Articol scris de Maria Angele
M-am întrebat dacă putem reconstrui coeziunea comunităților, într-o perioadă în care pare că suntem din ce în ce mai divizați. Am găsit un posibil răspuns într-o comunitate mică dintr-un sat din România.
„Ulița Mare” e un grup informal al locuitorilor din Bonțida, un sat din Transilvania, care organizează evenimente deschise oricui își dorește să participe. Am vorbit cu organizatori și participanți ca să aflu ce-i motivează să contribuie la un viitor comun.
Dacă ieși din Cluj, treci pe lângă Apahida, Jucu și Răscruci, vei vedea o hală uriașă și tractoare pe partea dreaptă. E momentul în care trebuie s-o iei la dreapta și să înaintezi pe drum până ajungi la niște șine de tren. Când le-ai trecut, ai intrat în Bonțida. Poate știi drumul acesta deja, poate l-ai mai făcut de câteva ori în ultimii ani, de când Bonțida a început să găzduiască festivalul Electric Castle. Poate îți amintești drumul acesta altfel: aglomerat, cu mulți oameni umblând pe margine, cu afișe și pancarte cu direcții spre parcări sau camping, cu standuri cu porumb, langoși și mici. Poate nu ai intrat niciodată în Bonțida atunci când e frig afară și curtea castelului Bánffy e goală.
Când eram copil, veneam în sat în vacanțele de vară, în vizită la unchi și mătuși, la Zilele Bonțidei sau Fiii Comunei. Se țineau în curtea castelului Bánffy, unde se adunau o grămadă de oameni, uneori se făceau târguri, alteori erau concerte. O legendă a comunei spune că unul dintre locuitorii săi, Benkö Boncz, a construit, cândva prin secolul al X-lea, un pod peste râul Someșul Mic pentru a crea o legătură cu armata lui Tuhutum, un conducător maghiar. În tradiția locală, i-a rămas denumirea de „Podul lui Bonz” (în maghiară, Boncz-Hid), care, în română, s-a transformat în Bonțida. Astăzi, comunitatea maghiară reprezintă undeva la 10% din sat, iar comunitatea romă tot în jur de 10% dintr-un aproximativ de 3.000 de locuitori.
De câțiva ani, terenul părăsit din capătul satului devine loc de întâlnire pentru Ulița Mare, o inițiativă locală începută de săteni.
Mișcarea pornită prin viu grai
Ulița Mare a început în 2017, când câțiva oameni din Bonțida au decis să meargă din casă în casă și să vorbească cu locuitorii. Le-au zis să aducă, pe terenul din capătul străzii principale, ce au pe acasă: murături, fructe, prăjitură cu mere, țuică, vin, ce-aveau la îndemână. Urmarea a fost primul eveniment al Uliței Mari, o masă comunitară, la care sătenii pot să participe dacă vor să petreacă niște timp împreună. S-au îmbrăcat în port popular, au mâncat, au dansat și au ascultat muzică.
Asta e povestea pe care am aflat-o în aprilie 2026, când m-am întâlnit cu câțiva organizatori de la Ulița Mare.
Sunt acasă la Doru și Ruby, un cuplu de localnici, căsătoriți de 27 ani. El e sudor, iar ea lucrează la o carmangerie din sat. Când i-am întrebat de ce au ales să înceapă o nouă tradiție, dar și de ce cred că vecinii lor au fost atât de deschiși să se implice, au râs. Voiau doar să se distreze. Nu vedeau cum altfel să-și petreacă timpul. A părut ceva de la sine înțeles.
Primele ediții le-au ținut în capătul satului și erau mai restrânse, încă nu se dusese vorba atât de departe. Din 2024 s-au mutat în vechiul parc al parohiei.
La început, întâlnirile au fost doar pentru oamenii care locuiesc pe Ulița Mare, o stradă din Bonțida. Încet-încet, cei ce veneau au început să-și cheme prietenii din alte părți ale satului, dar și din afara lui.
La aproape zece ani de atunci, a devenit o tradiție.
(Fotografii de la evenimentele Uliței Mari. Foto: Facebook)
Cum folosești rețelele sociale ca să scoți oamenii din casă
În octombrie 2024, apare pe Facebook grupul Uliței Mari. Daria, o tânără născută în Bonțida și cea care l-a creat și a postat primul mesaj, mi-a spus că își dorea un spațiu pe care să-l folosească pe post de album public, unde participanții să poată pune fotografiile pe care le fac la evenimente.
A contat și că era pe Facebook, platforma pe care stăteau cei mai mulți dintre săteni.
La evenimente vin, oricum, toate categoriile de vârstă. O adolescentă cu care am vorbit mi-a mărturisit că-i place că e muzică și că există un photo corner, un colț unde invitații își pot face poze. Când am întrebat-o ce ar da mai departe, mi-a spus că i-ar plăcea ca oamenii din afara Bonțidei să vadă cum e cultura într-o comunitate atât de mică: bazată mai degrabă pe reciprocitate și pe dorința comună de a se simți bine.
La un an de la înființarea grupului unde s-au adunat deja 200 de membri, un membru anunță că deschide un centru de socializare, unde va organiza activități pentru copii, precum cercuri de lectură sau ateliere de pictură, dar și activități pentru pensionari. Iar un poet local postează poezia pe care a scris-o despre Ulița Mare.
Daria a făcut Facultatea de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării în Cluj, unde a studiat publicitatea, însă se simțea ca într-o colivie. La sat, îmi spune ea, măcar are o priveliște și mai mult spațiu. A ajutat-o asta mai ales în pandemie, când și-a găsit de lucru prin curte și a putut să vorbească cu vecina ei peste gard. „Dacă-ți place, de ce să te desprinzi?”, m-a întrebat. Nu mai locuiește în Bonțida, ci într-un sat din apropiere, însă se întoarce des aici, unde i se pare că oamenii sunt mai uniți. Același lucru l-am simțit și în poveștile lui Doru și Ruby, pentru care legăturile cu oamenii din proximitatea lor sunt foarte importante.
Povestește că, într-o zi în care a venit în vizită acasă, mama ei era plecată să pregătească sarmale pentru lăsatul postului, împreună cu alte femei din sat. S-a dus și ea acolo, le-a filmat și fotografiat. „Aruncau o varză de la una la alta ca să fie ceva mai fun”, a râs. Fotografiile au ajuns pe grup, ca să vadă și ceilalți atmosfera de la pregătiri.
Pași mici spre Ulița Mare
La începuturile Uliței Mari, resursele erau mai puține. Organizatorii au pus fiecare cât și-au permis, iar alimentele pe care le-au folosit ca să facă ceaune au venit de la fermierii de pe Ulița Mare, ca un fel de sponsorizare. Fiecare a contribuit cu ceea ce a avut, fie că e vorba de legume sau fructe din grădină sau de mese, bănci și umbrele.
Procesul sună relativ simplu. Cineva anunță că urmează să se facă un eveniment, iar apoi se alege o zi în care cei ce vor să se implice se adună la o ședință. Se pun bani, ca să se cumpere ce e nevoie. Cei prezenți vin cu idei și își pun planul la punct. Aleg data evenimentului în funcție de ce alte obligații au sătenii, dacă sunt nunți sau zile de naștere în perioada respectivă.
Cu o seară înainte, de obicei femeile se adună la cineva acasă și pregătesc ce e necesar, de exemplu taie legume.
Organizatorii au mobilizat oamenii prin postările de pe grupul de Facebook, unde fiecare a mai invitat măcar câte un prieten. Nu au pornit cu gândul că o să adune atâția oameni și nici nu aveau așteptări, însă grupul a evoluat, s-a transformat și într-un loc în care oamenii să posteze și lucruri legate de strada lor. Din album public a devenit un spațiu în care oamenii să se țină informați și aproape de celălalt.
Toți cei cu care am vorbit au considerat ultima ediția ca fiind cea mai reușită. Au venit persoane de toate vârstele, iar copiii mici au avut și un tobogan gonflabil unde să se joace. Au adus 60 de năfrămi ca să decoreze spațiul. Cineva a venit și cu un coș cu prune din grădină.
Am aflat că primarul vine la evenimente, însă în calitate de cetățean. Evenimentele sunt organizate și finanțate doar cu ajutorul grupului informal din jurul Uliței Mari.
Răspunsuri la singurătate
La nivel global, există un val de singurătate. Ne simțim singuri și suntem izolați social. Asta ne spune Organizația Mondială a Sănătății. Ne mai spune și că e o problemă de sănătate publică.
Răspunsul ar putea fi întâlniri ca Ulița Mare.
Practica comunitară ce se bazează pe grija față de vecini și pe cultivarea unor relații mai strânse cu oamenii din jur e numită „neighborism” de Adam Serwer, un jurnalist american. Acesta a documentat modurile în care locuitorii din Minnesota s-au mobilizat pentru a-și proteja vecinii imigranți în fața operațiunilor agresive ale ICE, Serviciul de Imigrare și Control al Statelor Unite.
O traducere apropiată în română ar fi „vecinism”, ideea că trebuie să creăm cartiere reziliente bazate pe ajutor reciproc (mutual aid). Într-un astfel de cartier, comunitatea face schimb de resurse pentru binele și nevoile comune, având grijă unii de ceilalți. Este un loc în care oamenii iau decizii împreună și au un sentiment profund de apartenență.
Despre vecini mi-au povestit și Daria, Ruby și Doru.
„Înainte, oamenii de pe stradă se mai întâlneau la o poveste, la un vin, un ceva”, spune Daria, dar cu programul tot mai încărcat, a devenit complicat să se vadă la fel de des. Așa că au căutat pretexte și contexte să fie împreună. Pentru ea, a contat mult că oamenii au fost deschiși și au vrut să se implice. Dar și faptul că s-au simțit bineveniți. „S-a pus accent pe lucrul ăsta, că dacă vii, noi te servim”, mi-a spus ea, „vrei din ceaunul meu care e de porc, din ceaunul meu care e de oaie, din ceaunul meu care e de vită, vrei jambonul făcut de vecinul nu-știu-care, du-te ia-ți de la bar tot ce vrei. Adică poți să mergi, să bei liniștit, nu te costă nimic”.
La intrare există o cutie de donații, unde oamenii pot să lase bani, însă nu sunt obligați să o facă. Banii care se adună se folosesc pentru cele necesare: șervețele, sucuri sau artiști pe care îi invită să cânte.
Garrett Bucks, un scriitor care a scris adesea despre comunități, spune într-un articol că noi suntem cei care câștigăm atunci când corul încrederii și solidarității devine mai puternic decât încercările regimurilor de a ne speria și de a ne învrăjbi unii împotriva altora.
OMS definește conexiunea socială ca fiind modul în care oamenii relaționează și interacționează cu ceilalți. Singurătatea este descrisă ca fiind sentimentul care apare din diferența dintre conexiunile sociale dorite și cele reale, în timp ce izolarea socială se referă la lipsa obiectivă a conexiunilor sociale.
Comunitățile cu legături sociale mai puternice sunt mai sigure, mai sănătoase și mai rezistente, mai ales în cazul dezastrelor, iar soluțiile trebuie gândite pe mai multe niveluri: național și comunitar.
Cum încurajăm mai multe inițiative ca Ulița Mare?
Luând exemplul și implicându-ne direct în propriile comunități, dar și militând pentru investiții în zona spațiilor publice și sectorului cultural. E complicat să te întâlnești cu vecinii tăi, atunci când nu ai acces la parcuri, de exemplu. „Abilitățile de care tu și vecinii tăi aveți nevoie pentru a rezista fascismului nu sunt chiar atât de greu de învățat. Ceea ce vă va încetini este faptul că nu vă cunoașteți între voi”, spune tot scriitorul Garrett Bucks într-un articol.
Am discutat cu Oana Mateescu, lector universitar doctor la Facultatea de sociologie & asistență socială din Cluj-Napoca, despre ce putem face legat de comunitățile din care facem sau nu parte. „Modul în care gândim comunitatea. De multe ori există o poziție aproape default, chiar și în gândirea socială, care ia comunitatea ca ceva dat care există, care uită că e, de fapt, un proces, trebuie să îl construiești tot timpul, trebuie să muncești ca să faci comunitate, nu se întâmplă de la sine”. Comunitățile se dizolvă dacă nu se muncește la ele, iar motivele pentru care asta nu se întâmplă pot fi diverse: migrație, scădere demografică, instabilitate, precaritate economică. Mi-a mai povestit de pericole: a percepe comunitatea ca pe ceva ce există de la sine, a o romantiza sau o idealiza. „Nu toate comunitățile sunt neapărat emancipatoare”, continuă ea, „toate au forme de includere și excludere”. Vor exista mereu probleme în contextele în care oamenii interacționează, iar soluția e mai degrabă crearea unor noi tradiții, decât încercarea la nesfârșit de a reînvia trecutul.
În Bonțida se mai întâmpla și ceea ce sătenii mi-au povestit că era „focul din deal”. După anul nou, aduceau lemne într-un punct strategic de pe deal, care se putea vedea din centrul satului, și făceau un foc mare. Oamenii ce vedeau focul mergeau să vadă ce se întâmplă, și astfel se ducea vorba. Genul acesta de activitate e doar o altă modalitate de a aduce oamenii în același loc.
Când am întrebat-o ce ar vrea să dea mai departe, primul gând al Dariei a fost unitatea. Și-a adus aminte de niște vecini de-ai ei pe care nu îi cunoaște, dar i-a văzut la evenimente, așa că îi salută de fiecare dată când se întâlnesc pe stradă. „Vecinii nu ți-i alegi”, mi-a zis, „dar chiar dacă nu cunoști pe toată lumea, încerci să te integrezi, că până la urmă faci parte din intervalul ăsta, din porțiunea de stradă, de sat”.
(FOTOGRAFII: Simina Băcilă)
Resurse pentru cei ce își doresc să se implice în comunitățile lor
Experimentul 30 de minute cu un necunoscut
Articol realizat în cadrul Programului de Mentorat pentru Jurnalism Rațiu Forum 2026.
Programul sprijină jurnaliștii aflați la început de carieră, prin îndrumare individuală și sesiuni de mentorat pe parcursul documentării, redactării și publicării de materiale jurnalistice.
Rațiu Forum a deschis înscrierile pentru ediția 2027 a Programului de mentorat pentru jurnaliști. Detalii AICI.
(Foto deschidere: Simina Băcilă)
