În 2002, când Festivalul Internațional de Film Transilvania (TIFF) își începea aventura la Cluj, ideea că un festival de film poate schimba traiectoria cinematografiei și fața unui oraș părea, cel mult, o iluzie frumoasă.
România abia ieșea dintr-o tranziție tulbure, cinematografia locală își căuta încă vocea după anii de confuzie de după 1989, sălile de cinema se închideau, cultura era ultima de la care se mai aștepta ceva.
Clujul era un oraș cenușiu, pe care primarul de atunci încerca în mod bizar să-l zugrăvească tricolor.
Un sfert de secol mai târziu, TIFF, care se deschide vineri, 12 iunie, aduce pentru a 25-a oară lumea mare a cinematografiei în orașul copilăriei lui. Oraș pe care l-a schimbat.
Un proiect cultural care a rezistat
TIFF este unul dintre rarele proiecte culturale care au rezistat. A contribuit la afirmarea unei generații noi de cineaști, la schimbarea unui oraș și a format public.
A creat obișnuința marilor proiecții în aer liber, a adus laolaltă cineaști, actori, critici, voluntari, studenți, jurnaliști și spectatori, a deschis o platformă pentru filmul românesc exact în perioada în care noul val se impunea internațional și a arătat că un oraș poate crește și prin cultură, nu doar prin investiții imobiliare, infrastructură sau tehnologie.
Tudor Giurgiu, fondatorul și directorul festivalului, regizor și producător de film, povestește în interviul pe care i l-am luat, în timp ce se pregătea deschiderea festivalului, despre această istorie cu luciditatea celui care a fost nevoit, an după an, să explice de ce cultura are nevoie de finanțare predictibilă, de instituții funcționale și de încredere.
TIFF se dovedește o poveste de succes, dar în spatele lui este istoria unei lupte permanente cu birocrația, cu improvizația administrativă și cu lipsa unei reale diplomații culturale. În același timp, este exemplul concret că un proiect cultural bine construit poate genera încredere, profesioniști, infrastructură, public și alte proiecte.
„Am arătat că se poate”
Vineri seara, în 12 iunie, începe ediția 25 a festivalului. Pe de o parte, este o ediție aniversară care celebrează un festival care a crescut împreună cu orașul și cu filmul românesc post-2000.
Pe de altă parte, deschide o discuție despre ce urmează: ce fel de cinematografie vrem să producem, ce fel de public vrem să formăm, ce fel de memorie colectivă vrem să păstrăm și cât suntem dispuși, ca societate, să investim în cultură ca formă de educație, identitate și dezvoltare.
Ruxandra Hurezean: Ne aflăm la TIFF 25, la puțin timp după încă un succes al filmului românesc la Cannes. Putem spune că: avem filme premiate, avem oameni talentați. Voi, generația aceasta nouă de regizori, ați scos cinematografia românească în lume. Dar vorbeai la un moment dat de absența diplomației culturale. Ce ne lipsește ca să avem o strategie?
Tudor Giurgiu: Lipsește o coagulare, evident. Diplomația aceasta o faci cu acțiuni predictibile, pe care să le poți face așezat.
Noi, an de an, din cauza unor instrumente de finanțare total debile ale statului român, parcă dăm examen din nou la Ministerul Culturii, la ICR. Depunem dosare, hârtii, se votează. Din cauza situației de haos politic din țară, întotdeauna semnăm târziu contractele.
Acum, cu două zile înainte de începerea TIFF, nu aveam semnat contractul cu ICR. Noroc că a venit noua conducere și s-au mișcat foarte repede și am putut semna.
Din păcate, nu e doar birocrație. E un tip de abordare, acest mod de a nu face diplomație culturală prin intermediul unor proiecte. Diplomația culturală ar trebui să aibă finanțare predictibilă. Ar trebui să le dai celor care au dovedit că pot să schimbe paradigma resursele necesare.
De asta ne pierdem în hârtii, în explicații, în loc să aloci timp pentru construcție și pentru o cu totul altă abordare. Mai ales când vorbim de o cinematografie care de 15 ani – aproape 20 de ani – este la top, la vârf, și ale cărei succese continuă.
Dar, paradoxal, aici nu vorbim doar de câțiva autori importanți, premiați. Vorbim de o lume care trăiește în spatele lor: tehnicieni, oameni care, din păcate, nu au joburi suficiente în România. Multe filme străine, de exemplu, se filmează la Budapesta sau la Praga, din cauza aceluiași tip de inabilitate decizională a statului.
Și atunci vezi că e un sector care ar fi trebuit să duduie, ar fi trebuit să înflorească după atâtea succese, dar cumva trăiește la limita supraviețuirii. Filmul e o operă comună. Nu e doar X sau Y care iau premii. În spatele lor sunt 60, 70, 100 de oameni care sunt parte a acestui proiect.
Ruxandra Hurezean: Ca să poți duce mai departe TIFF 25 de ani, care la început, să recunoaștem, părea o utopie, ai avut nevoie de susținere. Cum ai convins, cum te-ai putut face înțeles? Care este secretul performanței TIFF?
Tudor Giurgiu: Au fost multe momente în care aveam sentimentul că dau examen în fiecare an. Apăreau tot felul de miniștri noi, oameni care aveau sau nu treabă cu domeniul, cu cultura, cu evenimentele, și trebuia tot timpul să spunem: hei, e un eveniment relevant, uitați-vă câți oameni vin, ce impact are.
Pentru unii asta n-a contat. Deci a fost greu. Greu!
Pe plan local e mai simplu, mai ales când ai de-a face cu un oraș precum Clujul, care a avut cât de cât o stabilitate și unde nu se schimbau des deciziile și conducerile. Pentru Cluj, TIFF a fost un promotor. Și echipa lui Emil Boc a înțeles de la început că cultura poate fi un vector de dezvoltare, că este un motor de dezvoltare economică, pentru că această cultură poate produce bani.
Ruxandra Hurezean: Ai putea să ne spui, acum, după 25 de ani, cât și cum influențează un eveniment de acest tip dezvoltarea unui comunități? Este un motor?
Tudor Giurgiu: Știi ce e cel mai interesant de analizat? Nu este un studiu cantitativ, ci mai degrabă o analiză calitativă. Dacă TIFF a făcut ceva extraordinar – a arătat că se poate.
Le-a arătat altor tineri, altor oameni, care dintr-odată nu s-au mai aflat în poziția mea de a primi refuzuri sau priviri de genul: „Băiatul acesta crede că poate să facă, dar de fapt e foarte greu”. Ei s-au trezit, dintr-odată, cu un exemplu de bună practică.
În plus, mulți dintre ei au lucrat în echipele noastre, au căpătat know-how și, în felul acesta, au pornit cu încredere alte proiecte: festivaluri, business-uri în zona industriilor creative.
Și asta mi se pare că e un impact fantastic. TIFF a dat încredere altora și cumva s-a născut ceva ce nimeni nu credea că poate avea loc: o infrastructură numeroasă de profesioniști care trăiesc un an de zile din tipul acesta de activitate, din business-ul de organizare de evenimente, conferințe, festivaluri.
Sunt oameni ale căror servicii sunt folosite de toți marii organizatori de festivaluri. Și Clujul, datorită și unor investiții deștepte, a ajuns să aibă infrastructură: sală polivalentă, stadion, hoteluri. E un oraș care și-a schimbat radical abordarea față de ideea de eveniment, de proiect mare cultural.
Asta a făcut TIFF, pe lângă, evident, formarea unui public și a foarte multor tineri care au rămas în domeniu.
Ruxandra Hurezean: Îți amintești cum era Clujul înainte ? Ce posibilități erau pentru un tânăr?
Tudor Giurgiu: Da, desigur că îmi amintesc. Eu am plecat din Cluj în 1990 ca să fac ce-mi place. Nu aveam multe variante aici, decât să dau la Medicină sau la Politehnică. În 2002 nu era cu mult diferit. Pe când acum, sigur, piața muncii s-a schimbat foarte mult, influențată și de business-ul din zona IT, dar Clujul are nenumărate opțiuni, iar partea aceasta de audio-vizual și media e foarte atractivă, îți face cu ochiul.
Mă bucur când văd tineri în Cluj, la facultate, care au mai multe variante. Pentru că o parte a Clujului pariază pe cultură. Și asta este o chestie de curaj.
Festivalul potrivit, la momentul potrivit
Ruxandra Hurezean: TIFF a sprijinit afirmarea unei generații de regizori tineri: Mungiu, Porumboiu, ..și iată, acum își arată roadele.
Tudor Giurgiu: Da. A fost, eu zic, o potrivire fantastică. Faptul că TIFF a apărut în 2002, în momentul în care filmul românesc scotea și el capul în lume, a dus la o dezvoltare sincronă, o potrivire „by the book” între afirmarea TIFF pe plan local, național și afară și explozia acestei generații.
Explozia s-a concretizat în premii la Cannes, selecții și apariția acestui nou val de cinema românesc. Ele s-au potențat cumva. Noi nu puteam să ne dezvoltăm fără să avem aceste filme. Ar fi fost ridicol să ne batem cu pumnii în piept, dar să nu fi avut filme românești bune. Și invers.
În primii ani, imediat ne-am adaptat. Am creat Zilele Filmului Românesc și ne-am trezit, fără să ne fi propus asta, într-un fel de platformă de promovare deschisă, un an de zile. Primeam mail-uri din partea străinilor, selecționeri de festivaluri, distribuitori. Eram un fel de placă turnantă.
Făceam ceea ce ar fi trebuit să facă statul atunci. Dar statul acționa la fel de debil cum acționează și acum în ceea ce privește partea aceasta de promovare a cinema-ului.
Și am luat atunci lucrurile pe cont propriu. Am organizat standuri la târgurile de la Cannes, Berlin. Am făcut, de fapt, munca celor care ar fi trebuit să facă asta și am încercat să o facem cât mai bine. Și aș zice că am reușit.
Ruxandra Hurezean: Cum ar trebui să se facă lucrul acesta? Cum ar trebui să funcționeze statul?
Tudor Giurgiu: Fără tipul acesta de viziune și fără dorința unor oameni cu putere de a schimba ceva, de a investi din nou, e nevoie de bugete mai mari la educație și la cultură, de a pune deoparte, de a crea un fond pentru cinema. Fondul există, dar nu are suficiente surse de alimentare.
E nevoie de niște mutări ca pe o tablă de șah, de a redistribui niște bani. Bani sunt în România. Nu e că nu sunt bani. Doar că, ce să vezi, nu sunt bani suficienți nici pentru spitale, nici pentru cultură. Dar, în orice caz, banii care se sifonează și se scurg pe o grămadă de prostii există. Când vezi cifrele, te gândești ce ai fi putut face cu banii aceștia care se pierd.
Filmul și revizuirea critică a istoriei recente
Ruxandra Hurezean: Revenind la filmele tale cu subiecte din istoria recentă. Avem minusuri în educație, în manuale, în familie. Cum crezi că sunt percepute filmele tale și ce putem să facem noi toți pentru o înțelegere cât de cât corectă a istoriei noastre?
Tudor Giurgiu: Cred că multe dintre confuziile prezentului, minciunile din jurul Revoluției, anii ’50 insuficient explicați, toate astea au provocat și provoacă falii în societate. Dar nici nu le poți cere tinerilor, dintr-odată, să înțeleagă totul dintr-un film sau două. Dar cred că nu e altă cale mai bună decât cinemaul. Sigur, educația are alt rol, dar prin cinema, prin filmele acestea de mare respirație istorică, filme de buget, filme epice, dacă sunt bine executate și dacă sunt fidele adevărului istoric, ele pot deveni filme-spectacol realizate cu bugete mai considerabile decât avem noi de obicei.
Tipul acesta de demers, de proiect, poate schimba un pic paradigma. Recent, în Ungaria, regimul Orbán a finanțat niște chestii megalomane, la care, sigur, lumea s-a uitat, dar ele serveau un narativ foarte puternic influențat de politica de stat.
Cred că la noi lucrurile se pot face altfel. Dar fără tipul acesta de film-spectacol e foarte greu să-ți imaginezi că tinerii vor vrea să se lase conduși de niște filme.
Am avut noi despre Revoluție filmul lui Bogdan Mureșanu și filmul meu, dar sunt două picături. Nu cred că poți să-i convingi pe cei mulți, cei care sunt la liceu, să-și revizuiască tipul acesta de nostalgie soft față de comunism. Sau, pur și simplu, mulți dintre ei nici nu-și explică lucrurile acestea, habar n-au de lagăre, de oameni care au murit, de deportări.
Ei au o relație foarte nevinovată cu istoria, și pentru că n-au citit, nu li s-a spus și nu s-au lăsat nici ei expuși la micile noastre filme despre aceste teme.
„Cum îți păstrezi identitatea? Cum rămâi om?”
Ruxandra Hurezean: Pentru că te preocupă temele acestea din istoria mai puțin știută, care va fi următorul film, la ce te gândești?
Tudor Giurgiu: M-a sunat ieri o doamnă pe care o știu, o scriitoare din Israel, Riri Sylvia Manor, de 90 de ani (Riri Sylvia Manor este scriitoare, poetă și medic neuro-oftalmolog israelian de origine română, născută la București în 1935 – nota red.). Îi citisem niște memorialistică, niște poezii. Și mi-a spus: „Domnule Giurgiu, am scris o carte extraordinară despre viața în timpul regimului Dej, anii ’50”. Și am zis: „Doamnă, sunt foarte curios, sunt foarte interesat, pentru că știu atât de puține. Trimiteți-mi-o, să o citesc.”
Mi-a povestit enorm de multe istorii interesante de atunci, dinainte să emigreze în Israel. Și cumva aspir tipul acesta de povești. Le încerc, le sublimez, le gândesc.
E un interes constant în jurul temei istorice și în special în jurul acelor povești, experiențe despre care lumea știe foarte puțin.
Poveștile intelectualilor. Asta citesc și mă preocupă acum: intelectualii deportați, bătuți la Canal, în lagăre de muncă. Unii au evadat, unii au murit, unii s-au salvat cu prețul sănătății sau al unor suferințe enorme. Și apoi, evident, s-au reintegrat în varii feluri într-o societate care arăta total diferit.
Mi se pare că și despre asta știm foarte puțin.
Cum îți păstrezi identitatea? Cum intri într-o lume nouă, căreia nu-i mai aparții, care are alte valori, care e structurată cu totul altfel? Cum revii după o experiență de asta îngrozitoare și cum rămâi om, de fapt? Despre asta aș vrea să fac ceva.
