”Cinemaul nu salvează democrația, dar poate împiedica transformarea ei într-o sumă de monologuri ostile. Iar acesta este, poate, sensul unei politici cinematografice mature: nu doar să producă filme sau să administreze concursuri, ci să construiască, în timp, condițiile prin care o societate își poate vedea propriile contradicții fără să se destrame în fața lor.” – (Alex Trăilă, După Cannes, 2026 (III) – Dacia neagră, în acte albă. Despre cinema ca infrastructură democratică și despre ce pierdem când nu mai privim împreună)
Te-ai întrebat vreodată cât de bine îi cunoști, de fapt, pe oamenii de care te desparte doar un etaj și niște pereți? Filmul „Nu mă lăsa să mor” pleacă de la această poveste, pe un ton sumbru; o femeie moare în fața unui bloc, iar vecinii realizează că nu știu absolut nimic despre ea. Nu este un horror cu monștri, ci unul mult mai realist – horror-ul nepăsării și al izolării urbane în care trăim cu toții.
Filmul de debut al lui Andrei Epure este o incursiune curajoasă în genul horror românesc, o zonă cinematografică explorată rar în țară. Neliniștea nu vine din elemente supranaturale încărcate, ci din straturile cele mai banale ale existenței: izolarea radicală, apatia colectivă și singurătatea extremă. Filmul este privit ca un studiu imersiv despre compasiune într-o lume complet indiferentă.
Utilizarea pe fundal a ultimei înregistrări audio (din 1987) a păsării Kauaʻi ʻōʻō, redă un cântec de împerechere conceput structural ca un duet, care simbolizează moartea – pasărea fiind o specie pe cale de extincție. Această chemare către un vid absolut devine metafora sonoră perfectă pentru izolarea personajelor și pentru titlul filmului: dispariția începe atunci când nu mai are cine să îți răspundă.
Pe lângă simbolistici auditive ascunse asistăm și la un rafinament al cinismului cotidian: ironia birocratică a instituțiilor care blochează procesul de înmormântare a femeii din fața blocului. Aventura instituțională a personajului devine aventura ”noastră horror” în contact cu instituțiile cu a căror violență și nepăsare suntem atât de familiari. Tot acest tablou completează povestea aducând-o în spectrul autohton românesc.
În ciuda lozincilor ipocrite despre „comunitate și empatie”, înmormântarea devine ceva aproape imposibil. În acest univers rigid, actrița Cosmina Stratan oferă o interpretare remarcabilă și reținută, pendulând excelent între o stăpânire de sine fragilă și momente mocnite de disperare.
Premiul de la TIFF de anul acesta
„Nu mă lăsa să mor” s-a bucurat de o primire excelentă și în circuitul festivalier, fiind recompensat în cadrul Festivalului Internațional de Film Transilvania (TIFF). Juriul a apreciat curajul regizorului Andrei Epure de a depăși rețeta clasică a realismului românesc și de a propune o estetică nouă, la granița dintre horror psihologic și dramă existențială. Acest premiu confirmă succesul tranziției de la scurtmetraj la lungmetraj și plasează filmul în avangarda cinematografiei autohtone de gen, demonstrând că poveștile despre alienare urbană pot rezona profund cu publicul și criticii deopotrivă.
Am stat de vorbă cu Andrei Epure despre cum se transformă birocrația și blocurile comuniste în decoruri de horror psihologic, despre metaforele ascunse în sunet și despre ce spune această poveste cu referire la societatea noastră în care majoritatea privim moartea cu neputință, remușcare și în același timp, dezinteres.
PressHub: Felicitări pentru premiul primit în cadrul Zilelor Filmului Românesc la TIFF! Filmul a avut deja un parcurs internațional remarcabil, începând cu Locarno, însă recunoașterea „acasă”, în fața publicului și a juriului din România, are mereu o încărcătură diferită. Ce înseamnă acest trofeu pentru echipa de producție?
Andrei Epure: Probabil că proiecția de la TIFF a fost ultima proiecție a filmului în țară. Nu pot decât să mă bucur că parcursul filmului se termină cu un premiu, mai ales din partea criticilor.
PressHub: TIFF-ul este recunoscut pentru publicul său extrem de cald, dar în același timp foarte atent și exigent. Cum a fost recepția filmului aici, la Cluj? Ce fel de reacții ați primit din sală la proiecții și cum a rezonat acest amestec de horror psihologic și birocrație absurdă cu spectatorii de festival?
Andrei Epure: Reacțiile care au ajuns la mine au fost bune. O proiecție la ora zece dimineața nu sună așa sexi, dar poate că e o oră potrivită pentru că filmul nu e o experiență ușoară, deși, paradoxal, uneori invită la somn. Ceea ce nu mi se pare deloc o problemă.
PressHub: Filmul explorează degradarea, spațiile cenușii și realitățile inconfortabile ale vieții noastre de zi cu zi. Considerați că publicul românesc este pregătit să accepte și să digere o estetică a urâtului autohtonă, tradițională, fără filtre, într-o perioadă în care consumul de film tinde tot mai mult spre divertisment curat, colorat, comercial adesea, unde este căutată evadarea din realitate?
Andrei Epure: E o problemă mai veche, cel puțin de la Moartea domnului Lăzărescu. Oricum, cred că degradarea a trecut ea însăși printr-un proces de divertisment, aproape ca un spectacol al suferinței. Sau poate că așa a fost dintotdeauna. Am impresia că există o afinitate ciudată între suferință și consum. Lautréamont spunea ceva în genul: “E frumos să contempli ruinele cetății; dar și mai frumos este să contempli ruinele oamenilor.” Nu mă lăsa trăiește undeva în zona asta.
PressHub: În film, ritualurile și elementele religioase par golite de substanța lor spirituală, fiind prezentate mai degrabă ca niște automatisme terne, rigide și lipsite de empatie reală, în care gândirea magică și superstițiile se contopesc ciudat cu ortodoxia oficială. În final, ai senzația că moartea ajunge să cucerească și să înghită chiar și aceste elemente de cult. Cum ați gestionat, ca producători, această reprezentare atât de critică și sumbră a instituției?
Andrei Epure: M-a interesat un fel de economie a morții în care ritualurile au fost confiscate de marketing. Spre exemplu, în film, afacerea pompelor funebre Regrete pare să fie cea mai vie, cea mai fertilă. Există branding, uniforme, logo, un sediu generos cu tavan de lemn. În fața acestor lucruri, m-am gândit că oamenii se retrag mai degrabă într-o zonă păgână, ca și cum ar căuta un soi de inocență pierdută.
PressHub: Privind dinamica din film, se naște o întrebare legitimă: mai poate ortodoxia, în forma ei instituționalizată și ritualică, să facă față cu adevărat momentelor de criză existențială sau a devenit doar o formă fără fond? Din perspectiva dumneavoastră, suferă simbolistica noastră religioasă și culturală de un regres în empatie, transformându-se dintr-un refugiu spiritual într-un simplu set de reguli rigide în fața suferinței?
Andrei Epure: Cred că are legătură cu ce spuneam mai sus. Am căutat într-adevăr o sensibilitate spirituală alternativă, dacă o pot numi așa, culeasă de la etnologul Tudor Pamfile în care macabrul flirtează cu comedia în folclorul nostru românesc. Mi s-a părut mai sinceră față de moarte decât orice formă instituționalizată. Referitor la ortodoxie, chiar dacă ar fi ajuns o formă fără fond, ea poate foarte bine încă să seducă și să reconforteze. Biserica are momentan un avânt de popularitate, ceea ce spune ceva despre timpurile pe care le trăim.
PressHub: În esență, Nu mă lăsa să mor ne pune în față o oglindă extrem de incomodă. Din perspectiva dumneavoastră, este aceasta o poveste intimă despre singurătatea individuală ca dramă personală sau vorbim, mai degrabă, despre o parabolă dură a unei societăți care și-a pierdut complet empatia și care, într-un fel sau altul, este condamnată să plătească acest preț al alienării colective?
Andrei Epure: Tot ce am scris până acum vorbește într-un fel sau altul despre singurătate. De fapt, despre o carență de comunicare. Societatea ca termen mi se pare ceva prea abstract, așa că am căutat să inventez local, ca o sinecdocă, personaje care caută posibilitatea intimității, ceva ca o grație pasageră.
PressHub: Finalul oferă un șoc conceptual major: Maria îi dă foc femeii decedate, iar apoi o mănâncă (deși nu vedem asta, dar putem presupune). Dincolo de horror-ul pur, ce ascunde acest gest radical? Este o încercare disperată de asimilare a celuilalt, o formă bizară de împărtășanie sau imaginea unei lumi care își devorează propriul doliu ca să supraviețuiască — de unde și strigătul din titlu, „Nu mă lăsa să mor”?
Andrei Epure: Într-adevăr, are multiple interpretări. Spre exemplu, vampirul în literatură își consumă victima ca să-și prelungească viața, deci ar fi un gest egoist. Eu l-am văzut în film ca pe un gest intim, propriul corp devenind mormânt pentru celălalt, adăpost, surogat pentru acasă. Mai ales că Isabela a murit în fața blocului, anonim, în afara casei.
