțată de 30 de ani, și este pe cale să se căsătorească.
Piesa este despre impulsurile contradictorii ale durerii (a o ține în timp ce te eliberezi — „Nu poți ajunge în prezent fără să treci prin trecut”, așa cum spune George în mod emoționant) și relațiile de cuplu, pentru că de aici începe totul, dar, după cum se plânge fratele lui George, Leo, în piesă, „Problema cu căsătoria e că este necruțătoare”.
Aș mai adăuga și această frescă a tarelor urbanității (New York în cazul de față, dar transferabil oriunde), analiza comicității vieții de zi cu zi, însingurare vs ultra-socializare etc.
Șerban Gomoi este George Schneider, scriitorul văduv. El era a doua cunoscută de pe afiș. Pentru cine nu-l știe, e timpul să facă cunoștință, pentru ceilalți, e, iarăși, o plăcută reactivare a emoțiilor, o nouă repriză de interpretare inteligentă și semnificativă.
Însă, piesa nu e oneman show, fără o emulație a întregii echipe nu iese nimic. Aminteam de intuiția pe casting. Ela Prodan, în rolul proaspăt divorțatei Jennie. Căldură și inteligență. Cosmin Teodor Pană este Leo Schneider, fratele lui George, eternul infidel și Dana Marineci în rolul Faye Medwick, prietena lui Jennie, romantica fără leac care își maschează slăbiciunile în cinism și sarcasm.
Sînt roluri interpretate cu vână, balansate între mimică și mișcare, între tăceri și strigăte, cuplaj de stări emoționale, umor și dramatism. N-am niciun un dubiu că vor rămâne în memoria celor care vor viziona spectacolul.
3 ⅔ din 5 stele
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
